In Tara Codrilor de Iarba

EFORTURI ZADARNICE

Spirit de observație! Spirit de observație!… Cu peste două mii de ani în urmă, lui Aristotel i-a scăpat din nebăgare de seamă, într-un tratat, o greșeală. Vorbind despre muscă, a scris că ea are patru perechi de picioare. O simplă greșeală. O greșeală nostimă în felul ei! Dar iată ceea ce este într-adevăr uluitor: secole la rînd oamenii de știință s-au luptat să gonească muștele — supărătoarele muște — dar nu s-au ostenit să verifice afirmația lui Aristotel! Dintr-un manuscris în altul, ei au transcris aceeași eroare: musca are patru perechi de picioare.

Hoinăresc acum pe malul mării. Valurile năvălesc spre mine și parcă murmură: «Spirit de observație, trebuie să ai spirit de observație…»

Am cercetat întregul laborator. Dumcev scrie în acel bilețel al său — salvat din foc — despre lampa cu reflector. Am văzut și această lampă. Dar ce folos? Nu m-am ales decît cu praful rămas pe degetele mele. Am fost și acolo unde, o dată cu florile, Beleankin a cules primele însemnări ale lui Dumcev. M-am uitat, am cercetat… Dar n-am văzut decît iarba acoperită de rouă. N-am reușit să descopăr acolo nimic deosebit și numai șiretul care mi s-a dezlegat întîmplător m-a ajutat să culeg păianjenul mort și o dată cu el — încă un bilețel.

Pentru dezlegarea misterului din jurul dispariției lui Dumcev trebuie găsit ceva în laborator, trebuie surprins un amănunt și observat apoi foarte atent — trebuie descoperit acel amănunt care scapă chiar unei atenții foarte mari. Și un asemenea amănunt mi-ar putea sugera cum să desfășor mai departe căutarea lui Dumcev.

Numai un om înzestrat cu un adevărat spirit de observație poate, pornind de la un simplu amănunt, să dea unui fenomen obișnuit o nouă semnificație, să-l vadă într-o nouă și neașteptată lumină.

Am să dau ca exemplu povestea unui băiat în vîrstă de zece ani. E o întîmplare care s-a petrecut demult și e legată de inventarea pompei cu aburi pentru scoaterea apei din mine.

Băiatul acela trebuia să stea toată ziua lîngă mașină și să deschidă cînd robinetul cu aburii fierbinți — pentru ca, umplîndu-se cilindrul, pistonul sub presiunea aburilor să fie împins în sus, cînd robinetul cu apă rece — pentru ca, răcind aburul, pistonul să poată coborî. Nu era treabă grea, dar cît de plicticoasă, cît de sîcîitoare și monotonă! Și în timpul ăsta din lunca verde se auzeau strigătele vesele ale copiilor care se jucau cu mingea. Ce mult ar fi vrut și băiatul nostru să se joace cu ei, iar mașina să lucreze singură în vremea asta!

Băiatul a legat mînerele ambelor robinete cu o sfoară tare și acestea începură să se deschidă și să se închidă pe rînd, fără ajutorul lui. Deodată se produse o întrerupere în funcționarea mașinii: sfoara se rupsese. Fu chemat inventatorul pompei, care văzînd resturile sforii înțelese pe dată totul. Și nu-l certă pe băiatul speriat, care tot mai ținea în mînă mingea.

Inventatorul era încîntat: spiritul de observație al băiatului i-a sugerat că în locul sforilor trebuie montate niște pîrghii, care să acționeze alternativ pentru deschiderea și închiderea automată a robinetelor.

Valurile mării sînt parcă mereu altele — mereu altele năvălesc spre țărm…

Am nesocotit ceva important în meditația mea, în căutările mele. E adevărat: am ghicit că Dum-cev și nimeni altul a scris ciudatele microînsemnări cu diferitele lor numerotări. Degeaba m-a luat peste picior docentul Voronțova. Nu aerul ei sceptic și nici prudența reținută a profesorului Tarasevici m-au adus în laboratorul lui Dumcev. M-a ajutat oare convorbirea ascultată întîmplător în tren? Nu, fiindcă n-am crezut-o. Mi-au fost oare de folos microînsemnările? Dar eu nu le-am înțeles încă, nu le-am des-cifrat încă cum trebuie. În schimb am legat într-un fel, în închipuirea mea, discuția din tren de soarta unui doctor și de acele microînsemnări. Dar ce aveau comun una cu alta? Foarte multe: istoria neobiș-nuită cu dispariția doctorului și caracterul cu totul neobișnuit al textului microînsemnărilor: «Destinul meu ciudat; soarta mea neverosimilă…»

