In Tara Codrilor de Iarba

SIMFONIA CULORILOR

Ședeam în salonul luminos al spitalului în care era internat Dumcev. Se afla acolo și medicul de gardă.

Dar numai eu înțelegeam despre ce vorbea Dumcev în delirul său. Îl auzeam întrebîndu-se: «Oare s-a prins bine de cosaș capul greierului?» Sau chema oaspeți în casa sa, ornamentată, și apoi în clipa următoare se fîstîcea: oaspeții aveau în fața lor doar o scorbură. Apoi se plînse deodată cu multă amărăciune că din nou devine tot mai mic, iar drumul sub picioarele lui se întinde, se lungește la nesfîr-șit. Și-l tot căra pe păianjen, căuta să-l salveze din capcana leului furnicilor: «Moare, piere prietenul meu, cămila mea moare! Ajutați-mă! Ajutați-mă!»

Cînd se sfîrși noaptea și răsări soarele, bolnavul căzu în nesimțire. Tăcu.

Medicul-șef al spitalului — o femeie (pe cît se vede chirurg, cu mîini iuți, sigure, puternice) — ascultă cu atenție întrebările mele alarmate și neliniștite cu privire la sănătatea lui Dumcev și spuse:

— Îl vom trata pe bolnav cu somnoterapie.

I-aș fi putut spune medicului multe despre Dumcev, i-aș fi putut spune și de ce îmi este el atît de drag. Dar să vorbesc despre Țara Codrilor de Iarbă? Cine mă va crede?

— Mai aveți ceva de întrebat? mi se adresă medicul.

— Nu.

N-am plecat din Censk. M-am instalat în colonie, lîngă spital, și am trimis la Moscova cîteva tele-grame. Una la teatru, în care anunțam că sînt silit să mai zăbovesc cîteva zile la Censk. O alta lui Kal-ganov, informîndu-l despre boala lui Dumcev.

Mă duceam zilnic la spital.

— Nu s-a trezit încă bolnavul?

— Nu, nu s-a trezit. Starea lui e încă nesigură.

Obosisem după toate prin cîte trecusem. Trăiam fără să-mi vină a crede toate la cîte am fost mar-tor, așteptînd însănătoșirea lui Dumcev.

Într-o seară, ieșind din clădirea spitalului, după obișnuita vizită făcută bolnavului, am văzut sub ferestrele salonului lui Dumcev stînd un om. Era în amurg și nu l-am putut desluși bine, dar l-am văzut clar trecînd de-a lungul clădirii albe a spitalului, apoi întorcîndu-se din nou sub ferestrele salonului lui Dumcev. Aceasta s-a repetat de cîteva ori. Se făcuse întuneric de-a binelea, și am plecat acasă. Eram destul de nedumerit.

Dumcev tot nu se trezea. Și din nou, într-un amurg, l-am găsit sub ferestrele lui Dumcev pe același necunoscut. Tot umbla de-a lungul zidului spitalului și se întorcea în același loc.

La spital, mi se spuse că un bătrîn ceruse să fie lăsat să vadă bolnavul și rugase insistent să i se permită să rămînă noaptea la căpătîiul lui. Dar medicul-șef îi explică că spitalul are suficient personal medical calificat, că nu este nevoie de ajutor străin și că pacientului îi este asigurată îngrijirea necesară.

Aflînd acestea, m-am dus imediat la necunoscut și i-am strîns cu înflăcărare mîna. Era bătrînul actor, autorul însemnărilor pe care le citisem cîndva.

După trei zile Dumcev se trezi. Îi văzu în cameră pe Polina Alexandrovna, pe bătrînul actor, pe Avdotia Vasilievna; aceasta ținea în mînă o legăturică albă cu niște dulciuri.

Stăteam cu toții în tăcere, neștiind cum să începem discuția. Am fi păstrat în tot timpul rezervat vizitei aceeași tăcere, dacă deodată Dumcev n-ar fi început să cerceteze cu atenție fața Polinei Alexan-drovna,

— Vrei să-mi spui ceva, Serghei Sergheevici?

