In Tara Codrilor de Iarba

RĂSPLATA PENTRU PRÎNZ

Am rămas singur și am căzut pe ginduri, privind spre desișul pădurii de ierburi.

De după un arbore cu frunza lată apăru un animal ciudat, alcătuit parcă din două baloane. Anima-lul se îndrepta direct spre mine. Avea doi ochi imenși. Fiecare era parcă un mozaic alcătuit din șase ochi mici. Antenele uriașe pipăiau din mers totul. Maxilarele erau înfiorătoare, semănau cu niște săbii. Toate mișcările animalului erau bruște și surprinzătoare. Cine-ar putea fi?

Ochii în fațete. Trei perechi de picioare. Bine, dar asta e o furnică!

Atingînd ușor cu antenele tot ce i se ivea în cale, furnica coti pe neașteptate spre stînga. Începu să alerge. Mă interesa încotro și pentru ce a pornit atît de preocupată?

Destul de abilă, furnica s-a urcat pe trunchiul unui arbore, pe o frunză gigantică. M-am cățărat după ea pe frunza de dedesubt — o pînză mare, păroasă, ce se legăna ușor. Se poate să fi fost un brusture. Dînd capul pe spate, am văzut niște animale stînd strîns lipite între ele, prinse de suprafața inferioară a frunzei. Erau grase și de un verde ca iarba. Din cînd în cînd, unul din ele rămînea suspen-dat pe șase piciorușe subțirele, apoi se lipea din nou de frunză și-și proptea trompa lungă și ascuțită de miezul ei suculent.

Animalele sorbeau sucurile frunzelor și, sub ochii mei, aceste vietăți deveneau din ce în ce mai grase. Erau păduchi de frunze! Am în fața mea o gigantică fabrică de zahăr sau, mai bine zis, de sirop de zahăr.

Păduchele de frunze! Există păduchi catifelați, negri, există alții de un galben străveziu sau, cum sînt aici, de un verde ca iarba. Păduchele este o insectă cu totul neînsemnată — așa se spune în popor. Păduchii nu se apără niciodată, de nimeni, în nici un fel de condiții. Orice vietate din lumea animală are prieteni, are și dușmani, are mijloace de apărare. Dar păduchii de frunze? Ei sînt leneși și deopotrivă de indiferenți față de orice. La fel de indiferenți și față de destinul lor. Păduchele înghite prin trompă suc din miezul frunzei, își umple pîntecelul cu sirop de zahăr și asta-i tot.

«Sudoarea cerului», «Saliva stelelor» — așa a numit cu peste două mii de ani în urmă învățatul roman Pliniu cel bătrîn roua dulce care cade uneori ca din cer pe cel care stă sub un pom. Cerul e senin, soarele este la zenit. De unde vine roua? Mai tîrziu, s-a găsit explicația — e opera păduchilor de frunze. Ei lasă pe frunzele arborilor niște picături lipicioase: «roua de miere». Prin mișcările piciorușelor, ei aruncă picături din acest sirop. O ușoară adiere de vînt și «roua de miere» cade la pămînt.

Mergînd pe urmele furnicii, m-am pomenit pe teritoriul unei originale fabrici de sirop de zahăr.

Furnica de culoare închisă alerga repede de la un păduche la altul și atingea cu mare grijă, cu antenele ei, pîntecul rotund, cînd al unei vite verzi și grase, cînd al alteia. Aceasta se ridica și în capătul posterior al pîntecului ei apărea deodată, strălucind în soare, o picătură rotundă de lichid străveziu. Fur-nica înghițea cu lăcomie aceste picături. Dar iată, după cît se vede, s-a săturat. A trecut cu grijă de pe frunză pe trunchi, iar de pe trunchi a început să coboare cu mișcări abile la pămînt. Am urmărit-o — de acolo unde mă aflam, așezat pe frunza mea. Dar iată că a apărut o altă furnică. Atingînd-o cu antenele pe cea dinții, a oprit-o în loc. Prima furnică, cea sătulă, s-a lăsat pe piciorușele dinapoi și, întinzîndu-și capul înainte, a dat drumul din gură unei picături de sirop. Cea flămîndă s-a întins spre cea sătulă, care-i cedă o parte din sirop. Începură să vină într-acolo și alte furnici. Prima furnică, care își luase hrana de la păduchi, începu să «ofere» fiecăreia dintre ele cîte puțin sirop.

Toate acestea erau foarte amuzante. Dar și mie mi-era foame. Să rămîn flămînd cînd mă aflu chiar pe teritoriul unei fabrici de zahăr? Nu, e absurd! De ce n-aș gusta și eu din acest aliment? Să mă duc mai aproape de văcuțele verzi.

M-am tîrît o distanță destul de mare, pînă la locul unde ambele frunze, cea de sus și cea de jos, veneau aproape în atingere. Frunza-pînză vibra, se legăna. O singură mișcare greșită și m-aș fi rostogolit, aș fi căzut jos.

Și totuși am ajuns în locul din care vroiam să-mi iau hrana.

Acum păduchii erau aproape, lîngă mine.

Am atins cu mîna o vită grasă. Am atins-o o dată, de două ori. Am procedat la fel ca furnica. Vita îmi oferi imediat o picătură mare de lichid dulce și parfumat.

Așa am trecut de la una la alta, din ce în ce mai încîntat de gustul admirabil al acestui sirop.

«Oare Serghei Sergheevici a gustat vreodată din această licoare atît de dulce? m-am gîndit eu înveselit și am hotărît să cobor neîntîrziat. E posibil ca Dumcev să se fi întors între timp. Îl voi invita și pe el la ospăț. Dar înainte de a coborî, încă o înghițitură!… În clipa aceea, o lovitură în creștet, bruscă, puternică, mă doborî. Am început să mă zbat pe pînza imensă a frunzei. Două furnici se năpustiseră asupra mea.