In Tara Codrilor de Iarba

DUMCEV ÎNCEARCĂ SĂ MĂ DISTREZE

Din această campanie, pornită pentru a găsi cea de-a doua granulă, nu a ieșit nimic. Absolut ni-mic! Zadarnică a fost toată călătoria noastră! Vîntul hoinărea pe vîrfurile dealurilor, clătina ierburile-arbori și ne tot lovea în față cu o ploaie de nisip, cu grăuntele mare. Stăteam în vîrful unui deal. Dinco-lo de el se vedea un șes cenușiu, lipsit de vegetație. Pustiu, singurătate, totul în jur mohorît. Și la fel ca înainte, mi-am spus: «Aceste dealuri sînt doar ridicături deasupra vizuinelor unor mici animale sălba-tice. Dar unde, unde sînt scarabeii?»

Scarabeii își modelează sferele primăvara devreme — spuse Dumcev, parcă ghicindu-i gîndurile. Pesemne că sfera cu granula a fost rostogolită de o pereche de gîndaci întîrziați. Cum arătau scarabeii care au rostogolit sfera după șirul de dealuri? Descrie-i! Poate că voi reuși să-i identific.

— Semănau cu niște cavaleri negri — i-am spus.

— Dar nu s-ar putea ceva mai precis? Doar sînt fel de fel de scarabei… Foarte diferiți unii de alții.

— Mai precis? Nu pot.

— Dacă scarabeii ar fi mîncat granula… — Dumcev își strînse pleoapele și mă privi cu un zîmbet ușor — ei ar fi devenit desigur giganți și i-am fi putut vedea imediat. Dar asta nu s-a întîmplat. Prin urmare — încheie Dumcev, serios, de astă dată fără nici o ironie — prin urmare, rămîne să presupunem că acești scarabei, așezînd oul în sferă, au îngropat-o în pămînt, așa cum procedează ei de obicei.

— Ne-am ostenit zadarnic umblînd atîta — am spus eu, amărît.

Am început să coborîm dealul. Vîntul sufla din spate. Arborii foșneau trist în urma noastră. Sufletul îmi era mîhnit. Mă tot uitam la umbra mea: era încovoiată și mă însoțea supusă și obosită, împleticindu-se o dată eu mine!

De fiecare dată cînd ajungeam la cîte un loc greu de trecut, Dumcev mă lua de mînă și mă ajuta grijuliu să mă cațăr.

— Te invit la mine la masă! spuse Dumcev. Ai mai fost din întîmplare într-una din casele mele. Acum te invit să vizitezi o altă locuință de-a mea, cea de vară.

Peste un minut începu să vorbească singur:

— Ascultă! Musafirul trebuie înveselit, trebuie distrat. E adevărat, locuința în care am să-mi aduc oaspetele nu e grozavă. Aș fi putut s-o construiesc mai bine și s-o împodobesc. Dar dacă aș fi pus în fața casei, de ambele laturi ale porților, două tarantule în poziție amenințătoare, probabil musafirul meu s-ar fi speriat. Totuși nu era greu de loc: luam două tarantule și le împăiam bine. Poteca din curte ar fi trebuit s-o acopăr cu elitre de buburuze, ca la vechea casă. Este un material de nădejde, solid. Și culoarea lor este potrivită: roșu cu galben… Dumcev se întoarse către mine: cu muzică n-am să te pot încă distra în timpul prînzului, n-am convocat muzicanții.

— Ce fel de muzică?

— O să am o orchestră! De jur împrejur am așezat căsuțe-loji. Fiecare lojă este închisă cu o ușă bine ajustată, dar care se deschide ușor. În centrul curții, la pupitrul meu de comandă, se împreună sforile de mătase, legate de fiecare ușă. Stînd la pupitru, pot deschide ușile fie în toată lărgimea lor, fie lăsînd o mică crăpătură; de asemenea, pot deschide alternativ cînd o ușă, cînd alta, cînd toate deodată. În loji se află orchestranții. Iată, de pildă, cosașul. Are un arcuș admirabil: o fîșie dințată, exact ca un fus curbat, brăzdat de-a curmezișul cu douăzeci și patru de știrbituri triunghiulare. Asta-i instrument, nu glumă! Cosașul este stîngaci!

— De ce stîngaci?

— Fiindcă-și poartă arcușul pe partea stingă a elitrei. Rezonatorul este o pieliță întinsă care vibrează la zguduirea întregii rame.

— Dar, dați-mi voie! am strigat eu. Aici e totul la un loc: și arcușul și vioara.

