In Tara Codrilor de Iarba

ÎNTÎLNIREA

A venit dimineața. O nouă dimineață în Țara Codrilor de Iarbă. Dumcev nu m-a găsit. Trebuie să mă întorc la casa lui, la buturuga veche și putredă. Poate că Dumcev e acolo.

Am început să-mi croiesc drum prin hățișul de ierburi. În jurul meu totul zbura, țopăia. Totul cînta, foșnea, răsuna. Prin haosul de sunete am deslușit un bîzîit monoton, cunoscut; creștea, se apro-pia. Sunete sigure și calme. Mi-am amintit de îndată de albina tăietoare de frunze — megahila, al cărei cuib îl vizitasem ieri și unde mîncasem atît de bine. N-ar strica să-mi iau acum micul dejun…

Cînd insecta se lăsă jos, am privit-o cu atenție și atunci mi-am dat seama că nu era tăietoarea de frunze megahila, ci o altă albină. Desigur, știam că există multe albine care duc o viață singuratică.

Așadar, mi-era tare foame! Am zărit pe piciorușele albinei și pe pîntecelul ei dulcele polen auriu, pe care îl culesese de pe flori. Aroma lui picantă, iute, îmi gîdila gîtlejul și nările.

Cuibul albinei era chiar lîngă mine, în pămînt, dar la început nu l-am observat, era acoperit cu frunze. Albina a intrat în el. Era o albină de pămînt!

A ieșit apoi pe marginea cuibului, l-a acoperit cu frunze și și-a luat zborul. Am încercat să trag frunza de pe cuib, dar — flămînd și nedormit cum eram — mă părăsiseră puterile. Frunza era grea. Îmi pierdeam timpul luptînd cu ea. Dar în cele din urmă am izbutit s-o trag de pe cuibul în care trebuia să sar. M-am oprit, oare n-o fi prea adînc? Am căutat o prăjină lungă și am găsit una foarte potrivită pe care am înfipt-o în cuib.. Dar abia începusem să cobor pe prăjină, cînd am auzit deodată bîzîitul unei albine. Era chiar stăpîna cuibului, venea acasă cu o nouă porție de provizii. O s-o sfîrșesc rău de data asta, mi-am spus.

Am făcut cale întoarsă. Am părăsit prăjina. Am fugit zicîndu-mi: trebuie să las în pace această albină — prea repede s-a întors din cursa ei. Nu o pot păcăli, nu-mi ajung nici puterile, nici răbdarea.

Totuși, ce ciudat: totul în Țara Codrilor de Iarbă este atît de neașteptat, de neobișnuit, dar foamea este aceeași — aceeași senzație cunoscută, obișnuită. Deci nici în această neverosimilă Țară a Codrilor de Iarbă omul nu se poate lipsi nici de hrană, nici de somn!

Trebuie să ajung mai repede la casa lui Dumcev.

Un pîrîit puternic mă asurzi.

Ce animal o fi acesta? Aripile sînt înguste și verzi, picioarele dinapoi sînt mai lungi decît cele din față. Bizar animal! Nu, e un simplu cosaș! Cîntă din ce în ce mai strident, mai vesel. Cîntecul lui seamănă cu un țîrîit. Și dintr-o dată tace, trage cu urechea: nu cumva alți cosași cîntă mai tare decît el? Și se aude din nou același țîrîit.

Să plec mai departe, cît mai departe de acest zgomot asurzitor! Un pas și mă aflu deja în desișul pădurii, printre niște arbori foarte ciudați. Rădăcinile de un galben-albicios intrau în sol, iar trunchiuri-le, de un verde viu, cînd țîșneau ca săgețile spre cer, cînd aplecîndu-se la pămînt, se adunau, își apropi-au vîrfurile și frunzele înguste, lungi. Un zid de nepătruns! Dar și în desiș continua să se audă larma cosașilor. Am privit în jur.

Acolo, chiar lîngă un cosaș, se înalță, ba contopindu-și culoarea cu cea a desișului, ba detașîndu-se de el, o vietate ciudată, lungă.

Soarele răsărea și această ființă se uita la soare. Animalul se întinse și își împreună pe piept «mîinile» lungi. Nu cumva este cel numit în popor călugărița? Sigur că da, este călugărița!

M-am oprit s-o admir. Cu cîtă măreție și cu cît calm își întoarce capul cu ochii bulbucați, de parcă ar fi vrut să asculte cu atenție țîrîitul cosașului!

Dar se pare că cosașul a început s-o plictisească cu țîrîitul lui. Acum, călugărița cînd apare, cînd dispare în desiș.

Aud un zgomot care vine din apropierea cosașului: parcă cineva ar zgîria cu unghia un obiect de sticlă. Apoi o ciocănitură, un pîrîit sec.

Amuzant!

Călugărița — de un verde delicat — elegantă și zveltă, se întoarce spre cosaș.

Da, se vede că s-a săturat de-a binelea de el.

Dar cît de plastice sînt mișcările ei! Iată, și-a întins înainte piciorul din față, de parcă s-ar pregăti de un dans complicat. De pe picior privesc niște pete negre cu puncte albe în mijloc. Ochi proemi-nenți! Iar pe coapse un rînd dublu de spini ascuțiți, ca un ferăstrău cu două tăișuri. Spinii sînt de diferi-te culori și de diferite lungimi. Unii sînt negri, alții verzi, unii mai lungi, alții mai scurți.

