In Tara Codrilor de Iarba

DIN NOU LA HOTEL

Era noaptea tîrziu cînd mi-am luat rămas bun în liniște, doar cu o ușoară înclinare a capului, de la Polina Alexandrovna, de la Dumcev și de la Avdotia Vasilievna.

Am ieșit din casă și am stat multă vreme în pridvorul cunoscut.

Trebuia să-mi amintesc de ceva important, de ceva foarte important… Dar de ce anume?

Cunoșteam bine drumul la hotel. Dar acum totul în jur mi se părea necunoscut și m-am uitat mult, cu atenție și am chibzuit bine pînă m-am lămurit încotro trebuie să merg.

Am făcut un pas, încă unul și m-am oprit.

Foșnetul stins al frunzișului care atîrna peste gard, în stradă, m-a speriat. Ce-i asta? M-am simțit deodată din nou în Țara Codrilor de Iarbă. Trebuie să caut pe cineva, să mă salvez. Mai repede! Mai repede! Mă cuprinse neliniștea, zbuciumul…

Mi-am venit apoi în fire și am pornit încet mai departe. Deasupra mea, cerul era adînc și plin de stele. O noapte liniștită în micul orășel. Ce tăcere adîncă! Dar nu știu de ce, mi se părea că liniștea e sfîșiată de niște zgomote, sunete și foșnete ciudate. Nici acum, la Censk, încordarea atentă, sentimentul unui pericol iminent nu mă părăseau. M-am oprit și, parcă pentru a deveni invizibil și a mă feri astfel de primejdie, m-am lipit pentru o clipă de un zid. Mi-am revenit din nou și am plecat mai departe. Dar deodată iarăși m-am oprit.

Ce se va întîmpla cu Dumcev mîine, cînd va ieși pe stradă și toată lumea — lume neobișnuită, nouă pentru el — îl va privi în ochi?

Eu nu petrecusem decît foarte puțină vreme în Țara Codrilor de Iarbă și tot nu mă puteam obișnui încă cu orășelul liniștit. Mi-era greu să mă obișnuiesc cu gîndul că aici, în dosul ferestrelor, oamenii dorm un somn adînc, lin. Totul mi se părea altfel decît înainte.

Ce se va întîmpla cu Dumcev?

La spital, bolnavul care și-a recăpătat vederea, după operație, este obișnuit cu grijă și în mod trep-tat cu lumina. Dispoziția medicului este respectată cu strictețe: atîtea zile în cameră întunecoasă, atîtea în cameră semiîntunecoasă și abia după aceea i se permite bolnavului să privească lumea înconjurătoa-re, dar nici atunci în lumina strălucitoare a soarelui.

Mergeam spre hotel și era atîta liniște în jur, stelele luminau atît de calm! Undeva, prin apropie-re, cînta nepăsător un cocoș, un cîine lătra pașnic. Îngrijorarea pentru soarta lui Dumcev începu să se destrame.

Îmi amintesc cum am deschis ușa hotelului. M-am oprit: m-a năpădit tristețea. Va trebui să plec din acest oraș, să mă despart de Dumcev…

Funcționara de serviciu îmi întinse mașinal o cheie, dar, uitîndu-se la mine, înmărmuri. Cheia rămase în mîna ei. în cele din urmă bîigui:

— Dumneavoastră?! Nu, nu, nu se poate! Doar ați dispărut!

— Am fost în afara orașului. Aproape de aici — i-am răspuns tulburat. Scuzați-mă că nu v-am prevenit…

— Dar au fost aici prietenii dumneavoastră, v-au căutat! A fost mare tărăboi… Nu se procedează așa… Trebuia să ne preveniți!

Aceeași cameră de hotel. Pe un scaun se află vechea mea valiză. E învelită în husă, încheiată la toți nasturii. Mă pregătisem doar să plec la Moscova. Afară e noapte, la fel ca atunci cînd buchetul a in-trat în zbor, aici, în camera mea, prin fereastra deschisă. Și pe caldarîm se așterne același pătrat lumi-nos al ferestrei vecine. Totul pare a fi la fel cum a fost înainte. Dar totuși nu mai este totul așa. Eu am devenit altul, în acest răstimp am fost în Țara Codrilor de Iarbă!

Pe masă se află o scrisoare a profesorului Tarasevici, care mă așteaptă de cîteva zile.