In Tara Codrilor de Iarba

JAF, ZIUA ÎN AMIAZA MARE

— Dumcev! Serghei Sergheevici! Unde sînteți? Tăcere. Lătratul cîinelui se potolise.

Dar iată că tufișurile începură să se clatine, se dădură la o parte. Dumcev întrebă în șoaptă:

— Ce-i, a încetat bubuitul?

— Lătratul cîinelui? Da!

— Nu, nu lătratul, ci bubuitul.

— Ba da, lătra un cîine! Aici e baza legumicolă a Organizației comerciale raionale.

— Dar înțelege-mă! Sînt sigur că…

Dumcev nu apucă să termine ce avea de spus. Un cîine se năpusti spre noi. Am rupt o creangă și m-am făcut că dau în el. Cu coada-ntre picioare, continuînd să latre, cîinele fugi înapoi la stăpîna lui.

— Acest cîine mi s-a părut la început un uriaș animal antediluvian — spuse Dumcev. Dumneata l-ai alungat cu o creangă. Și el a fugit! Abia acum mi-am dat seama că bubuitul pe care l-am auzit n-a fost, într-adevăr, decît un lătrat și că noi amîndoi…

— Mai încet! Ascultați!

Acolo, lîngă baza legumicolă, Cernikova vorbea cu glas tare cîinelui. Am început să tragem cu urechea.

— Asta-i treabă! înțelegi, Kurceavka? Trebuia să mă duc după un nou bonier la oraș, dar mi s-a poruncit: stai aici și păzește hainele. Dar dacă or să vină oamenii după legume? Cum am să eliberez legume fără bon? După aia, poftim de mai răspunde cui am dat legumele și, mă rog, de ce le-am dat! Cîteva zile în șir l-au tot căutat pe cetățeanul acela care a dispărut! Au răscolit tot crîngul. Eu le tot ziceam: «Nu-l căutați! Aici, chiar în locul ăsta, a înghițit ceva… Și dintr-o dată, s-a topit, a pierit… Doar eu singură am alergat în oraș, să dau de veste.» Și ce crezi că mi s-a răspuns? «Ei, atunci stai și păzește hainele astea.» Le-au luat de pe buturugă, le-au împăturit cu grijă. Și atunci mi-au spus: «Nu te atinge de ele, păzește-le. Are să vină aici un cîine învățat. E cunoscut la Moscova, se numește Elfa. Cîinele o să vină, o să miroasă îmbrăcămintea și pe urmă, las pe el! O să găsească el în crîng, la ruine, pe cine trebuie.» Și uite că stau aici! Uite ce năpastă a căzut pe capul meu! Dar ce sînt eu, responsabi-la unei baze legumicole a Organizației comerciale raionale, sau paznic de haine străine? Iar ăștia um-blă goi… Mă mai și sperie…

Cernikova tăcu.

— Fii bună — i-am strigat eu — și dă-mi hainele! Sînt ale mele!

— Ale dumitale să fie?

— Ale mele! Aruncă costumul încoace, în tufiș. Întoarce-te dumneata cu spatele, ca să mi le pot lua.

— Mi s-a poruncit să le păzesc! Elfa e un cîine învățat, are să găsească el pe cine trebuie!

— Te rog, tovarășă Cernikova…

— Nu mă ruga! Mi s-a poruncit să nu mă clintesc un pas de aici!

— Bine, atunci nici nu trebuie! Voi aștepta cîinele dresat!

Am schimbat o privire cu Dumcev și ne-am pus imediat de acord…

— Uite-i că vin! Îl aduc! am strigat eu din tufiș.

— Cine? Ce? întrebă Cernikova.

— Aduc cîinele! Cîinele dresat, Elfa!

— Unde? Unde?

— Acolo! Privește! Sînt colo, după cotitură…

Cernikova făcu cîțiva pași, își duse mîna streașină la ochi și privi în depărtare.

Am sărit din tufiș, am apucat hainele și m-am repezit înapoi.

În urma noastră, se auzi:

— Hoții! Hoții ziua în amiaza mare!

Dar noi eram acum departe și ne îndreptam spre chioșc.

Ajunsesem în posesia costumului meu! Dar Dumcev? El nu avea cu ce se îmbrăca. I-am dat lui haina și pantalonii, iar eu… eu aveam un aspect din cale-afară de «sportiv». Dumcev făcea haz — gata să izbucnească în rîs. Iar eu rîdeam în hohote — rîdeam cu lacrimi.

Riu-riu-riu… se auzi undeva, pe aproape, cintezoiul.

Călcam voioși în picioare tufișurile. O mierlă speriată își îngroșă glasul: cioc-cioc-cioc…

Lătratul cîinelui, cîntecul cintezoiului, ciocănitul mierlei — toate acestea mi se păreau un înduio-șător fragment muzical dintr-o melodie dragă.