In Tara Codrilor de Iarba

«MULȚUMESC, MULȚUMESC DIN TOATĂ INIMA!»

Dumcev se închise în laboratorul său și nu mai ieși de acolo toată ziua. Noi hotărîsem să nu-l de-ranjăm.

Eu eram foarte obosit. Trecusem doar prin atîtea peripeții! Și era și timpul să mă întorc la Moscova.

— Serghei Sergheevici tot vorbește despre niște lucruri ciudate, eu nu-l înțeleg — mi se plînse Polina Alexandrovna. Spuneți-mi, unde a fost el în toti anii aceștia? De unde s-a întors?

Dar eu tot amînam răspunsul. Căci trebuia să străbat cu Dumcev, chiar azi sau mîine, încă un drum lung, foarte lung. Să parcurg cu el drumul deceniilor — drumul parcurs de toți oamenii pînă acum, să-l introduc în viață. Și trebuiau găsite pentru toate acestea cuvintele cele mai potrivite — aveam doar atît de multe să-i explic! Astfel el va vedea, va înțelege tot ce s-a întîmplat în lunga lui absență. Atunci va putea afla și Polina Alexandrovna despre Țara Codrilor de Iarbă. Acum însă, orice discuții și întrebări ar putea doar s-o tulbure.

Către seara celei de-a doua zile, am bătut la ușa laboratorului lui Dumcev. Venise timpul să plec din Censk.

Am rămas din cale-afară de mirat zărind pe fața lui Dumcev un zîmbet cu totul nou, oarecum co-pilăresc, ștrengăresc. Un zîmbet care aci se ascundea în colțurile gurii, aci apărea în strălucirea ochilor. Părea că primul contact cu noua viață i-a luminat fața.

— Prietene! începu Dumcev. Am văzut, am auzit și am observat pînă acum asemenea lucruri, încît nici un găsesc cuvintele necesare…

— Tocmai de aceea am și venit la dumneavoastră, Serghei Sergheevici! Cred că vă voi putea ajuta să înțelegeți, să simțiți mai repede tot ce o să mai vedeți și de aci încolo.

— Îți mulțumesc pentru buna intenție, dar nu sînt un elev de liceu, slab la învățătură…

L-am înțeles: Trăise mult, prea mult, fără oameni, fără nici un ajutor în Țara Codrilor de Iarbă, se obișnuise să se descurce singur în toate.

— Nu m-ați înțeles, Serghei Sergheevici. Aveți în fața dumneavoastră o viață cu totul nouă…

— Tocmai de aceea doresc să intru în această viață fără ajutorul nimănui. Vreau să înțeleg sin- gur! Să înțeleg totul, să simt totul! Aici e în joc orgoliul meu! Onoarea mea!… Și Dumcev schimbă brusc tema discuției: Știi, Grigorii Alexandrovici, ce zi e astăzi?

— Vineri…

— Ah, nu despre asta e vorba! Pentru mine azi e ziua cea mai înălțătoare! Și cea mai luminoasă din viața mea! Am început din nou să scriu, să reconstitui jurnalul anilor — celor mulți — pe care i-am trăit în Țara Codrilor de Iarbă. Voi relua și voi scrie din nou tot ce vîntul a risipit filă cu filă. Priveș-te — arătă el teancurile de file lungi și înguste care se aflau așezate în semicerc pe masa mare. Lumea oamenilor de știință va putea ține seama de observațiile și de concluziile mele.

— Jurnalul vă va cere multă, foarte multă vreme! Iar eu trebuie să plec. Voi mai sta la Censk o zi sau două. În acest timp, vă rog să schițați o expunere sumară. Pe scurt, numai pe scurt, să expuneți ideile principale ale jurnalului dumneavoastră, jaloanele după care veți orienta ideile dumneavoastră. Și vorbiți-mi despre principalele descoperiri. Iar eu voi preda totul revistei «Știință și tehnică».

— Cum ați spus? O expunere sumară? Nu înțeleg această expresie. Doar nu mă zbat pentru un patent și nici pentru a obține certificatul de paternitate pentru o invenție tehnică!

M-am străduit să-i explic totul. Și Serghei Sergheevici m-a înțeles.

