Cum să mă feresc mai bine de razele soarelui care apune? Ce-aș mai dormi! Am întors capul, mi-am acoperit ochii cu palma, dar razele îmi încălzeau mîinile, se strecurau printre degete. M-am în-tors pe partea cealaltă. Mi-era somn. Și deodată mi-am adus aminte: unde e sacul cu filele-însemnări? Dumcev mi l-a încredințat acolo, în camera de sub buturugă în care începuse să pătrundă fumul. Să-l fi scăpat din mînă? M-am trezit brusc. Am privit în jur. Am început să caut sacul. Trebuie să-mi reamin-tesc totul, cum s-au putut întîmplă toate astea, de ce mă aflu aici și nu în subsolul în care ne-am adă-postit de incendiu.
Totul a început doar în casa lui Dumcev, sub buturugă, atunci cînd am simțit mirosul de ars, cînd am fugit afară și am văzut că fumegă un tub alb. O țigară! O țigară obișnuită pe care cineva a aruncat-o înainte de a fi terminat să o fumeze. Cîndva, eu însumi am fumat asemenea tuburi albe. Ce bine-ar fi să am acum o țigară! Totuși, unde e sacul?
Uite în iarbă un… un muc de țigară. De neînțeles!? De ce văd în fața mea un rest obișnuit de țigară și nu un tub ars? Dar uite, în jurul mucului iarba e arsă. O iarbă arsă, obișnuită. M-am zăpăcit de tot: visez? Oare incendiul din Țara Codrilor de Iarbă, cu fumul, pălălăile și dogoarea insuportabilă a focului de care m-am salvat împreună cu Dumcev, s-a petrecut doar în vis?
— Bună seara! am auzit vocea lui Dumcev.
— Bună seara! dar în sinea mea mi-am zis: «Ce seară bună mai poate fi într-o țară care a trecut printr-un asemenea pîrjol?»
— Te-ai culcat pe iarba umedă. Scoală-te!
Dar ce s-a întîmplat? Din nou nu mai înțelegeam nimic. Unde sînt subteranele, camerele, storu-rile, lumina licuricilor?
Nu mai încape nici o îndoială! Întreaga Țară a Codrilor de Iarbă, cu toate surprinzătoarele peripeții prin care am trecut, totul nu fusese decît un vis. Un vis foarte lung și cu totul ciudat, dar totuși numai un vis. Căci uite, pe deget mi se plimbă o furnică și eu pot s-o azvîrlu. Dar furnicarul? Numai cînd îmi amintesc de furnicarul în care m-au tîrît furnicile, mă trec fiori reci. Sigur că și furnicarul l-am văzut tot în vis. Totu-i limpede. Dar Dumcev? Tot vis? Căci în fața mea stă Serghei Sergheevici… Nu-mi iau ochii de la el. Și mă gîndesc: «E de aceeași statură cu mine! Așa a fost și ieri. Așa a fost și atunci cînd l-am văzut pentru prima oară acolo, lîngă groaznicul «oraș»-cuib al viespilor».
Dumcev mă cerceta cu atenție.
— Auzi? arătă el spre crîngul albăstrui. Cineva ne cheamă.
Am tras cu urechea, am privit cu atenție și totul mi se păru în jur atît de neobișnuit, încît nu pu-team pricepe nimic.
Riu-riu-riu…
Mi-am amintit. Așa cîntă cintezoiul înainte de ploaie.
Cintezoiul! Cîntec de păsări! Sigur, nu mă aflu în Țara Codrilor de Iarbă; acolo n-aș fi putut auzi cintezoiul! Acolo totul vuia, vuia pădurea nesfîrșită de ierburi! Acolo țîrîitul necontenit al cosa-șului mă asurzea.
Sau poate continui să dorm și să visez un cintezoi care cîntă?
Riu-riu-riu… — cîntă mai departe cintezoiul.
M-am așezat alături de Dumcev, pe dîmbul verde de lîngă buturugă — de lîngă o buturugă obișnuită. Auzeam foșnetul cunoscut, îndelung, dulce, al frunzelor, trăgeam în piept mireasma fînului proaspăt cosit.
M-a cuprins o pace, o liniște amestecată cu multă veselie. Oare m-am întors în lumea fragedei co-pilării, plină de bucurii ca și altădată; liliacul a ciocănit cu o creangă în ferestruia joasă a camerei mele, s-a uitat la mine și m-a trezit?…