In Tara Codrilor de Iarba

O VIZITĂ NEAȘTEPTATĂ

Cum! Toate tainele Țării Codrilor de Iarbă, de pe care Dumcev a smuls vălul, toate misterele lo-cuitorilor acestei țări pe care el le-a dezlegat, toate descoperirile pe care le-a făcut, toate apar acum în fața mea sub forma unei enumerări mizere pe tema: «Omule, învață tehnica de la insecte!»

Ce s-a întîmplat? Am văzut doar eu însumi cît de multe descoperiri a făcut Dumcev în Țara Co-drilor de Iarbă. M-am convins eu însumi cît de multe sînt acele lucruri noi pe care le are el de spus omenirii. Am fost doar martor cînd a supus rațiunii omului, instinctele locuitorilor acestei țări. Și toate astea parcă au dispărut acum. În conspectul său Dumcev apare sclavul supus al unor cunoștințe întîm-plătoare. Îmi amintesc de aerul dezorientat pe care-l avusese atunci cînd îmi spusese: «Am în cap mii de variante ale conspectului și toate sînt la fel de importante». Și apoi a lăsat totul deoparte… N-a reușit să deosebească principalul de secundar. Și nu el a ales proiectul, ci unul din proiecte — cel mai întîm-plător — a pus stăpînire pe imaginația lui, l-a subjugat.

Se vede că, de fapt, în zilele de singurătate trăite în Țara Codrilor de Iarbă, Dumcev s-a pregătit de mii și mii de ori pentru discuția cu oamenii și a creat în închipuirea sa proiecte, variante noi, și noi forme de exprimare pentru această convorbire. Și iată că variantele inexprimate și variantele variante-lor s-au înmulțit, au început să-l înăbușe. Cu cît tăcea mai mult, cu atît reușea mai puțin să se descurce și să selecționeze esențialul din cele descoperite în Țara Codrilor de Iarbă. Toate descoperirile și obser-vațiile îi erau la fel de scumpe, erau la fel de importante pentru el.

Nenumăratele variante au pus stăpînire pe gîndirea omului.

Și iată că în locul unei simfonii care să-ți pătrundă în suflet, auzim cîteva crîmpeie incoherente.

«Conspectul greșelilor!» Am scris aceste cuvinte pe coperta manuscrisului lui Dumcev.

Amărăciune! Tristețe!

Destul! E timpul să plec! Am început din nou să-mi fac valiza. Sigur că Dumcev — acest călător neînfricat care a străbătut o țară necunoscută — se rătăcise totuși în codrul des al descoperirilor, al pro-iectelor și presupunerilor.

Iată că se lasă seara. Oare nu s-o fi închis biblioteca? Trebuie să o mai prind deschisă, ca să predau cărțile. Îmi voi împacheta lucrurile mai tîrziu.

Am ieșit din hotel, lăsînd manuscrisul pe masă.

Neatenție? Lipsă de prevedere? Grabă? Oricum, nenorocirea s-a întîmplat tot din cauză că am lăsat pe masă conspectul cu însemnările mele și am plecat la bibliotecă.

Afară ploua mărunt. Pe stradă, nici țipenie de om. Cerul era acoperit cu nori cenușii deși. Aerul era umed, bătea vîntul. Gîndurile triste, mohorîte nu mă părăseau.

Ce-i voi scrie lui Dumcev de la Moscova?

Să predau manuscrisul redacției? Dar manuscrisul acesta nu conține nici un fel de descoperiri. Ah, de ce dintr-o pornire înflăcărată a inimii i-am dat lui Dumcev speranțe, l-am încurajat fără să mă gîndesc? De ce m-am oferit să duc revistei proiectul lui? Dumcev a avut încredere în mine. El speră să revoluționeze știința cu descoperirile sale. Redacția însă îi va restitui manuscrisul. Poate că îi vor scrie: «Lucrarea dumneavoastră conține comparații interesante între diferitele forme de manifestare a instinc-telor în lumea insectelor și între diferitele forme ale tehnicii create de mintea oamenilor. În loc însă de-a descoperi lucruri de mult descoperite, vă sfătuim să scrieți o carte atrăgătoare pentru copii».

Mi-am amintit de cartea unui scriitor în care este vorba despre un bătrîn cu un cap mare, cărunt, și cu fața de culoarea pergamentului. Acest bătrîn a colindat zeci de ani, de la un capăt la altul, un orășel de provincie, încercînd să dovedească tuturor că el a descoperit o metodă de calcul cu totul nouă. Dar nimeni nu-l asculta. Odată, un student în matematici venit din altă parte, i-a luat însemnările și a văzut că bătrînul «a descoperit» de mult descoperitele tabele de logaritmi.