— Ah, da… un conspect… Trebuie să fac un conspect.

Acest cuvînt «conspect» suna în gura lui Dumcev într-un fel deosebit, plin de semnificație, ca și cînd ar fi avut un conținut foarte adînc, pe care numai el îl înțelegea.

Cîtă bucurie și însuflețire ardea în ochii lui!

— Mulțumesc! Mulțumesc din toată inima!

Și mi-am amînat plecarea din Censk: voi aștepta expunerea sumară a lui Dumcev.

M-am obișnuit cu acest orășel, cu parcul lui, unde arborii își împletesc coroanele deasupra alei- lor; cu străzile lui liniștite, unde alături de casele luminoase, strălucitoare, construite recent, se mai aflau căsuțe cu o arhitectură voit înzorzonată, de modă veche, căsuțe care-mi amintesc de unii eroi din romanele de moravuri ale secolului trecut; cu o bibliotecă-sală de lectură, în care am putut găsi în mod neașteptat atîtea cărți remarcabile. Îmi plăcea din ce în ce mai mult acest orășel, pentru aerul său ușor sărat, care-ți adie în față, cînd privești dimineața pe fereastră marea îndepărtată.

Imediat în spatele orașului începe stepa. Din stepa arsă de soare se aliniază pe două rînduri, du-cînd spre oraș, schelele caselor încă neterminate. Mica locomotivă de pe linia îngustă șuieră și gîfîie, trăgînd platformele încărcate cu nisip, cărămizi, blocuri. Macaralele de încărcare, conduse de un meca-nic care șade într-o gheretă, iau blocurile direct de pe platforme și le urcă la etajele superioare. Munci-torii schimbă voioși cîte o vorbă, două între ei, îl strigă pe mecanic cînd e nevoie și așază la înălțime șir după șir blocurile. Iar acolo, departe în stepă, se ridică spre cer un turn cu vîrful ascuțit și se aude scîrțî-itul puternic și strident al macaralei.

Am lăsat să treacă o zi-două. Pe urmă mi-am spus: probabil că Dumcev și-a terminat conspectul!

Și într-o seară, am trecut pe la el. Dumcev începu să vorbească despre Țara Codrilor de Iarbă, despre locuitorii ei minunați, despre uimitoarele lor forme de viață. Nădăjduia că observațiile lui vor ajuta pe oamenii de știință să introducă multe noutăți în tehnică.

— În toate aceste zile și nopți am meditat asupra a diferite variante ale conspectului, mai bine zis ale unor conspecte cu totul diferite. Dar mîine voi tria, voi selecționa și mă voi opri neapărat la ceea ce e mai important. Nădăjduiesc că concluziile și tezele mele vor sugera căi cu totul noi într-o serie de ra-muri ale tehnicii. Încă o zi-două și totul va fi gata — îmi spuse el.

Bineînțeles nu mă îndoiam de însemnătatea descoperirilor pe care le va comunica Dumcev în pro-iectul său.

Peste cîteva zile am trecut din nou pe la el.

— Prietene! spuse Dumcev apăsat, întreaga Țară a Codrilor de Iarbă este un vast teren pentru descoperiri, dar ea a rămas încă necercetată. Am o sumedenie de proiecte în cap. Și toate sînt la fel de importante. Ce fel de expunere sumară să redactez? Rămîne un singur lucru de făcut: să arăt oamenilor în tăcere, în deplină tăcere această țară. Și să nu scriu nimic!

Cînd am plecat din căsuța cu turn, aveam impresia că Dumcev s-a înecat în marea de observații și descoperiri făcute de el. Mi-a părut rău că nu l-am întrebat despre fermenții extraordinari care influen-țează atît de miraculos organismul omenesc și dacă aceste substanțe pot fi preparate aci. Oare omenirea nu va afla nimic din toate aceste taine dezlegate de el? Mă temeam ca întrebarea mea să nu-l tulbure: căci subsolurile în care fuseseră puși la păstrare minunații fermenți gazoși ai metamorfozei se prăbuși-seră și se umpluseră cu pămînt. Nu mai rămăsese nimic acolo, tot materialul acela prețios se pierduse definitiv.