In Tara Codrilor de Iarba

«AERUL CLIPELOR TRECUTE»

Nu mă-ncumetam să-l sustrag pe Dumcev din meditațiile sale și mergeam în tăcere în urma lui. Aveam impresia că-l urmăresc și desigur acest sentiment nu-mi era plăcut.

El cobora obosit și încet de pe o treaptă pe alta în giganticul său subsol.

Se apropia cînd de o cămară a subsolului, cînd de alta, trăgea storurile de mătase. La lumina dulce a bacteriilor am văzut în cămări saci de mătase de diferite culori, strîns legați cu sfoară.

Pesemne că sacii erau plini cu un gaz: fiecare din ei stătea gata să zboare spre tavan, dar era reținut de niște sfori legate de țăruși înfipți în pămînt. Nimic din această întreagă ambianță nu părea să fie nici înfricoșător și nici uimitor: niște obișnuite gogoașe-saci umplute cu o substanță gazoasă. Dar labirintul subteran, cămările luminate de vietăți-bacterii, și printre ele un om care examinează gospodă-rește sacii cu gazele necunoscute — toate acestea m-au tulburat.

Iată-l că s-a așezat pe cîțiva saci goi, împăturiți, s-a uitat în fundul coridorului, apoi și-a trecut privirea îndelung, liniștit, peste intrările cămărilor, ale magaziilor din care se revărsa lumina și rosti:

— Nu, nu sînt un smintit și nici un om ciudat cînd denumesc gazul care umflă acești saci «aerul clipelor trecute»! Omenirea a visat mii și mii de ani să poată spune clipei «oprește-te!» și ea să o ascul-te. Dar visul a rămas vis: s-au pierdut în neființă mileniile, au fugit, grave, veacurile, au luat-o la goa-nă, țopăind în urma lor, lunile și anii, dar niciodată, niciodată omului nu i-a stat în puteri să-și prelun-gească viața, să oprească în loc clipa. Și neschimbate au rămas cuvintele lui Ovidiu, poetul surghiunit din antichitate, cîntate de Pușkin: «Trupurile noastre se schimbă, mîine n-o să mai fim aceiași care am fost ieri și azi». Și totuși popoarele au creat basme, mituri, legende și cîntece în care eroii înving tim-pul, suferințele îl părăsesc pe om, bătrînul devine tînăr!

Eu am trăit printre oameni, am meditat asupra acestor mituri ale popoarelor. Am văzut cum omul a început să creeze acele covoare zburătoare — întîlnite în basmele populare. Eu însumi am construit un covor-aeroplan și am zburat cu el. Medicii secolului al optsprezecelea și-au pus speranțele în electricitate. Dar electromedicina n-a putut deveni un remediu universal împotriva tuturor bolilor, iar magnetismul animal s-a dovedit a fi o născocire. Nici știința secolului al nouăsprezecelea n-a rezolvat problema «apei vii». Toate au rămas visuri, basme. Eu am căutat, am meditat, am făcut experiențe. În mituri se spune că zeii nemuritori, veșnic tineri, s-au hrănit cu ambrozie și au băut nectar. Prin urmare, iată unde stă ascunsă taina longevității și a lecuirii de suferințe, mi-am zis eu. Totul este alimentația! Și am început să studiez însușirile «ambroziei» — polen de plante — și ale nectarului, acel suc dulce secretat de plante. Am cercetat multă vreme și amănunțit de ce albina-matcă trăiește de cincizeci-șaptezeci de ori mai mult decît o albină obișnuită.

Pentru a învinge timpul, e nevoie de energie. Dar care este acea energie la care a aspirat poporul creînd basmul tinereții fără bătrînețe și al vieții fără moarte — obținută cu ajutorul apei vii? La ce fel de energie trebuie să se facă apel pentru a învinge timpul?

Lomonosov a descoperit legea conservării materiei și a mișcării. Știința știe că o energie de un anumit fel se poate transforma în alte feluri de energii. Cantitatea de energie rămîne neschimbată. Doar formele și însușirile ei sînt variate. Însă omul, pentru a transforma în realitate visul lui Faust — anume, să oprească clipa, să realizeze reversibilitatea timpului, să se vindece de suferințele bătrîneții și să devi-nă din nou tînăr — pentru toate acestea el nu trebuie să recurgă la energia mecanică, cea care rotește piesele mașinilor, ci la o alta.

