In Tara Codrilor de Iarba

ÎNTÎLNIRE ÎN CEAȚĂ

În noaptea aceea ceața coborîse deasupra mării. Ce întuneric! Umezeală și frig. Prin rețeaua rece și deasă a ploii drumul spre colonia lucrătorilor științifici aproape că nu se mai zărea.

De ce m-am repezit într-acolo ca să-l caut pe Dumcev? Nici eu nu știu! Poate pentru că pe acest drum mă întorsesem cu el în oraș.

Voia să rămînă singur? Fie! Dar un om bătrîn, care nu cunoaște nici străzile noi ale acestui oraș, nici drumurile care duc la oraș — singur pe ceață, în ploaie…

Neliniștit, desperat, chinuit de gîndul că m-am purtat cu atîta lipsă de grijă față de manuscrisul lui Dumcev, dar totuși cu speranța, cu o ultimă speranță, că el se mai afla undeva pe aici, pe aproape, poa-te chiar pe acest drum, alergam, căutam, strigam:

— Dumcev! Dumcev!

Mantaua de ploaie și costumul mi se udaseră, curgeau șiroaie de apă pe după guler.

Dar eu mergeam înainte și strigam:

— Dumcev! Dumcev!

— Hei! Cine strigă?

În ceață, o căruță era cît pe ce să mă calce. În căruță — doi oameni. M-am interesat cine sînt și am aflat că unul era Kolea Sențov, elev al școlii tehnice agricole și celălalt, un sanitar de la spitalul orășenesc.

Întreb:

— N-ați văzut pe aici un om bătrîn?

Și iată ce-mi povesti Kolea:

— Cu vreo două ore în urmă, pe ceața asta, era cît p-aci să dau peste un om, uite-așa, cum era să dau și peste dumneavoastră. Strelka — roibul meu — s-a oprit dintr-o dată. Omul s-a dat la o parte. L-am luminat cu lanterna și ce văd: un bătrîn scund, cu o umbrelă mare. Seamănă cu profesorul nostru de chimie. Numai că acela poartă ochelari, îi spun:

«Cetățene, luați loc în căruță! Mergeți cu mine!»

El s-a așezat: Am pornit la pas. Dar după foarte puțin timp cetățeanul acela a vrut să coboare din căruță. L-am ajutat.

«Mulțumesc, tinere, zice, am ajuns!»

«Unde, mă întreb eu, unde a ajuns? Căci case pe aici nu se văd de loc și plouă.» Cetățeanul acela a cotit undeva, apoi s-a întors pe șosea și a pornit-o parcă în neștire… înainte… Mergeam alături de el, dar el nu mă observa. Vorbea de unul singur. Apoi lăsă drumul mare și iar plecă. Și apoi iar se întoar-se… Și tot așa.

Mă gindeam: «Ce înseamnă toate astea? Ce caută el pe o asemenea întunecime și pe o asemenea ploaie?»

Și din nou i-am spus:

«Cetățene, vă mai pot duce cu căruța!»

A urcat în căruță, s-a așezat și am pornit.

«Peste o oră o să fim în colonie, zic. O să vă încălziți.»

«Eu nu mă duc acolo. Am să cobor acuși. Vreau să caut chioșcul.»

«Ce fel de chioșc caută el în ploaie?» m-am gîndit și eram gata să pufnesc în rîs, cînd deodată mi-am reamintit.

«Dumneavoastră căutați chioșcul de după crîng?… Păi e aproape complet dărîmat. Nimeni nu se mai duce acolo nici ziua. Iar acum plouă, e noapte.»

El însă se tot uita în ceață. Atunci am înțeles că am de-a face cu un om bolnav. Poate că era vreun profesor? I-am acoperit bine umerii cu prelata. Am mers mai departe. Profesorul tăcu multă vreme, apoi începu să vorbească de unul singur. Despre niște animale extraordinare, dintr-o țară nemaipomeni-tă. După aceea tăcu din nou.

