In Tara Codrilor de Iarba

OMULE, RĂSPUNDE!

Am căzut pe ceva moale. E întuneric. Mă înconjoară o liniște grea, apăsătoare. Trag cu urechea. Am impresia că lîngă mine se află cineva, că-i aud respirația. Strig:

— Cine e?

Nici un răspuns. Și totuși, mișcă ceva lîngă mine.

Am fugit mai încolo. M-am rezemat de un perete. L-am atins cu mîna. Era un perete din pămînt pe alocuri neted, pe alocuri aspru. Am început să alerg — drept înainte — pe un coridor lung, nesfîrșit…

La un moment dat coridorul începea să coboare. M-am oprit; auzeam fel de fel de zgomot ciuda-te: bubuituri, plescăituri. Ce-i asta? Capătul coridorului coboară oare în apă?

Înapoi! Îndărăt!

Mergeam… mergeam mereu, pipăind cu mîinile peretele. Într-un loc, coridorul se bifurca. Am pornit spre dreapta.

Deodată m-am poticnit; o crenguță sau poate un firicel de rădăcină se agățase de picioarele mele. M-am oprit. Era într-adevăr o crenguță, ea îmi stătuse în cale. Dar n-am timp de pierdut. Trebuie să ies de aici. Am aruncat crenguța și am pornit din nou mai departe pe coridor. Dar pînă cînd o să tot merg? Oare nu merg într-un cerc închis? Și unde este ieșirea din acest cerc? Oare acolo unde se aude vuind apa? Coridorul se bifurcă din nou. De un picior al meu se agață din nou ceva. O crenguță? Da, dar e aceeași pe care o azvîrlisem cu cîteva clipe în urmă.

Umblu la nesfîrșit într-un cerc, ca un cal orb care trage la roată. Cine a construit acest labirint?

Continui să merg într-un întuneric deplin și deodată dau de o pantă. Aici zgomotul apei nu se mai auzea.

Pesemne că ajunsesem în adîncul pămîntului. Panta mă aduse într-un nou coridor. Era tot foarte lung. L-am străbătut ca și pe primul — pipăind tot timpul pereții cu mîinile. Ajungînd la capătul lui, mi-am dat seama că și acesta este închis.

Dar nu! Iată un loc de ieșire. Prin el am trecut într-o ramificație foarte îngustă. Zadarnic încer-cam să ies din această strîmtoare. Am observat totuși că din această strîmtoare pornesc niște mici cori-doare laterale la oarecare distanță unul de celălalt. Ele m-au dus într-o fundătură. M-am întors înapoi și am început să merg din nou pe coridorul cel mare.

Dar cînd voi ajunge la capătul lui?

Sub picioare sînt vreascuri, pesemne iarbă uscată.

M-am așezat pe jos. M-am întins ca pe un așternut. Cine a putut construi acest labirint? Am început să ațipesc. «Labirint… labirint…» Rostesc încet acest cuvînt și-mi amintesc de o legendă din mitologia greacă.

Pe insula Creta a existat cîndva un labirint din care nici un muritor care nimerea acolo nu mai putea găsi vreo ieșire. Vechiul mit grecesc povestește că în acest labirint s-a instalat monstrul Minota-ur, care mînca oameni. Cetatea Atena era silită să trimită acestui monstru cu trup de om și cap de taur șapte feciori și șapte fecioare la fiecare nouă ani, pentru a fi mîncați de Minotaur. Tezeu din Atena s-a furișat în labirint și l-a ucis pe monstru. Dar cum a reușit Tezeu să iasă din labirint?

Ariadna, fiica lui Minos — împăratul Cretei — care-l îndrăgise pe Tezeu, i-a dat, cînd a coborît în labirint, un ghem de ață și un paloș ascuțit. Capătul ghemului rămăsese la ea. Și acest fir călăuzitor — firul Ariadnei — l-a scos pe Tezeu din labirint.

Dar în al cui labirint am nimerit eu? Și ce fel de Minotaur mă așteaptă? Într-adevăr, cine a săpat aceste galerii?

Cîrtița! Desigur, cîrtița!

Ce caraghios! Să nu găsesc ieșirea dintr-o gaură de cîrtiță!

Ea sapă galerii și se hrănește cu larve și cu rîme. Dar cîrtița uneori iese și la suprafața pămîntului. Trebuie să găsesc această ieșire.

Ce liniște! Ce întuneric! Istovit, obosit, mă lupt cu somnul. Și deodată aud:

— Omule, omule-e, răspunde!

Sar în picioare și strig drept răspuns:

— Sînt aici! Vino aici! Aici!

Tăcere. Nu, am visat. Dar trag din nou cu urechea. Tăcere. Da, totul mi se năzărise doar.

Tăcere și întuneric.

Poate că acum afară, pe pămînt, coboară încet noaptea? Și oamenii buni cîntă cîntece vesele…

Aud sforăitul unui animal din ce în ce mai tare și mai aproape de mine.

Am dat fuga pe unul din coridoare. Am simțit sub pașii mei dușumeaua urcînd în pantă. Mă lovi un curent de aer proaspăt.

Mi-am dat seama că ieșirea este pe undeva foarte aproape!

Licări o lumină. Lumina se deplasa, se mișca.

Mi-am spus: Dumcev! Și mi se păru că văd mîna albă a unui om ținînd o făclie. Alerg în sus pe coridor după lumină, în timp ce în spatele meu se aude sforăitul înfiorător al cîrtiței.

Deodată, făclia se pierdu, dispăru.

Am întins mîna — am dat de un perete. Am ridicat mîna și am nimerit într-o gaură din tavan. Animalul sforăie undeva, chiar lîngă mine.

M-am prins cu ambele mîini de marginea găurii și am ieșit din labirint, la suprafața pămîntului.

Pe pămînt era noapte. Lumina făcliei se apropia de mine.