Și deodată cosașul rămase suspendat de ferăstrăul călugăriței… încercă să se smucească. Ea își lăsă piciorul lung, articulat, care părea prins în balamale, și pe coapsă apăru încă un ferăstrău, cu dinții mai mărunți și mai deși.

Ferăstraiele se închiseră, făcînd prizonier cosașul, care se zbătea disperat, prins în această men-ghină. Zadarnic: piciorușele lui lovesc în gol. Încă o clipă și totul s-a terminat. Cosașul avu o convulsie puternică, după care rămase încremenit. Călugărița începu să-l extermine: cu un picior ținea în dinții ferăstrăului trupul victimei, cu celălalt îi strivea capul.

Călugărița își lua micul dejun.

Soarele se ridica tot mai sus. După ce își termină masa, ea își strînse din nou, cu o înduioșătoare smerenie, «mîinile» fioroase și-și îndreptă capul spre soare.

Fățarnica!

Dar capul i se întorcea cînd spre soare, cînd într-altă direcție.

Îi priveam fermecat mișcările elegante. Uitasem de orice frică. Agățîndu-mă de rădăcinile arbori-lor, mă strecuram din ce în ce mai aproape: voiam să-i examinez mai bine ferăstraiele. Dar, o mișcare neîndemînatică… m-am agățat de o rădăcină ce ieșea din pămînt și am căzut. Buff!

Am sărit imediat în picioare. Prea tîrziu! Picioarele din față ale călugăriței, împreunate atît de smerit pe piept, ca pentru rugăciune, s-au deschis deodată, cît erau ele de lungi.

Călugărița se repezi la mine. Era înaltă, foarte înaltă, de cel puțin trei-patru ori mai înaltă decît mine. Am scos un strigăt de disperare și am făcut vînt pelerinei în care era înfășurată granula. Am sărit într-o parte, dar era prea tîrziu, știam că dintr-o clipă într-alta ferăstraiele călugăriței se vor închide. Eram pierdut!

Dar deodată ce văd? Călugărița se prăvăli la pămînt.

Nici eu nu m-am mai putut ține pe picioare și am căzut lîngă ea.

E realitate ori vis? O mînă uscată, caldă, de om, ștergea cu grijă și precauție sudoarea de pe frun-tea mea. Apoi mă ridică.

Am auzit glas omenesc.

— Of, se poate una ca asta? Se poate să ai încredere într-o asemenea ticăloasă?

— Dumneavoastră sînteți? Dumneavoastră m-ați salvat! șoptesc eu. Dumcev?!

Omul făcu o plecăciune, după moda veche:

— Da, eu sînt Serghei Sergheevici Dumcev.

Mă uitam la el fără să știu ce să spun, eram surprins peste măsură. Cum să nu rămîn uluit cînd în fața mea stătea în carne și oase însuși Serghei Sergheevici Dumcev — omul acesta atît de neobișnuit? Purta pe spate cîteva pelerine de diferite lungimi și culori. Sub ele, o vestă din hîrtie compactă. Pe jos zăcea sacul său de drum, pesemne din gogoașă de omidă.

— Toată noaptea te-am urmărit, îmi spuse Dumcev. Am fost și în labirintul cîrtiței. Te-am strigat, dar dumneata fugeai de mine.

— Serghei Sergheevici, am răspuns eu cu un glas stins. V-am văzut ieri… aproape de tot… Am alergat după dumneavoastră, v-am strigat… dar v-am pierdut. Și noaptea v-am căutat! Am așteptat… Și iată că ați apărut aci deodată și mi-ați salvat viața din ghearele acestei fiare.

— A fost un fleac. Un adevărat fleac! Chiar de la ele, chiar de la aceste fiare, am învățat cum să le răpun. Vezi în mîna mea acest ac de viespe? Seamănă cu o sabie.

Am fost nevoit să sar pe spinarea călugăriței ca să-i distrug centrii nervoși din torace. De la cine crezi că am învățat asta? Dumneata ai auzit despre calicurg? Despre pompilide? Sphecide? Un soi aparte de viespi. De la ele am învățat!

— În Țara Codrilor de Iarbă?

— Repetă! Cum i-ai zis acestei țări?

— Țara Codrilor de Iarbă.

— Justă denumire! Țara Codrilor de Iarbă… Cîndva, foarte de demult, exact așa am numit și eu țara în care trăiesc acum. Dar cum de ai aflat?

— Am citit-o în filele pe care le-ați lăsat (voisem să spun — sub buturugă — dar m-am fîstîcit)… le-ați lăsat în casa dumnevoastră.

Am dezlegat pelerina, am scos granula și i-am dat-o lui Dumcev:

— Iată, Serghei Sergheevici! Iată granula care vă va readuce la dimensiunile dumneavoastră normale.

El o privi și spuse

— Cerneală! Am nevoie de cerneală ca să-mi scriu din nou jurnalul.

«Ciudat — mi-am zis — de ce oare Dumcev n-a dat nici o atenție granulei? Sau poate că aceste granule nici nu restabilesc proporțiile reale? Dar Dumcev nu vrea să spună nimic despre asta?»