In Tara Codrilor de Iarba

AȘADAR, LA DRUM!

«Evident, Soarele n-are nimic de-a face cu omul. Dar omul a avut întotdeauna de-a face cu Soarele. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Eratosthene a calculat cu ajutorul umbrei Soarelui mărimea globului pămîntesc; a socotit că circumferința Pămîntului la Ecuator este egală cu 250 000 de stadii, aproximativ 38 000 verste! Și doar lumea pe care a putut s-o cunoască geograful antic Eratos-thene era încă atît de mică, atît de mică!…

Desenez în nisip lumea lui Eratosthene, fără America, fără Australia. Țărmurile calde ale Mării Mediterane… Persia… Sciția… Cît de mică era lumea pe atunci! Și iată că în fața lui Eratosthene a apă-rut o cifră uluitoare — 250 000 de stadii! Și pe sufletul omului a pus stăpînire nu spaima în fața necu-noscutului, ci cutezanța și setea de cunoaștere. În fața lui Eratosthene lumea se lărgea și creștea treptat, de la un calcul matematic de lungă durată la celălalt. Dar în fața mea lumea și obiectele au crescut din-tr-o dată de o sută, de două sute de ori! Teribil ceas, tulburătoare clipă!

…Astăzi mi-am făcut sacul de drum. În el se află jurnalul meu cu observațiile și descoperirile făcute de mine în această țară. Mă așteaptă un drum nesfîrșit, întinderi de necuprins, pe care trebuie să le străbat însoțit de animalul meu de povară. Neliniștea și teama pun stăpînire pe mine.

Amurgul ascunde desenele de pe nisip. E timpul să mă duc la culcare…»

«Zorile mă găsesc încheind această ultimă pagină care poartă numărul 2876.

Ieri, cînd noaptea acoperise cu întunericul ei desenele de pe nisip, m-am uitat îndelung la stele. Mă gîndeam, nu știu de ce, cît de singuratice și triste trăiesc pe locul lor din cer și m-a cuprins mila. Le-am zis: «Nu tînjiți!» Cu ajutorul zvîcnirilor și al impulsurilor în apă se deplasează larva libelulei. După același principiu zboară către cer racheta aprinsă în timpul marilor sărbători și al serbărilor popu-lare. Tot cu ajutorul acestei metode oamenii își vor conduce aeronavele de la Pămînt la Lună și spre voi, planete îndepărtate. Va fi, desigur, mai vesel, mai cald acolo, atunci cînd vor răsuna graiul și rîsul omenesc. Și ce importanță are dacă e o cale atît de lungă pînă la voi? Omul totuși va ajunge pînă acolo! Larva libelulei este un motor viu de rachetă! Eu l-am văzut aici în acțiune; aceasta este numai una din multele descoperiri însemnate în jurnalul meu, pe care vreau să-l transmit omenirii.

Astupînd cu un bolovan intrarea în casa mea, am spus stelelor: «Noapte bună!» Și drept răspuns ele au clipit ușor pe cer cu genele lor de raze. Astăzi adaug jurnalului meu și această filă. E bine! Ini-ma mi-e liniștită. Nu simt nici sfială, nici teamă. Animalul meu de povară este legat. Mă duc să contro-lez mersul vremii după indicațiile barometrului Dijonval. În drum mă gîndesc la Polivanov… Barome-trul prezice vreme senină, căldură.

Așadar, putem porni. Ani îndelungați acest barometru nu m-a înșelat niciodată…»

Stepan Egorovici Tarasevici, directorul Institutului Pedagogic din Censk, zîmbi ușor:

— Caracterul neobișnuit al textului, referirea la un barometru de un tip inexistent, precum și fap-tul că cineva, printr-un procedeu necunoscut și din pricini rămase și ele necunoscute, a redus acest text la proporții care au necesitat folosirea unei lupe foarte puternice, pentru a putea fi dictat dactilografei — toate la un loc pot într-adevăr să dea oricui de gîndit.

În timp ce vorbea Stepan Egorovici își pironise privirea asupra cutiei de chibrituri în care aduse-sem foițele atît de subțiri și de minuscule ale microtextului.

— Deci, dumneavoastră spuneți că ați găsit foițele în buchetul de flori care a fost aruncat întîm-plător în camera dumneavoastră de la hotel, nu-i așa? Vă veți convinge îndată că totul nu-i decît o glu-mă. Am să-l chem pe studentul Beleankin, ca să ne explice de ce a ales o metodă atît de neobișnuită și un text atît de ciudat pentru a purta o corespondență glumeață cu prietenii săi.

— Și micșorarea acestui text cu ajutorul aparatului de fotografiat, pesemne tot de dragul glumei a fost făcută?

— Desigur!

— Dar studentul Beleankin mi-a și dat răspunsul: nu are nici un amestec în redactarea textului și nici în reducerea dimensiunilor lui.

— V-a spus asta? În fața studenților?!

— Da!

— Ei, știți!… Dumneavoastră sînteți un necunoscut, care a apărut pe neașteptate în institut. Pro-fesorul Tarasevici ciocăni domol și măsurat cu degetul îndoit în masă și mă privi cu o ironie abia ascunsă. Sînteți, mi se pare, un literat de la Moscova? În institut viața se desfășoară în liniște pe făga-șul obișnuit și deodată… poftim: ați apărut dumneavoastră, un necunoscut, cu un buchet de flori și cu o cutie de chibrituri în mînă. În cutie niște foițe, iar pe ele născocirile fantastice ale lui Beleankin. Nu e de mirare că tînărul s-a fîstîcit, s-a tulburat și a răspuns: nu, nu am scris eu!

— Dar în rîndurile pe care le-am citit adineaori nu există nici o glumă, nimic caraghios, ci numai cuvinte tulburătoare despre o călătorie, despre Eratosthene, despre un animal de povară…

— Sînt de acord, e ciudat. Dar totuși eu cred că Beleankin, de dragul unei glume, le-a scris și apoi le-a micșorat cu ajutorul aparatului de fotografiat. Îl voi chema numaidecît. Directorul deschise ușa. Irina Sergheevna, vă rog… Și întorcîndu-se spre mine: Scuzați-mă, secretara lipsește. Îi voi ruga pe studenți să-l cheme.

Directorul ieși.

De undeva de pe culoarele lungi ale institutului se auzea: «Beleankin la director… Beleankin la director!»