Bătrînul s-a convins ușor de adevărul din cuvintele studentului. I-a mulțumit îndelung și a plecat acasă. În aceeași zi a fost găsit mort. Asta era istoria bătrînului.

Se întunecase de tot. Am predat cărțile și am ieșit din bibliotecă. Pe cer atîrnau nori grei. Lumi-nile becurilor de pe stradă sclipeau singuratice.

Am coborît cu un sentiment de tristețe treptele umede și lunecoase ale scării înalte de la intrarea bibliotecii. Pînă la hotel mai aveam de străbătut vreo două străzi și o ulicioară. Am aflat mai tîrziu că în ziua aceea, în timp ce eu mă duceam spre hotel, Dumcev venea de acolo, mă căutase plin de nerăbdare și fericire. Dar drumurile noastre nu s-au încrucișat.

Dumcev nu m-a găsit la hotel. Și s-a întîmplat un lucru la care nu m-am așteptat, pe care nici măcar nu l-aș fi putut presupune.

De la Polina Alexandrovna am aflat tot ce s-a întîmplat în acea zi cu Dumcev.

După-masă, Serghei Sergheevici, însoțit, ca de obicei, de Polina Alexandrovna, ieșise în oraș și, trecînd pe lîngă noua clădire a școlii, s-a oprit. Tot acolo se oprise și un autocamion proaspăt vopsit, împodobit cu verdeață. Copiii dădeau fuga pe scări, cu strigăte vesele, cu rîs zgomotos:

— Au venit să ne ia! Plecăm în excursie!

Și continuînd să povestească, fața Polinei Alexandrovna exprima o mare nedumerire.

— De ce oare s-a oprit Serghei Sergheevici atît de surprins? Se uita, nu se mai sătura uitîndu-se, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată pionieri plecînd în tabără.

Trebuie să precizez că Polina Alexandrovna nu aflase încă unde fusese Serghei Sergheevici în timpul lungilor săi ani de absență. Ea nu voise să-l tulbure cu întrebările, iar eu n-apucasem încă să-i povestesc și, la drept vorbind, nici nu știam cum să încep.

La un moment dat, Serghei Serghevici văzu o fată bălaie coborînd de pe trepte și o auzi coman-dînd:

— Drepți! Pentru aducerea drapelului, fiți gata!

Și cînd, prin fața copiilor, potoliți și aliniați repede în careu, cu mîinile ridicate în semn de salut, începu să fie purtat drapelul, drapelul roșu, fîlfîind cu litere de aur — în sunetele a două trompete și a unei tobe mici — pe fața lui Dumcev apăru o expresie aproape de extaz.

El se uita în ochii cenușii, albaștri, căprui, negri, atît de luminoși, de ageri, ai copiilor. Privirea lor însoțea cu mîndrie și seriozitate drapelul pionieresc.

Apoi drapelul fu suit în mașină și îndată se stîrni iar larmă, rîsete, învălmășeală. Copiii, fugărin-du-se, luîndu-se la întrecere între ei, începură să se cațăre fiecare pe unde putea, în camion. Șoferul începu să-i ajute pe cei mai mici.

O fetiță mică de tot țipa:

— Vreau singură! Singură!

Se cățără repede, cu tenacitate și abilitate pe roată, se aplecă peste marginea camionului. Două cosițe și o cută albastră a fustiței fluturară în vînt — fetița sări, se așeză pe bancă lîngă un trompetist și se uită la ceilalți copii cu mîndrie.

Serghei Sergheevici nu se mai putu stăpîni — izbucni în rîs și le făcu semn copiilor cu mîna.

Șoferul claxonă. Pionierii începură să cînte. Mașina dispăru după colț.

Apoi Dumcev porni spre casă. Tăcu tot drumul. De data aceasta nu-și vorbi nici măcar lui însuși cu glas tare — ca de atîtea ori — deși era tulburat.

Intră tăcut în laborator și se încuie acolo.

Apoi coborî pe neașteptate din turnulețul său și-i spuse Polinei Alexandrovna:

— Trebuie să mărturisesc că lucrul cel mai de seamă, cel care îmi apare ca cel mai de seamă — tocmai acesta nu-l pot pricepe…

Era foarte tulburat, se așeză adînc în fotoliu și căzu pe gînduri. Polina Alexandrovna și vecina ei, Avdotia Vasilievna, începură să-l descoasă cu precauție: de fapt ce anume nu pricepe?

— M-am uitat cum se construiește o casă, cît de repede crește, deși aproape că n-am văzut de loc pe acolo oameni. Nu m-am mirat. Am văzut pe străzi, în locul trăsurilor cu cai și al căruțelor, multe mașini. Am înțeles. Nu m-am mirat. Dar iată… Spuneți-mi, de unde aceste cîntece? De unde această bucurie? Și copiii, și vîrstnicii… De dimineața pînă seara… Alți oameni!

