In Tara Codrilor de Iarba

UMBRA BATRÎNEI BUTURUGI

Din momentul cînd am înghițit praful care mi-a redus dimensiunile, ierburile din jurul bătrînei buturugi s-au ridicat în jurul meu ca acele unui arici — s-au întins în sus și m-au înconjurat din toate părțile; din oricare loc m-aș fi plasat, vedeam umbra gigantică a buturugii și oricît de mult m-aș fi îndepărtat de buturugă simțeam totuși răcoarea umbrei ei. În timp ce îmi croiam drum printre ierburile — care îmi apăreau ca niște copaci — în timp ce cutreieram hățișurile, m-am oprit deodată și am privit nedumerit în jurul meu: Ce mai era și asta? Arborii care foșneau legănîndu-se, pădurea sinistră în care m-am pomenit, deodată, ieri nu era decît o întindere de iarbă verde, pe care călcasem cu picioarele!

Umbra buturugii bătrîne se întinsese și se lungise pînă departe peste pădurea de ierburi. Desigur că puteam ieși din acest loc întunecat de umbră. Dar oamenii vor veni să mă caute la buturugă. Cernikova s-a dus după ei; lîngă buturugă a rămas și mă așteaptă costumul; cînd voi reveni la dimen-siunile mele normale îl voi îmbrăca și mă voi întoarce în oraș.

Astăzi, în această dimineață cu rouă, umbra bătrînei buturugi putrede, găunoase, îmi ușura, îmi liniștea inima mea speriată.

Cărînd după mine granula înfășurată în pelerină, cu lingura în mînă, îmi croiam drum cu grijă peste mușuroaie, movilițe, tăpșane, defileuri — printre bătrînele rădăcini ale buturugii — căutînd să ajung mai aproape de locul unde rămăseseră hainele mele. Oare nu le-au luat de acolo? Le mai păzește cîinele?

Cineva mă împinse. Am căzut, dar am sărit în picioare într-o secundă. Un uriaș șarpe boa, de culoare închisă, se tîra pe pămînt, foșnind zgomotos. Am luat-o la goană. Dar ce ciudat! De ce are acest animal atîtea picioare? Capul lui este gros, brun, cu tivitură roșie. Șarpele se îndrepta spre mine — îi vedeam din ce în ce mai aproape capul imens, cu doi ochi holbați. Capul creștea parcă, și în clipa aceea am intrat în panică, am început să fug.

Fugeam tot mai departe de șarpe, mă lipeam de terasele buturugii, încercam să mă fac cu totul neobservat. Deodată am zărit o crăpătură acoperită cu o piatră. Am dat piatra la o parte și m-am pomenit într-o peșteră. Numai aci mi-am venit în fire.

Niciodată nu trebuie să te pierzi, să-ți pierzi încrederea în propriile-ți forțe. Acest «boa cu picioare» nu era decît o omidă, mi se pare a fluturelui numit: Pergesa elpenor. Așadar, mă păcălisem. Ochii ei erau înspăimîntători — două pete. Părea însă și ea speriată — dovadă că i se umflase unul din inelele din care îi era alcătuit trupul. Aspectul ei înfricoșa chiar și păsărelele.

Bineînțeles, am rămas cîtăva vreme în adăpostul meu, așteptînd să se îndepărteze cît mai mult omida care pentru mine devenise șarpe boa.

Lumina pătrundea prin crăpătură și se revărsa dulce în peșteră. M-am rezemat de perete, l-am atins cu mîna și, spre suprinderea mea, era neted, neted de tot, de parcă fusese acoperit cu lac. Mi-am dat seama că pătrunsesem în butucul putred, găunos și că în orice clipă se puteau prăbuși peste mine bucăți de lemn. Cu ce compoziție a întărit cineva, a uns, a acoperit suprafața pereților și a tavanului?

Știam din cărțile citite că glandele albinelor produc ceară, știam și că unele insecte produc lacuri. Iată de ce mă gîndeam că mă aflu în vizuina unei insecte necunoscute mie, care a lustruit pereții cu ceară sau cu lac.

Picioarele îmi alunecau ca pe un parchet lustruit. M-am aplecat. Am privit în jur. Dușumeaua era așternută cu elitre colorate de buburuză. Elitrele se îmbinau atît de bine între ele, încît păreau anume așezate astfel de cineva ca să apere locuința împotriva umezelii.

Pipăind cu mîna peretele am atins marginea unei țesături moi. Nu m-am mirat prea mult, fiindcă știam că multe insecte «produc» și vată, și mătase, și păienjeniș.

Cu o oarecare teamă am dat la o parte o bucată din această țesătură, am făcut un pas și m-am pomenit într-o altă peșteră.

Luminițe, luminițe, luminițe… Nenumărate puncte luminoase, palide ca luna, formînd un semicerc, își revărsau lumina dulce pe pereții, dușumeaua și tavanul peșterii. Erau putregaiuri! Peste tot numai putregaiuri care iradiau lumină. Ele m-au ajutat să văd unele lucruri în a căror existență este aproape greu de crezut.

Din nou se legănau deasupra mea ierburile-gigante, din nou auzeam vîjîitul vîntului răscolindu-le, din nou soarele lumina strălucitor.

De necrezut! În peșterile pe care le-am vizitat, pereții erau acoperiți cu ceară și lac; în deschizăturile pentru uși — jaluzele de mătase, pe jos — ulcele pline cu polen de flori, miere, apă curată. De necrezut!! Într-una din peșteri, un sac de dormit cu pernă de vată, într-alta — mai mică, așezate într-o ordine strictă, legături de frînghii, scări din frînghii, articole lucrate din lemn, cioburi ascuțite din scoici și pietre șlefuite care în niște mîini experimentate, îndemînatice, pot deveni unelte tot atît de bune ca și cuțitul sau ferăstrăul…

Ce fel de insecte au fost acelea care au lucrat vasele care folosesc la păstrarea diferitelor produse? Ce soi de insecte au muncit pentru confecționarea vatei pentru perne și plăpumi? Ce specie de omizi au țesut jaluzelele de mătase, cuverturile, sforile, frînghiile de diferite lungimi? Ce insectă a pus la dispoziție pentru transformarea peșterilor în locuințe, ceară, lacuri, diferite substanțe aromate? Cine a știut să se folosească cu atîta inventivitate de produsele locuitorilor acestei țări — a codrilor de iarbă, cine a adunat toate obiectele sub bolțile acestea — cine le-a așezat, le-a plasat aici, în peșteră?

Trecînd dintr-o încăpere într-alta, îmi puneam nenumărate întrebări. Dar cel mai mult m-am mirat cînd am zărit un teanc de file scrise de mîna unui om!

Priveam la lumina limpede a soarelui aceste file și nu-mi venea să cred… Priveam cu toată atenția — recunoșteam scrisul ascuțit, cu ligatură ușoară.

Același scris pe care l-am văzut pe foile de sub microscop la institut, pe hîrtiile din laboratorul lui Dumcev, pe bilețelul aproape ars al Polinei Alexandrovna și pe peticul de hîrtie în care a fost ambalat praful pe care l-am înghițit!

Nu-mi venea să cred. Răsfoiam filele. Citeam cu glas tare. Nu prea tare, dar totuși atît cît să mi se audă vocea. Pentru o clipă, am întrerupt lectura și am privit în jur. Mi se părea că vuietul ierburilor amuțește treptat, de parcă tot ce era viu aci stătea să asculte glasul meu.