Transformări… transformări… transformări!

Ce energie titanică este ascunsă în metamorfoza insectelor!

Leul furnicilor care s-a îngropat în pîlnia făcută de ea și care trăgea cu cîte un grăunte de nisip în furnici, cînd treceau pe acolo, se transformă într-o insectă zburătoare ce seamănă cu libelula. Omida, care se tîrăște pe șaisprezece picioare, se transformă într-un fluture colorat, care zburdă voios. Larva libelulei, care se deplasează prin apă ca un motor de rachetă, se transformă într-o libelulă grațioasă. Transformări… transformări… transformări!…

M-am uitat — și nu prin lentila microscopului — la procesele de metamorfoză a insectelor, începînd cu larva ce iese din ou și sfîrșind cu apariția insectei adulte. Am trăit aici, în Țara Codrilor de Iarbă, în cuiburi de albine singuratice, în furnicare, am iernat într-un stup de albine sălbatice.

Am fost eu însumi un om-microscop. Și de aceea am văzut cum se desfășoară toate procesele de metamorfoză. Sub ochii mei unele forme de insecte au trecut în altele. Cu prilejul diferitelor transfor-mări ale insectelor, am adunat fermenți. În sacii mei, care se află aici, la subsol, în sacii-gogoașă, în ca-re înainte se crea viața, se păstrează astăzi substanțe de o mare forță. Încă din primul meu an de exis-tență aici, am reușit să observ diferitele forme și formule prin care insectele își manifestă instinctele și am putut, astfel, deveni invincibil. Am rezolvat de mult ecuația modificării vitezei de dezvoltare a in-sectelor și am învățat să încetinesc sau să grăbesc ritmul creșterii lor, să modelez organismele lor după bunul meu plac.

Dar omul? Organismul omului este aparent simplu, dar de fapt este complex ca universul, sonor ca oceanul.

Am păstrat și păstrez în acest subsol rezerve incalculabile de energie, le păzesc ca un cavaler avar. Dar cum să-l înarmez pe om cu această energie, pentru ca el să poată striga clipei: oprește-te! Uite, aceasta nu o știam. Eram deznădăjduit. Dar mi-am învins curînd această deznădejde. Am început din nou să caut, să mă gîndesc, să cercetez. Din nou am început să mă gîndesc că fermenții-hormoni ai metamorfozei, păstrați în subsolurile mele, ar putea da omului — întregului său organism — o putere neîntîlnită încă, pentru ca el să poată respinge bătrînețea, să devină stăpînul trecătoarei clipe.

Și iată că acum, cînd am izbutit să reconstituiesc jurnalul, cînd dezlegarea celei mai mari taine se află aici, undeva pe aproape, aproape de tot de mine, acum a apărut aici un om care a adus cu el tocmai acel lucru care mă va ajuta să fac experiența datorită căreia mă voi putea întoarce de unde am plecat, în mijlocul oamenilor… Dar ce trebuie să fac? Să rămîn aici și să continui cercetările, căutările, meditații-le și să dezleg taina «aerului clipelor trecute»? Dar am oare dreptul de a reține aici și pe acest oaspete al meu, un om sperios și neajutorat, să-l opresc în această țară unde la tot pasul te amenință moartea? Cum să procedez? Să mă întorc dincolo, printre oameni, lăsînd nedezlegată taina și ducînd cu mine doar amintirea «aerului clipelor trecute»?

Să părăsesc totul? Să renunț la dezlegarea acestei taine? Să spun: Adio, Țară a Codrilor de Iar-bă? Să nu rezolv pînă la capăt problema și să plec de aici pentru totdeauna, să las gogoașele goale? Să le părăsesc, așa cum părăsești niște boarfe nefolositoare, niște lăzi sau borcane goale, niște cioburi de farfurii, cînd pleci din vila în care ți-ai petrecut, vara, pentru că a venit toamna mohorîtă, cu ploile ei? Ce să fac?…

L-am văzut atunci pe Dumcev desfăcîndu-și larg brațele — micile lui brațe de omuleț — exact cu gestul unui copil care și-a pierdut jucăria cea mai dragă. «Ce să fac?»

