In Tara Codrilor de Iarba

FUNII… FIRE… ÎMPLETITURI…

Ce se întîmplă cu mine? Deodată încep să mă clatin foarte puternic. Mîinile mele s-au prins de o funie, iar picioarele mi s-au agățat de altă funie. Ce-o fi asta? O scară de frînghie, care se leagănă deasupra abisului, o dată cu mine? Dar o dată cu mine se legăna deasupra aceluiași vid și sfera mult dorită, de la care nu-mi mai luam ochii. Trebuia să găsesc un sprijin solid. Încerc să cobor prudent, dar nu știu din ce pricină îmi desprind cu greu mîinile și picioarele de funii. Ciudată scară; frînghiile sînt acoperite cu o sumedenie de noduri mărunte și cleioase, care se lipesc de pelerina și de brîul meu lat și nu-mi dau drumul. O scară de care rămăsesem lipit.

Acolo, pe buturugă, am rupt cu dinții și cu mîinile marginea colorată a batistei pe care o aveam în buzunarul de sus al hainei mele și mi-am aruncat-o pe umeri, așa cum își purtau în antichitate romanii toga lor. Apoi am reușit să mai rup o fîșie îngustă de batistă și m-am încins cu un brîu lat asemănător celui cu care sînt înfățișați pirații în desenele din cărțile vechi.

Legănîndu-mă deasupra abisului, mă cățăram de pe o funie pe alta, din ce în ce mai aproape de sferă. M-am oprit să răsuflu. Am privit în jur. Am înțeles deodată că ceea ce crezusem eu la început că este o scară de frînghie, era cu totul altceva. Mă aflam într-o ramă gigantică, în centrul căreia frînghiile se adunau în formă de raze și se împleteau într-o spirală deasă. O plasă!

Mă simțeam zgîlțîit din ce în ce mai puternic. De unde crește acest vuiet ascuțit, atît de strident, încît te poate asurzi?!

Lîngă mine în plasă văd o ființă — se scutură, se smucește, se zbate, dar nu reușește decît să se lipească din ce în ce mai mult de funii.

Cum să scap de zgîlțîiala asta înfiorătoare? Trebuie să cobor cît mai repede și să-mi iau granula. Caut cu picioarele o altă frînghie. Proptindu-mă de ea, renunț pentru un moment să mă mai țin cu mîinile de sfoara de sus, apoi, desprinzîndu-mi alternativ cînd mîinile, cînd picioarele, cobor din ce în ce mai jos.

Încă două-trei mișcări — mai am de trecut o singură dată de pe o frînghie pe alta și în sfîrșit voi ajunge la sferă. Dar deodată am încremenit: din colțul plasei apăru un monstru păros.

…Din lîna deasă opt ochi, dispuși simetric, privesc în diferite direcții.

Monstrul făcu o mișcare și pe spinarea lui se arătă o cruce mare, albă.

Era un păianjen cu cruce! Asta înseamnă că scara gigantică din frînghii, cu raze ce porneau în toate direcțiile, era o pînză de păianjen. Iar ființa care se zbate, bîzîie, se zbuciumă era o muscă.

Cît de slab, de neajutorat mă simțeam în fața păianjenului! Dar încă nu mă cuprinsese spaima.

Pesemne că nu mă obișnuisem încă cu gîndul că sînt mai mic decît păianjenul și că pieirea mea este deci inevitabilă. Aveam o singură dorință — să pot examina cît mai bine această ființă extraordina-ră. Curiozitatea mea m-a salvat. N-am făcut nici un gest, nici o mișcare. Am stat încremenit. În fața mea se afla un meșter-țesător în atelierul său. Și mi-am amintit de mitul despre Arachneia, țesătoarea meșteră pomenită în mitologia greacă, aceea care s-a luat la întrecere în atelierul ei cu însăși Palas Atena.

Arachneia era fiica unui țăran sărac din Lidia. Ea știa să-și împodobească țesăturile-i subțiri cu fel de fel de desene. Dar la urechile zeiței Atena — protectoarea meșteșugurilor și feluritelor îndeletniciri femeiești — ajunse zvonul că Arachneia a început să se laude cu arta ei, susținînd că o va învinge în măiestrie chiar pe Atena.

Ofensată, zeița luă chipul unei bătrîne, veni la țesătoare și îi propuse să se întreacă cu ea în arta țesutului. Se apucară amîndouă să lucreze. Arachneia țesu cu multă iscusință momente care înfățișau peripeții ale zeilor Olimpului. Bătrîna — zeița Atena — începu să caute cu tot dinadinsul cusururi Arachneii, în munca ei, dar nu izbuti să găsească nici unul și în cele din urmă trebui să se recunoască învinsă. Nu-i era ușor să facă o asemenea mărturisire! Și în focul mîniei, răzbunătoare, Atena lovi țesătoarea cu suveica în cap și o transformă într-un păianjen pe care-l condamnă pe vecie să trăiască țesîndu-și pînza.

Acest mit antic îmi apăru dintr-o dată în minte și puse într-o asemenea măsură stăpînire pe gîndu-rile mele, încît nu am mai făcut nici o mișcare. Și aceasta mi-a fost salvarea, căci păianjenul nu atacă decît ceea ce vede că se mișcă.

În acest timp musca prinsă în plasă — și care se afla în apropierea mea — continuă să se zbată, să se agite, încercînd să se smulgă din păienjenișul lipicios. Păianjenul se apropie de muscă; acest animal de pradă se năpustește instinctiv asupra victimei în mișcare.

Deasupra mea, opt ochi priveau în toate direcțiile; vedeam picioarele păianjenului cu pieptenii-perii și mandibulele ce semănau cu lamele unui briceag.

Musca se smuci în direcția mea. Acum ea era chiar lîngă mine. Am rămas nemișcat. Păianjenul se năpusti asupra ei și o înfășură în firele lui albe. Se lipise parcă de victima sa. Trebuia să cîștig timp! Trebuia să apuc sfera și să fug! Coborînd, îmi aruncam mereu privirea în urma mea. în locul unde fusese musca atîrna acum pe păienjeniș «haina» ei neagră învăluită în fire albe. Am descoperit în diferite locuri ale păienjenișului cîteva asemenea grămăjoare. Las păianjenul să-și extermine victima. Eu am nevoie de mingea-granulă care trebuia să-mi redea dimensiunile mele normale.

M-am repezit spre sferă. Dar lovind cu piciorul frînghia pe care stăteam, ea se clătină brusc. Am sărit pe o alta. Plasa de păianjen începu să oscileze, să tremure, și păianjenul se repezi spre locul unde plasa lui vibra mai tare. Se repezi la mine!