In Tara Codrilor de Iarba

CARE PE CARE?

De departe am zărit contururile cunoscute ale muntelui gigantic cu vîrful retezat. Era buturuga de unde a început călătoria mea. Acolo, în plasa de păianjen, rămăsese granula pentru creștere.

Muntele părea să fie aproape, dar eu tot mergeam și nu mai ajungeam la el. Deodată din ierburi răsăriră în fața mea patru coloane acoperite cu lînă. Pesemne că ele slujeau drept suport construcției ciudate care se legăna ușurel deasupra lor. Deodată coloanele începură să se îndoaie una cîte una pe rînd și construcția dispăru. Cîinele!

Ridicîndu-mi capul, am privit în sus: căutam plasa de păianjen cu granula mea. Dar ea nu era nicăieri. Tot rătăcind însă în jurul buturugii, am văzut pe jos o masă cenușie, care zăcea grămadă. Costumul meu! Am vrut să mă apropii — gîndindu-mă că poate urcînd pe costum aș putea să mă cațăr pe buturugă și de acolo să găsesc mai ușor plasa cu granula. Dar au apărut din nou coloanele păroase, care se înfipseră solid în pămînt, lîngă hainele mele. Probabil că Cernikova, responsabila bazei legumi-cole, plecînd în grabă în oraș să anunțe ce mi s-a întîmplat, a lăsat hainele în paza cîinelui. Am fugit de lîngă costumul meu păzit cu strășnicie de un cîine străin.

Umblam la poalele muntelui-buturugă, dar nu puteam descoperi cu nici un chip plasa gigantică. În cele din urmă am văzut undeva, sus de tot, un obiect albastru, cunoscut mie, clătinîndu-se agățat de sfori. Era pelerina pe care o confecționasem din batista mea! Atunci cînd am încercat s-o arunc în păianjen, n-a ajuns pînă unde am țintit, dar în schimb a acoperit granula. Păianjenul împletise fire în jurul ei și în același timp în jurul pelerinei albastre. Acum ea atîrna legănîndu-se deasupra capului meu. Dar unde era plasa?

Poate că alergînd — Cernikova — nimerise cu piciorul în ea și o rupsese? Sau poate că de vină era fiorosul dulău care adulmeca și răscolea totul în jur? Sau poate rafala de vînt care azvîrlise în pădu-re ulcelele uriașe din copaci, distrusese și plasa păianjenului. Dar ce importanță avea! Granula mea se legăna acum, acolo sus, pe un rest de păienjeniș.

Am început să mă gîndesc cum pot ajunge pînă la ea. Să mă cațăr pe crestăturile și crăpăturile bătrînei buturugi? Era greu, aproape imposibil să ajung atît de sus pe un perete abrupt. Întîi, că mă apuca amețeala.

Lîngă buturugă creștea un arbore gigantic. Am observat că între trunchiul arborelui și buturugă se întindeau cîteva frînghii — resturi din fosta plasă a păianjenului. Ce-ar fi să mă cațăr în copac folosindu-mă de aceste frînghii și apoi să trec pe buturugă? Începusem tocmai urcușul, cînd un foșnet sinistru — venit de undeva de sus — mă alarmă. Am sărit jos, m-am pitit.

Desigur, știam că păiajenii își refac de obicei plasa. N-o fi început oare și acest păianjen să-și țea-să o alta în locul celei distruse?

Din nou un foșnet… Deasupra capului meu începu să se legene și să coboare din ce în ce mai jos o frînghie aruncată din copac. Părea că un șarpe se întinde de pe creangă spre pămînt, se lungește mereu și tot caută să se prindă de ceva. Am ridicat capul: acolo sus, frînghia era bine fixată de creangă, de parcă ar fi fost lipită. Și iată că pe frînghia ce se clătina a început să coboare cel care încerca cu perseverență să întindă sfoara și s-o prindă de ceva… I-am văzut din nou pieptenii, periuțele și capul cu cei opt ochi negri.

La rădăcina copacului gigantic zăceau bîrne, prăjini, scînduri. Desigur, la dimensiuni normale acestea nu erau decît niște crenguțe și rămurele uscate. Pare-se că păianjenul, dînd drumul la firul său, cobora pe el spre bîrne.

Ca și înainte el își legăna acum în aer mandibulele, care semănau cu lamele unui briceag. Am zărit pe pîntecele monstrului niște excrescențe uriașe, cu sute de orificii. Păianjenul coborî pe o bîrnă, își strînse pîntecele și frînghia se lipi. Imediat începu din nou să urce, depănînd din el o a doua frînghie. Suia din ce în ce mai sus, ținînd gheara unui picior din spate între frînghii, pentru a le despărți una de cealaltă și a le împiedica astfel să se lipească una de alta. În felul acesta el izbuti să tragă frînghia a doua în sus, spre o ramură, de care o lipi bine.

