In Tara Codrilor de Iarba

BUCHETUL DE FLORI

Veni dimineața cu un soare arzător ce trimitea jocuri de lumină pe pereți și pe uși, cu țipătul ascu-țit al lăstunilor ce zburau prin fața ferestrei, cu ceainicul rotund pe masă, cu șuierul îndepărtat al sirene-lor care sunau acum vioi, cutezător.

Buchetul cules de Pavel și aruncat din greșeală în camera mea — flori trandafirii de măcieș sălba-tic, înconjurate de ochișori de nu-mă-uita — mă priveau prietenos din cana de apă.

Da, trebuie să intru în apartamentul vecin și să predau buchetul destinatarei.

Am luat florile cu băgare de seamă și pentru ca apa să se scurgă în cană le-am scuturat nițel. Și… pe fața de masă albă au zburat două pătrățele mici de hîrtie. Ce-o fi asta? Le cercetam, uitîndu-mă nedumerit la ele. Pe fiecare foiță — minusculă — se zăreau niște semne. O scrisoare? Mi-am amintit de discuția de ieri, de sub fereastra mea: «Ți-am scris de cîteva ori scrisori lungi.» — «Dar eu nu le-am primit.» — «N-am avut curajul…» — «Aștept scrisorile tale extraordinare și… flori de cîmp.»

Cred că această scrisoare nu putea fi citită nici măcar cu lupa. Dar chiar dacă aș fi avut o lupă, n-aș fi îndrăznit să citesc scrisoarea străină. Am luat foițele și le-am așezat într-o cutie de chibrituri. Toa-te acestea trebuiau predate…

M-am dus acasă la Lena. Mi s-a spus că fata e la institut. Să-i las florile? Dar ce să spun, cum să explic de la cine vin? Și ce să fac cu minusculele foițe? Am hotărît să mă duc la institut.

Nu-i un lucru prea plăcut să mergi printr-un oraș necunoscut, ținînd în mînă un buchet de flori, întrebîndu-i pe trecători cum se poate ajunge mai ușor la Institutul Pedagogic, citind denumirile străzilor în timp ce te gîndești… la dragostea altora.

Probabil că Pavlik și-a așternut pe micile foițe toate sentimentele și gîndurile lui. Cum a făcut asta? Cu ajutorul microfotografiei? Se vede treaba că a cheltuit multă trudă să scrie aceste două bilețele, să le fotografieze, și apoi să micșoreze copiile fotografice. Se gîndise poate că cuvîntul micșorat cu ajutorul aparatului fotografic va suna mai cald și mai precis… Poate ar fi mai bine să resti-tui acest mesaj lui Pavlik — aceluia care l-a scris — și nu Lenei.

Am trecut prin grădina publică umbroasă și deodată m-am oprit speriat: mi se păruse că am pierdut cutia de chibrituri cu microscrisorile. Nu, iat-o!

Probabil că de cîte ori o întîlnea pe Lena, Pavlik era cuprins de timiditate și sfială: era ca un prag peste care el nu îndrăznea să treacă.

Dar iată și Institutul Pedagogic: o ușă mare de stejar negru, cu clanțe de aramă lustruită, strălu-cind în soare.

Am descris în amănunțime bătrînului portar al institutului toate semnalmentele tînărului pe care îl văzusem ieri seară, dar cu toate acestea el tot nu știa pe care Pavlik să-l cheme.

Doar nu-s puțini studenții cu numele de Pavel care învață la institut! Încă un minut și aș fi ajuns într-o situație de-a dreptul ridicolă. Mă vedeam înconjurat de cinci sau chiar zece tineri — toți cu numele de Pavel — iar eu întinzînd fiecăruia din ei pe rînd buchetul de flori. Ce era de făcut? I-am povestit atunci portarului că ieri seară l-am văzut pe acest Pavel conducînd-o acasă pe studenta Lena.

— A-a, Pavel Beleankin — zise portarul.

Peste un minut Pavel se afla în fața mea. M-am prezentat și tînărul mă privi nedumerit.

— Iată buchetul dumitale. Întîmplător a zburat prin fereastră în camera mea de hotel. Iartă-mă, s-a ofilit puțin…

Băiatul luă buchetul jenat:

— Merita oare să vă deranjați? Florile se ofilesc repede…

«Ciudat — m-am gîndit eu — nu pare îngrijorat de scrisoare!»

I-am întins cutia de chibrituri:

— Iată microscrisorile dumitale.

— Ce? Ce fel de scrisori?

— În buchetul pe care l-ai aruncat prin fereastră erau niște fotoscrisori.

— Fotoscrisori?… Eu nu mă ocup cu fotografiatul.

— Dar fotoscrisorile au fost în buchetul dumitale! Fotoscrisorile dumitale…

Fața lui Pavel deveni furioasă. Trăsăturile i se înăspriră. N-am mai văzut nici urmă din tulburarea și timiditatea lui de ieri. Mă privi bănuitor.

— Nu-mi vîrîți pe gît, cetățene, niște scrisori care nu sînt ale mele!

— Păi doar… doar…

— Lăsați-mă-n pace! Și… La revedere!

Nu știam ce să mai zic. Ridicolă și stupidă situație. Mă aflam în vestibulul slab luminat al institutului, lîngă șirurile lungi de cuiere goale ale garderobei, cu cutia de chibrituri în mîna întinsă, în timp ce Pavel, în celălalt capăt al sălii, vîra la coș buchetul pe care-l purtasem cu atîta grijă prin tot orașul.

Deodată ușa unui amfiteatru se deschise și un grup zgomotos de studenți năvăli pe sală. Se aflau încă sub impresia orei de curs și discutau cu aprindere.

— Pavel, ce s-a întîmplat? am recunoscut glasul Lenei.

Am încercat să explic ceva. Toți tăcură dintr-o dată și mă priviră nedumeriți.

— N-ați vrea să treceți în cabinet? îmi spuse un om cu mișcări calme și sigure, în fața căruia studenții se dădură respectuoși la o parte.

Iată împrejurările oarecum ciudate cărora le datorez faptul că în loc să fiu pe vapor în largul mă-rii, mă aflu acum în cabinetul lui Stepan Egorovici Tarasevici, directorul Institutului Pedagogic. Stau și mă uit la masa pe care se află cele două bilețele minuscule cu microtextul lor, iar lîngă ele niște foi obișnuite de hîrtie. Pe acestea dactilografa a bătut la mașină la două rînduri textul care fusese citit cu ajutorul unei lupe puternice.

Aștept. În curînd va intra Beleankin, autorul microînsemnărilor, împreună cu directorul institutu-lui și ne va spune că toate acestea sînt o chestiune a lui personală, o glumă, așa cum cu drept cuvînt afirmă Stepan Egorovici. Aștept pînă vor veni și apoi mă voi duce la debarcader.