Nu neg, bătrînul paznic al institutului, care a auzit întîmplător convorbirea mea cu Stepan Egorovici despre doctorul dispărut, mi-a spus că un asemenea doctor a trăit într-adevăr la Censk și mi-a arătat drumul spre laborator. Să fie aceasta o simplă întîmplare? La prima vedere — da.

Oamenii de știință au căutat să obțină pe cale artificială culoarea indigo, cîndva foarte prețuită în industria textilă. Această vopsea se extrăgea în vremuri de demult dintr-o plantă tropicală denumită «indigo», care se obținea la un preț foarte ridicat. Toate căutările pentru a găsi o substanță înlocuitoare au rămas fără rezultat. Se povestește că o întîmplare, o simplă întîmplare l-a ajutat pe un om de știință să găsească acea substanță. Lucrurile s-au petrecut astfel: într-un laborator s-a spart un termometru, iar mercurul a nimerit întîmplător într-o soluție chimică respinsă ca inutilizabilă. S-a produs din acest contact o reacție chimică și astfel a fost descoperit indigoul — acest prețios colorant pentru vopsirea materialelor. Toate acestea într-adevăr așa s-au petrecut. Dar oare, într-adevăr, întîmplarea a fost aceea care l-a ajutat pe omul de știință?

Sau alt exemplu: Columb intenționa să descopere calea apuseană spre India și a descoperit America. O întîmplare? Dar îmi vine deodată în minte o observație a lui Mark Twain; mi se pare, suna așa: «Dumneavoastră spuneți că întîmplarea l-a ajutat pe Columb să descopere America? Nu! Cu totul ciudat ar fi fost dacă el n-ar fi «descoperit» America: ea s-a aflat doar dintotdeauna la locul ei». Dar asta e desigur doar gluma unui umorist.

Și întîmplarea cu indigoul?… Oare oamenii de știință n-ar fi reușit să obțină, după o nouă serie de experiențe, acest colorant pe cale chimică? Desigur că da, fiindcă întreaga utilitate a experiențelor precedente i-a adus tot mai aproape — pînă în pragul descoperirii. Și încă o experiență — și încă una — și colorantul ar fi fost găsit fără «ajutorul» termometrului spart.

Oare întîmplarea m-a ajutat să ajung în laboratorul lui Dumcev? Nicidecum. Raționamentul meu m-a condus la concluzia că microînsemnările n-au putut fi scrise decît de acel doctor care a dispărut din Censk. Și dacă paznicul institutului nu l-ar fi pomenit, eu tot i-aș fi aflat numele și adresa, peste o zi-două, peste o săptămînă, desigur pe alte căi. Nu, nu întîmplarea ne pîndește, ci omul cu mintea și cu munca sa pîndește ocazia.

Dar cum să descurc mai departe istoria lui Dumcev?

Marea murmură. Și oricît ai întreba-o, ea n-o să-ți dea răspuns. Marea își trăiește viața ei mare, cum își trăiește mica sa viață acest fluturaș care a trecut în zbor pe lîngă mine. Dar sute de fluturi morți și alte insecte zac în praf pe mese, pe scaune, pe dușumea în laboratorul lui Dumcev. E un cimitir al insectelor aici, nu un laborator. Să cercetez insectele moarte? Praful?

Dumcev a cerut Polinei Alexandrovna să citească pe Darwin și pe Fabre. Trebuie îndeplinită rugămintea lui Dumcev. Mă voi duce la bibliotecă să iau scrierile lui Darwin și ale lui Fabre. Măcar să le frunzăresc.

Adesea fapte mărunte, întîmplări de toate zilele determină pe om să facă cele mai ciudate compa-rații. Și eu am încercat acum, adunîndu-mi și concentrîndu-mi gîndurile asupra tuturor amănuntelor, să rezolv misterul printr-o mișcare neașteptată, neobișnuită. Zadarnic! Toate acestea n-au dus la nimic.

— Destul! am zis în sinea mea. Am obosit.