— Îmi reamintesc… — spuse Dumcev limpede și deslușit. Ți-ai aplecat acum capul, Polina Alexandrovna, la fel ca și atunci, cu mulți ani în urmă… Marea, aparatul de zbor care-a căzut… Și eu întins pe nisip… Am ridicat capul și te-am văzut.

— Eram pe atunci tînără…

— Acum te văd așa cum erai atunci.

Ochii Polinei Alexandrovna se umplură de lacrimi. Și le șterse discret.

Dumcev se uita țintă, concentrat la trăsăturile feței ei. Și lacrimile năpădiră iarăși și iarăși ochii bătrînei femei. Dumcev o privea cu duioșie. Tăceau amîndoi.

Toamna tîrziu, cînd plouă, cînd străzile sînt pline de noroi, răsare uneori pe neașteptate soarele și luminează puternic, de parcă n-ar fi toamnă. Și deodată cîte un smoc de iarbă îți pare verde, de un verde viu. Îți vine să-l atingi cu mîna, să te așezi, să-ți îngropi fața în iarbă… O iarbă ca de primăvară! Căldura se răspîndește în aer. Și ploaia ți se pare sprintenă, zglobie. Primăvară, afară-i primăvară! Și-ți vine să mulțumești toamnei pentru această căldură primăvăratică.

Mi-am amintit toate acestea, uitîndu-mă la Dumcev și la Polina Alexandrovna. Mi-am amintit de o melodie de mult uitată și de cuvintele ei:

…Vuietul unui avion năvăli în salon. Dumcev întrebă ceva. Ce anume? N-am deslușit.

Polina Alexandrovna explică cu glas tare și limpede:

— A sosit avionul de la Moscova!

— Cum de la Moscova? Nu cred! O asemenea distanță… — rosti Dumcev.

— Distanță? Aceasta e o distanță pentru un avion? Pînă la Moscova sînt doar…

— …Pînă la Moscova sînt peste o mie, o mie de verste!… Iar eu… eu voiam ca libelulele și muș-tele să ne învețe…

Rosti aceste cuvinte cu o ironie răutăcioasă, cu o ironie amară la adresa propriei sale persoane. Era o ironie în dosul căreia omul ascunde uneori o mare durere.

Am ieșit cu toții în grădină. M-am așezat pe o bancă. Umbrele scurte ale arborilor se întindeau pașnice una după alta. Ici-colo, apăreau halatele bolnavilor.

M-am întors apoi din nou în salon. Undeva, pe culoarele spitalului, se discuta ceva. Mi se păru că aud o voce cunoscută. Deodată se făcu liniște. Pe urmă auzii vocile foarte de aproape.

Ușa salonului se dădu deoparte. În prag stătea fizicianul Kalganov. În urma lui intră asistentul său, cu o valijoară în mînă.

— Vă salut, Serghei Sergheevici! spuse Kalganov cu o înclinare a capului.

Cu un gest larg el împinse un scaun și se instală lîngă Dumcev.

— Cine sînteți dumneavoastră? întrebă Dumcev.

— Fizicianul Dmitri Kalganov.

— Nu-mi amintesc. Nu cunosc… Kalganov?

— Eu însă v-am adus un dar de la Moscova.

— Ce fel de dar?

— Oho! Ce curios sînteți! Uite, dacă vreau, pot pleca imediat înapoi! izbucni în rîs Kalganov. Și n-o să aflați ce dar am pentru dumneavoastră!

— Iar eu mă postez la ușă și nu vă las! răspunse rîzînd Dumcev.

Kalganov deschise valiza.

Așeză în fața bolnavului, pe măsuță, pe scaun și chiar pe marginea patului, niște pachete foarte ușoare, ambalate în hîrtie neagră.

— Ce-i asta?! exclamă Dumcev.

— Fățuiala! Viitorul material pentru fățuiala caselor!

— Nu pricep? Despre ce vorbiți?

— Știți, Serghei Sergheevici, ce se află în acest ambalaj negru? Aici se află o placă de aceeași grosime cu cea a solzișorului de fluture.

— Fleacuri! Solzișorul fluturelui este atît de subțire, încît nici nu-l poți vedea cu ochiul liber! Darmite să-l iei în mînă! Asta chiar că nu e cu putință!

