In Tara Codrilor de Iarba (Vladimir Braghin) читать бесплатно онлайн полную версию книги

FATA CARE CITEȘTE ROMANE

— Tovarășă, cine a fost în camera mea?

Nici un răspuns, liniște. Fata continua să citească.

M-am apropiat, am tras cartea din fața ei și am acoperit pagina cu palma.

— Ah, dumneavoastră erați!… își ridică în sfîrșit privirea asupra mea funcționara de serviciu. Dacă ați ști ce roman minunat e acesta!

— Repet, cine a fost în camera mea?

— Ah, cine a fost?… Am dat cheia de la camera numărul șapte cetățeanului aceluia de la Mos-cova… Acela care tot spune că pleacă, se tot pregătește de plecare, dar nici pînă acum n-a mai plecat. Nu știu de cîte ori a spus: «Azi plec» — dar a doua zi tot aici era… Chiar ultima oară, mai adineauri…

— Dumneata vorbești desigur despre mine — am întrerupt-o eu. Am fost la bibliotecă. Cheia ți-am predat-o dumitale personal. M-am întors adineauri și o găsesc în ușă. Cui i-ai dat cheia și nu ți-a adus-o înapoi?

— Ah, care va să zică nu erai dumneata?… «Ducesa își ridică ochii albaștri fermecători: «Viconte! În cuvintele dumneavoastră fatale…»»

— Prin urmare, dumneata nu știi cine a fost în camera mea?

— Scuzați!… Mi-am amintit! V-a căutat un om foarte respectabil… Și i-am dat cheia. Doar nu era să-l las să aștepte pe coridor? Era atît de politicos! Asemenea oameni nu fac nici un rău!

Am dat din mîini și m-am întors repede în cameră. Abia atunci am observat bilețelul de pe masă.

«Dragă prietene!

Dacă ai ști cu ce bucurie am venit, aproape am alergat la dumneata! Ce sărbătoare, ce lumină era în sufletul meu! Abia așteptam să te văd și, în afară de asta, voiam să adaug o pagină-două la conspectul meu. Dar domnișoara care face de serviciu la hotel mi s-a părut o persoană foarte distrată și nu m-am încumetat să-i las ei paginile mele. Intrînd în camera dumitale, am văzut pe masă manuscrisul meu. Voiam să-i adaug filele noi. Am citit astfel însemnările dumitale, pe margini. La un moment dat, m-a cuprins desperarea. Dar apoi mi-am venit în fire. În conspectul meu nu sînt greșeli! Am dezlegat multe taine și am făcut destule descoperiri în Țara Codrilor de Iarbă. Dar totuși dintre toate le-am ales pe ace-lea care îmi sînt mai dragi, mai apropiate de suflet și nu pe cele mai importante pentru știință.

Ah, tinere! Dumneata, generația dumitale, știți voi oare ce vremuri grele, ce vremuri îngrozitoare au fost acelea ale tinereții mele! Cît de singur m-am simțit!

Apoi, în Țara Codrilor de Iarbă, ani îndelungați…

Eu nu mai am mult de trăit. Sînt bătrîn.

Acum sînt foarte trist. Vreau să rămîn singur. Voi fi singur o vreme. Singurătatea îmi va reda echilibrul sufletesc. Așa că nu ne vom vedea curînd. Și apoi, a venit timpul și pentru dumneata să pleci. Adio!

Și doar îmi deveniseși tare drag.

Al dumitale Serghei Dumcev.»

Am plecat aproape în fugă la Dumcev. Dar laboratorul era gol. Focul din sobă era aproape stins. Lîngă sobă se afla o foaie arsă. Pesemne tot ce rămăsese din conspectele lui Dumcev. Polina Alexandrovna era jos, în camera ei.

— Serghei Sergheevici și-a luat umbrela și a plecat undeva în grabă. M-am gîndit că s-a dus din nou la dumneavoastră. Căci prima oară nu v-a găsit. Unde-o fi? Ce ceață! Și ce ploaie!