Ploua tot mai tare. Am sărit din căruță, am pus pe picioarele lui un sac cu fîn, i-am așezat mai bine prelata pe umeri.

«Mulțumesc, tinere! Părinții dumitale te-au educat frumos.»

«Eu n-am părinți. Au murit cînd eram mic de tot.»

«Dar cine ți-a făcut educația?»

I-am explicat:

«Am crescut la Casa copilului. Apoi am urmat școala profesională, iar acum sînt la școala medie tehnică. În general, m-a educat Comsomolul.»

El mă întreabă:

«Cine, cine? Cum ai spus? Nu înțeleg

«Zic, în sinea mea, trebuie să mîn mai repede. Pare bolnav de-a binelea!»

Am sărit din căruță. Am tras cureaua sidelcii, am controlat chinga. Cînd m-am întors la căruță, cetățeanul meu dispăruse.

Atunci mi-am poruncit: «Mort-copt, Kolka, caută-l pe bolnav și du-l la spital!»

Am făcut cale întoarsă spre oraș, l-am mînat pe Strelka drept la spital. L-am luat în căruță pe un sanitar și… înapoi… Acum îl căutam pe profesor. Am scotocit peste tot. Mai trebuie să-l căutăm în crîng… — și-a încheiat spusele Kolea Sențov.

Ceața parcă se mai risipise, dar ploaia cînd înceta, cînd pornea din nou.

I-am lăsat pe Kolea și pe sanitar pe drumul de țară, rugîndu-i să mă aștepte acolo. Cu lanterna în mînă am dat fuga pe alee. Da, aici pe undeva era chioșcul. În el ne-am îmbrăcat atunci cînd am plecat din Țara Codrilor de Iarbă. Am așteptat să vină seara…

Aleea! Nesfîrșit de lungă îmi părea în întuneric!

Dar dacă Dumcev s-a rătăcit, a obosit și a adormit pe undeva sau a căzut?

Iată și salcîmul care barează intrarea în chioșc. Am dat crengile violent la o parte și ele m-au îm-proșcat cu o ploaie deasă. Lanterna mea lumina picioarele pe jumătate putrede ale mesei și ale băncilor. Nimeni…

Mai repede, spre baza legumicolă! Poate că-i acolo!

Ce liniște! Doar picurii de ploaie bat acoperișul găurit al chioșcului. Dar ce-i asta? Să mi se fi părut? Un suspin.

Am privit în jur. Lumina lanternei căzu pe stîlpul de lîngă salcîm și în spatele acestuia, în spatele stîlpului, Dumcev…

— Serghei Sergheevici!

El se ivi de după stîlp, dar îndată îmi întoarse spatele.

M-am repezit la el:

— Serghei Sergheevici!

L-am prins de mînă. Mîna îi era înghețată. Tremura tot. Avea frisoane. Dumcev nu se uita la mi-ne. L-am strigat pe Kolea Sențov și pe sanitar. Ei veniră în fugă. Sanitarul își scoase repede pufoaica, îl îmbrăcă cu ea pe Dumcev și îi aruncă pe umeri și mantaua de ploaie din foaie de cort. Dumcev se supu-nea în tăcere. Kolea îl luă de braț. Am pornit. Sanitarul ne lumina drumul cu lanterna. Uneori, lumina lanternei cădea asupra lui Dumcev: fața îi era obosită, palidă, dar ochii priveau sever și fix undeva, în depărtare, dincolo de noi. Toți tăceam. Așa am ajuns în locul de la marginea drumului unde ne aștepta calul, legat de un arbore.

— La spital? întrebă. Kolea Sențov.

M-am aplecat spre el și i-am spus încet:

— Serghei Sergheevici se va simți mai bine acasă la el. Căruța porni. Era întuneric beznă. Ploaia, la un moment dat, părea că ostenise, dar nu se oprise, foșnea mai departe în frunzișul arborilor de pe marginea drumului. Toți tăceau. Roțile căruței se rostogoleau liniștite, încet, pe drumul spre oraș.