Păianjenul alerga acum de-a lungul acestei crengi. Alerga dînd drumul, depănînd mereu din el frînghia, pe care o fixă de capătul crengii. Acum lăsă sfoara în jos, coborî pe ea pînă la bîrnă, urcă din nou și trase după el o altă frînghie. Procedă așa de cîteva ori. La un moment dat am văzut că bîrna de care erau fixate frînghiile se tîrîie pe jos, se ridică ușor și începe să se legene în aer. Speranța că aș putea într-un fel să rup plasa și să dau jos granula se nărui. Aceste sfori nu pot fi rupte nici cu ajutorul unor bețe. Îmi spuneam că nu voi reuși niciodată să le tai cu ceva. Sînt elastice și, pe cît se vede, foarte rezistente. În afară de asta, păianjenul este el însuși un atelier viu. În locul firului rupt el trage imediat unul nou. Ce-i de făcut? Cum să ajung pînă la pelerină? Firele plasei sînt lipicioase. Păianjenul lasă pe ele mii și mii de bășicuțe cleioase, de care mă voi lipi, voi rămîne împotmolit în ele și monstrul se va răfui cu mine, așa cum s-a răfuit și cu musca.

Priveam în sus, cînd la păianjenul care atîrna cu capul în jos, pîndindu-și victima, cînd la pelerina mea albastră. Este adevărat că aș fi putut ajunge la ea călcînd pe firele radiale — fiindcă numai firele spirale sînt lipicioase. Dar în primul rînd trebuia alungat păianjenul din plasă și numai după aceasta puteam porni pe drumul plin de primejdii — în sus pe frînghii, către granulă.

Ușor de spus — să alung păianjenul. Dar cum? Ce-ar fi să mă instalez pe marginea plasei și, zgîlțîind-o cu un băț, să imit bîzîitul muștei? Păianjenul va porni la vînătoare după «muscă». Derutîndu-l astfel, voi putea să-mi croiesc drum spre granulă.

Să bîzîi ca o muscă? Dar tonurile joase sau înalte ale bîzîitului, intensificarea sau scăderea lor sînt produse de vibrația aripilor muștei. Voi reuși oare să reproduc toate aceste sunete în mod atît de natural, încît să pot înșela păianjenul?

Nu! Am citit despre «auzul» neobișnuit al păianjenilor. Am citit că la un concert, un păianjen, auzind interpretarea minunată a violonistului, a coborît pe un fir al său și a rămas suspendat, ascultînd muzica. Dar cînd a intervenit orchestra, păianjenul s-a suit înapoi și s-a ascuns în dosul candelabrului. Aceasta se explică prin faptul că vibrațiile aerului produse de sunetele viorii au determinat plasa de păianjen să oscileze în dosul candelabrului, așa cum vibrează cînd nimerește în ea vreo muscă. Instinc-tul animalului de pradă se trezi. Iar atunci cînd a început să cînte orchestra, undele uriașe ale sunetelor au silit păianjenul să se ascundă. Nu, nu voi bîzîi ca musca. Prin bîzîitul meu nu voi reuși să înșel «au-zul muzical» al păianjenului.

Dar atunci cum să-l alung? Deodată îmi veni o idee năstrușnică: ce-ar fi să întorc instinctul păianjenului împotriva lui? Doar tot în acest loc și nu de mult, am scăpat de la moarte, aruncînd în păianjen pelerina mea. În felul acesta l-am înșelat, l-am silit să prindă o pradă falsă. Acest procedeu trebuie repetat de zeci de ori și atunci… Am început să adun surcele, bețe, nuiele și le-am cărat pe toate la păienjeniș.

Dantela de umbre aruncate de plasa păianjenului devenise compactă de tot. Soarele o lumina, vîntul o umfla. Mii de punctișoare luminoase tremurau, se deplasau pe pămînt. Iar sub plasă se vedea conturul ciudat al animalului care avea capul și pieptul sudate: păianjenul rămăsese suspendat și aștepta o pradă.

Deasupra pămîntului se legăna bîrna ridicată cu frînghiile. M-am cățărat pe ea, în timp ce plasa se clătină elastică. Proptindu-mă cu picioarele de bîrnă, am început s-o mișc din ce în ce mai tare, ca pe un leagăn. Păianjenul porni iar să coboare. Am sărit jos.

El mai pipăia încă, neliniștit, capetele firelor de care era prinsă bîrna, cînd eu, apucînd un băț, am început să mă cațăr pe peretele butucului și să clatin din nou plasa. Ademeneam păianjenul cînd spre un capăt al ei, cînd spre celălalt, legănam cînd o margine, cînd alta, aruncam bețe. Păianjenul era dezorientat. Ba renunța, crezînd că nu e nici o pradă și se îndepărta spre centru unde rămînea suspendat, ba se năpustea din nou asupra «prăzii» și începea să înfășoare bețele pe care le azvîrleam în păienjeniș. Le înfășură cu frînghii plate, care semănau cu niște panglici. Se vede treaba că acest țesător era tare flămînd și tot încerca să sugă «sucurile dătătoare de viață» din… surcelele aruncate de mine. În cele din urmă am obosit. M-am așezat pe pămînt și am început să mă gîndesc cum aș putea să-l ademenesc pe păianjen și să-i rup firul. Cînd privii însă în sus — dispăruse! Pesemne că obosise și el!

Am așteptat multă vreme, dar plasa a rămas mereu goală. Numai vîntul o umfla ușurel. Păianjenul nu se mai întoarse.

Și atunci… atunci granula-minge ajunse în mîinile mele.