— Da, ar merita ca muzicanții și maeștrii noștri violoniști să arunce o privire aici. Din păcate orchestra nu este încă completă. În schimb îl voi ului pe oaspetele meu și-l voi bucura cu altceva. Din arșiță îl voi introduce de-a dreptul în camera «fîntînilor». Da!… Spune-mi, te rog — mi se adresă el — nu te miră oare că în fond conductele noastre de apă se construiesc la fel cum se construiau și în Roma antică?

Începusem tocmai să explic sistemul de debit al apei sub presiune la casele cu multe etaje, dar Dumcev rîse:

— N-am ajuns prea departe de experiențele anticilor! Nici n-am ajuns să ne gîndim că apa poate să se ridice singură în sus.

— Să se ridice singură? am întrebat.

Dumcev zîmbi condescendent.

— Știm doar că în orice plantă apa care vine din sol urcă spre tulpină. Asta nu numai pentru că planta absoarbe apa prin tulpină; ea ajunge singură acolo, pornind din rădăcină. Nimic mai simplu! Am luat tulpina unei plante; cum știi, este alcătuită dintr-un sistem de peri-țevișoare goale, din cele mai subțiri. Am instalat această tulpină într-un eleșteu săpat lîngă casa mea. Capătul tulpinii atinge ferestrele etajului întîi. Apa se ridică pînă sus și se oprește.

— Înțeleg, Serghei Sergheevici, apa se ridică în virtutea unei legi.

— Da, da, legile naturii! spuse Dumcev. Observați natura și nu veți mai cheltui atîta forță, muncă și zbucium pentru a mîna apa la etajele superioare.

Aici însă Dumcev se încurcase pur și simplu. Încurcase în acest moment toate proporțiile: statura unui om normal și cantitatea de apă necesară lui.

Era cazul să-l contrazic, să-i spun că apa se poate ridica, în vasele capilare, doar la o înălțime infimă. Apa capilară nu i-ar ajunge omului nici măcar pentru o linguriță de ceai.

Dar nu i-am spus nimic din toate acestea lui Dumcev. N-am pomenit o vorbă despre faptul că în timpul anilor îndelungați de viață în Țara Codrilor de Iarbă i s-au format în modul cel mai firesc alte reprezentări despre distanțe și volume — cu totul alte reprezentări decît ale tuturor celorlalți oameni. El n-ar trebui să transpună atît de categoric noțiunile sale în lumea în care trăiesc oamenii.

După ce povesti despre conducta sa de apă, Dumcev trecu la felul în care este iluminată locuința sa. Lumina o produce fără foc, fără ardere. Sursele unei asemenea lumini există din belșug în Țara Codrilor de Iarbă: insecte bacterii, putregaiuri fosforescente.

Aici, în Țara Codrilor de Iarbă, tot ce vezi îți pare de necrezut. Totul în jur este atît de uluitor, încît ți se pare neverosimil. Într-adevăr, cum o fi arătînd casa lui Dumcev? Nici nu pot să-mi imaginez. Dar cuvintele lui cu privire la iluminatul neobișnuit al casei sale au fost convingătoare. Doar fusese într-una din casele lui. Aceste gînduri îmi readuseră în memorie un alt tablou. Mă vedeam în teatrul nostru. Ascultam un raport despre noile surse de lumină, despre folosirea lor la prezentarea spectacolu-lui.

Îmi amintesc că în raport se spunea că licuricii le-au sugerat oamenilor de știință ideea de a folosi «lumina rece». S-a calculat că la becul cu incandescență numai trei la sută din energia ce se consumă se transformă în radiație luminoasă, iar restul se răspîndește în aer sub formă de căldură. În schimb, la licurici coeficientul de randament atinge nouăzeci la sută!

Îmi amintesc că un ziar scria, în legătură cu aceasta, următoarele:

«Dacă jumătate din becurile cu incandescență din țară s-ar înlocui cu noi surse de lumină, s-ar pu-tea obține o economie grandioasă de energie electrică.»

Ne-am grăbit pașii. Pădurea de ierburi începu să se rărească. Ici-colo, se zăreau poteci, alei și poieni cu tufe plantate — rod al muncii și grijii omului. Se vedea că ne apropiam de locuința de vară a lui Dumcev.

— Ce-i asta? mi-a scăpat o exclamație.

De după verdeața tufelor și a arborilor rari se aprinse, în jocuri de culori, nuanțe și modele nemaivăzute, un panou gigantic.