Stăteam, fără să scot un cuvînt, într-o nișă, rezemat de perete… Dumcev tăcu. Începu să cerceteze cămările adînc îngîndurat. Iar eu… eu nu eram în stare să mă urnesc din loc. Mi se tăiaseră parcă picioarele. Totul mi se învălmășea în minte: nedumerirea (cum, în ce fel ne puteam întoarce?), admi-rația pentru descoperirile lui Dumcev, mîndria față de rațiunea omului și neliniștea, neliniștea…

În cele din urmă am făcut un pas, am vrut să mă reped după Dumcev, dar el începu să alerge din cămară în cămară, din magazie în magazie, surprinzător de agitat, cu o agitație străină lui. Atingea, mîngîia sacii plini de acea substanță extraordinară. Îi așeza în șir, îi muta dintr-un loc într-altul, cu atenție, cu dragoste și grijă. Toate acestea mă făcură să-mi spun: «Dumcev nu va pleca de aci nicioda-tă, pentru nimic în lume!»

Dar iată că deodată el se opri în mijlocul coridorului. Și atunci i-am auzit glasul cu totul schimbat:

— Vreau să mă întorc acasă! Vreau să revin printre oameni!

Rostise aceste cuvinte, stăpînindu-și parcă plînsul. M-am apropiat încet de el și, luîndu-i mîna, i-am spus:

— Sînt aici!…

În clipa aceea ceva căzu lîngă noi. Tavanul se clătină. Se prăvăliră niște pietre.

— Se prăbușește! strigă Dumcev.

Am dat fuga pe coridor, cu intenția de a ieși la Pîrîul Reproșurilor Tardive. Dar zadarnic ne oste-nisem…

— Ieșirea e închisă! S-a prăbușit tavanul! Înapoi!

Alergam. Minutele ni se păreau nesfîrșit de lungi. Undeva, deasupra noastră, se auzea un vuiet. Lumina felinărașelor-bacterii nu păli. Părea că aceste minuscule ființe vii încearcă din răsputeri să ne ajute să ieșim din subsol. Cînd am început să urcăm treptele spre camerele lui Dumcev, am simțit că de acolo vine un miros de ars. Începurăm să respirăm greu. Dar cît de agitat foșneau deasupra noastră arborii-ierburi, striviți, frînți, încîlciți, cînd am ieșit din casa lui Dumcev! La umbra buturugii fumega un imens tub alb. Răspîndea o dogoare insuportabilă.

— O țigară! strigă Dumcev. Au fost pe aici oameni, te-au căutat din nou! Cineva a aruncat o țigară aprinsă!

Am încercat să ne ascundem de fum în hățișul ierburilor. Dar fumul se așternea la pămînt. Am vrut să ne croim drum spre rîu. Dar ierburile uscate se aprinseseră. Focul ne bara drumul.

— Înapoi! În subsol! strigă Dumcev.

M-am supus. Alergam ținîndu-mă de pelerina lui Dumcev, acoperindu-mi ochii cu mîna, sufocîndu-mă din pricina fumului. Mi-am revenit abia în camerele subterane.

Îmi amintesc cum Dumcev legă grăbit filele însemnărilor sale într-un sac pe care mi-l dădu mie. Camerele se umplură treptat cu fum. Luminițele bacteriilor se stingeau. Am tras storurile, am astupat toate ieșirile.

Începurăm să coborîm la subsol. De ce? Dumcev mă ducea pe coridor. Nu știam ce se va întîm-pla cu noi. Tăcerea coridorului și mîna puternică a lui Dumcev mă linișteau. Mă lăsam condus orbește de el. Îmi amintesc că am intrat într-o nișă. Dumcev ridică storul bine întins. Ne-am pomenit într-o cameră mică, întunecoasă, în care lumina pătrundea numai din coridor, dar Dumcev trase storul la loc.

— Stai aici! spuse el.

Am început să simt niște miresme înviorătoare, necunoscute mie. Din întuneric se auzi glasul calm și egal al lui Dumcev:

— Respiră liniștit! Ești foarte obosit!