— Just, just! Iată de ce am acoperit în laborator cu o soluție străvezie, ultrarezistentă, realizată de noi, suprafața ca oglinda a acestor plăcuțe.

— Cum vine asta? se însufleți Dumcev.

— Priviți! Iată, aici sînt cifrele care marcheză lungimea undei luminoase și grosimea stratului ca-re acoperă plăcile. Și pe fiecare se găsește litera «D» — Dumcev. Am dat numele dumneavoastră aces-tui material de fățuire.

— Rîdeți de mine! Vă bateți joc, glumiți! Dumcev a venit prea tîrziu și cu această descoperire! Nu rîdeți de el, de acest Dumcev! spuse tare Serghei Sergheevici. Și se întoarse brusc și supărat cu fața la perete.

— Prin urmare așa?! rîse firesc și cu căldură fizicianul. Atunci priviți!

Și începu să desfacă mostrele.

S-au aprins, s-au stins și din nou s-au aprins raze colorate. Dumcev privi cu atenție. Și deodată păru că-și amintește de ceva: începu să înșire și să așeze mostrele una lîngă alta. Culori stridente, surprinzătoare, fără nici o armonie între ele, se zbuciumau neliniștite prin salon.

M-am uitat la Kalganov. Îl ajuta pe Dumcev cu blîndețe și răbdare. Asistentul desfăcea mostrele și rostea cu glas tare niște cifre.

Kalganov asculta și în același timp se uita la jocul de culori, urmărind mișcările mîinilor lui Dum-cev.

— Așa! Așa! spunea bucuros Kalganov. Nu, acum nu e bine… Priviți!

Calm, încet, cu precauție, cu toată grija și duioșia cu care te porți cu un copil, îl ajuta pe Dumcev.

Undeva fu trîntită o ușă și zgomotul ei sparse cu brutalitate liniștea ce se făcuse în salon. Petele de soare se mișcau încet pe perete. Uneori ele se întîlneau și se încrucișau în culori noi, surprinzătoare.

Apoi, în liniștea ce se așternuse, se auzi din nou glasul scăzut al fizicianului și al asistentului său. Discutau ceva foarte încet.

— Microni… cifra… minus… gradul… unde… grosimea…

Și cînd tăcură, liniștea deveni și mai adîncă.

În iarba de sub fereastră începură să țîrîie cosașii și o șopîrlă își așeză spinarea galben-brună, aco-perită toată cu mici pete negre, în bătaia soarelui, apoi lunecă și dispăru în iarbă.

Deodată un vînticel ușor legănă perdeaua. Și prin cameră trecu mireasma dulce, jilavă, ușor ume-dă a ierbii. Ea lunecă pe fețele noastre. Dar în momentul acela liniștea se frînse.

Dumcev se ridică deodată în coate. El zîmbi și ne privi, radiind de bucurie.

— Așa! Așa! strigă el bucuros. Priviți! Priviți!

În fața noastră ardeau și jucau culorile în aceeași îmbinare ca acolo, în Țara Codrilor de Iarbă.

Cu ajutorul lui Kalganov, Dumcev alcătui din mostrele aduse acea fantastică combinație de culori, atît de vie, care strălucise pe gardul său făcut din material fragil, din aripioarele fluturilor.

— Așa, așa!… repeta Dumcev și ochii lui priveau spre noi, luminoși, plini de curaj.

Fizicianul se uită îndelung, calculă ceva și începu să dicteze asistentului niște cifre, spunînd:

— Fixați… rețineți… această îmbinare, acest model…

În fața noastră se revărsau culorile vii care înfloreau salonul. Culorile străluceau, se amestecau, nu mai puteau fi deosebite una de alta. Culorile sfioase și timide deveneau puternice, vioaie, culorile triste apăreau pentru o clipă și dispăreau de îndată, pentru a se transforma în culori aprinse, solemne, trainice și maiestuoase.

În liniștea din cameră se revărsa muzica luminoasă, răsuna măreață și solemnă, clară și mîndră, simfonia culorilor și a nuanțelor.