— Și ce-i de mirare? Ce-i aici de neînțeles, Serghei Sergheevici? spuse Avdotia Vasilievna, îm-preunîndu-și palmele. Ce-i de mirare, Serghei Sergheevici? repetă ea și sări în picioare. Vai, a dat în foc laptele în bucătărie!

Abia acum a aflat Polina Alexandrovna că Serghei Sergheevici a ajuns, ca și Robinson, într-o țară necunoscută, în care timp de ani și ani n-a întîlnit nici un om. Dar care este acea țară, ce nume poartă, nu se-ncumeta să-l întrebe.

Vai, cît de multe, cît de multe va trebui să afle Dumcev înainte de a înțelege noua viață!

Polina Alexandrovna începu să-l inițieze în această nouă viață, vorbindu-i despre pionieri și apoi despre toate prefacerile prin care trecuse în acești ani țara.

Un zîmbet de bucurie profundă, concentrată, transfigură și lumină fața lui Serghei Sergheevici. Polina Alexandrovna se uită la el și recunoscu — își aminti dintr-o dată — acest zîmbet. Era același zîmbet de bucurie cu care venise odată Serghei Sergheevici, de mult de tot, la ea, ca să-i cînte piesa pe care o compusese pentru vioară. Înainte de a începe să i-o cînte, el îi spusese:

«Imaginați-vă un drum larg de stepă, care se pierde undeva în depărtare. O amiază de vară. Aerul dogorește. Tot ce e viu s-a potolit, s-a furișat într-un loc ascuns, s-a pitit. O asemenea liniște cuprinde stepa pe vreme de căldură și secetă îndelungată. Dar această liniște este plină de încordare. De undeva se aude deodată un tunet, se apropie furtuna. Dar înainte de a se dezlănțui, se aud cîteva voci întrebă-toare. Bătăi de clopote. Liniștea a explodat. Vocile se contopesc într-un cor. Furtuna s-a dezlănțuit cu toată forța ei. Un cor de voci o salută contopindu-se cu ea. Apoi furtuna trece. Rămine doar corul tri-umfător. Ploaia dătătoare de viață a spălat stepa. Totul s-a însuflețit. Corul se stinge treptat. Numai de undeva de aproape, de foarte aproape, se revarsă cîntul voios al unei păsărele de stepă.»

După mulți-mulți ani, Polina Alexandrovna revăzu pe fața lui Serghei Sergheevici același zîmbet pe care-l purta atunci cînd a venit să-i cînte la vioară compoziția sa.

Serghei Sergheevici asculta atît de bucuros, cu atîta ardoare, tot ce povestea Polina Alexandrov-na, de parcă cele pe care le auzea îi erau de mult cunoscute. Le trăise în imaginația lui, aspirase cu toate gîndurile lui spre toate acestea, încă de pe atunci, de mult de tot și acum le vedea realizate. Fața îi deve-ni mai blîndă și mai luminoasă. Șoptea fericit:

— Știu! Înțeleg tot… Știu!

Era atîta convingere în exclamația lui «Știu!», încît Polina Alexandrovna gîndi: «Oare n-a glumit Serghei Sergheevici spunînd că a trăit mulți ani într-o țară nelocuită?»

Tulburat, el sări din fotoliul în care șezuse atîta vreme ascultînd-o pe Polina Alexandrovna și exclamă:

— Acum înțeleg! Acolo, în Țara Codrilor de Iarbă… unde am trăit mulți ani. Oare nu despre toate acestea a vrut să-mi povestească acolo prietenul meu cu care m-am întors aici? Dar eu!… Eu nu l-am ascultat, nu l-am înțeles, l-am jignit… Acolo, în Țara Codrilor de Iarbă!

Polina Alexandrovna își împreună palmele:

— Care țară?

Dar Dumcev n-o auzi. Spuse:

— Fug la hotel! Să-mi cer scuze și să-i spun două vorbe.

Așadar, drumurile noastre nu s-au întîlnit.

Veneam de la bibliotecă spre hotel: trebuia să-mi iau valiza și apoi, fuga la gară!

Să nu uit să pun lucrurile în valiză! Manuscrisul… ambele exemplare… să le așez chiar pe fundul valizei — mi-am spus — apropiindu-mă de hotel.

Ploaia cădea tot mai deasă și mai puternică. Dinspre mare venea un val de ceață.

Iată și hotelul. Nu văd cheia în dulăpior la locul obișnuit. Am găsit-o în ușă. Am deschis ușa, am intrat în camera mea. Am rămas înlemnit.

Lumina ardea puternic. Era liniște. Dar unde-i manuscrisul lui Dumcev?

Pe masă nu era. Dispăruse.