In Tara Codrilor de Iarba

PE DRUMUL MARE

Una din furnici mă tîrî de pe frunză pe trunchi, iar de pe trunchi, direct jos. Cealaltă furnică aler-ga după noi. Dacă cea de a doua furnică, mai mică, ar fi ajutat-o cu adevărat pe prima, n-ar fi fost de loc bine de mine! Dar spre norocul meu, ea își propusese, dimpotrivă, să-și stingherească tovarășa. Cînd alerga înainte și mă trăgea înapoi — în sus pe trunchi — cînd, oprindu-se de-a curmezișul drumu-lui, își expunea spinarea ca să se împovăreze, neapărat, cu greutatea corpului meu. Astfel o stingherea foarte mult pe furnica cea mare. Eu m-am lămurit repede ce se întîmplă.

Mark Twain descrie cum două furnici, găsind un picior de cosaș, l-au cărat acasă la ele:

«După niște raționamente cu totul anapoda, ele iau piciorul de ambele capete și-l trag din răspu-teri, în direcții opuse. La un mic popas, se sfătuiesc. Amîndouă văd că ceva nu-i în regulă, dar nu sînt în stare să priceapă ce anume. Din nou apucă piciorul — rezultatele continuă să fie aceleași. Începe sfa-da: se învinuiesc reciproc că nu procedează cum trebuie. Amîndouă se aprind și în cele din urmă dis-cuția se transformă în păruială. Ele se agață una de alta, încep să se roadă cu fălcile, și se rostogolesc pe jos, pînă ce una din ele se rănește la mînă sau la picior, și se oprește ca să-și lecuiască vătămătura. Are loc împăcarea și începe din nou munca comună și lipsită de sens, ca înainte, numai că acum cea rănită nu încetează să fie o piedică pentru cealaltă. Străduindu-se din răsputeri, cea sănătoasă cară povara și o dată cu ea și furnica rănită care, în loc să cedeze: prada, stă agățată de ea.»

Cine n-a observat viața furnicilor, «munca» lor!

Au existat oameni care au considerat furnicile niște animale cu o înaltă organizare, înzestrate aproape cu rațiune.

Dar are dreptate Mark Twain spunînd despre furnică: «Este uluitor cum un șarlatan teribil ca acesta a izbutit atîtea veacuri să tragă pe sfoară întreaga omenire, aproape!» Și adaugă: «Furnica mun-cește bine atunci cînd este urmărită de un naturalist fără experiență, care trage concluzii eronate».

Dar atunci cum ajunge totuși povara în furnicar? Numai pentru că fiecare furnică, deși își stin-gherește vecina, cară totuși povara în cuibul ei. Astfel un grăunte oarecare, tîrît de furnici în furnicar, se deplasează pe curba cea mai capricioasă: cînd înainte, cînd înapoi, cînd la dreapta, cînd la stînga. Și tot timpul acest grăunte se învîrtește și se răsucește.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce furnicile mă transportau, și am început să chibzuiesc cu înfrigurare cum să scap de ele.

Iată că una din furnici mă împinse jos de pe trunchi! Dar eu m-am agățat într-o clipită de un dîm-buleț, de tulpina arborelui și mi-am întins îndată piciorul de care mă apucă numaidecît cealaltă furnică. Mă prinsese și începu să mă care în sus. În felul acesta ea mă feri să cad la pămînt.

Astfel, adaptîndu-mă în fiecare clipă la toate absurditățile «ajutorului lor reciproc» le-am «ajutat» pe furnici să mă coboare cu precauție pe pămînt.

Abia aici am băgat de seamă că spre tufele unde pășteau cirezile de păduchi se așternea o cărare bătătorită de furnici. Pesemne că ea se întindea pînă la furnicar. Drumul era acoperit cu furnici ce forfoteau repede — alergau grăbite la păduchii de frunze.

Furnicile care mă răpiseră mă cărau pe o șosea bine nivelată. Aici ele fură ajunse din urmă de alte cîteva.

În clipa aceasta, am văzut că în dosul arborilor-ierburi se mișcă doi gîndaci mari, strălucițori. Și mi se păru că trag cu niște frînghii o bîrnă roșie, cu litere aurii gigantice… «Pioner 3 M» — am citit și m-am gîndit: «Visez — cu siguranță, visez!»

Furnicile m-au apucat și au început să mă tîrîie pe pămînt.

«Trebuie să cîștig timp — mi-am zis eu. Ori se va întoarce Dumcev și mă va salva, ori va trebui să născocesc eu însumi ceva.»

M-am uitat la acele ființe care mă răpiseră și nu mi-am putut stăpîni un hohot de rîs. Căci tot ce mi se întîmplă era în primul rînd caraghios.

Aveam de îndeplinit o acțiune foarte simplă: să stingheresc furnicile care mă tîrăsc spre furnicar și să le ajut pe acelea care mă trag în altă direcție.

Și atunci să mă fi văzut! Le ajutam cînd pe unele, cînd pe celelalte. Astfel, mă aflam cînd într-o margine a drumului, cînd în cealaltă. Apoi m-am pomenit din nou pe șoseaua furnicilor.

Cu cît se «ajutau» mai mult furnicile între ele ca să mă transporte, cu atît mai ușor îmi venea mie să le stingheresc: ba mergeam înainte, ba înapoi, sau mă instalam pe spinarea uneia din ele

Îmi dădeam însă seama că mă tîrăsc totuși spre furnicar. Și în clipa în care mă voi pomeni acolo, va începe cel mai groaznic supliciu.

Pentru un moment, mi-am amintit de o poză dintr-o carte veche de științe naturale: «Furnici nomade africane, atacînd o viperă cu coarne». Așa suna explicația de sub ilustrația în care o armată imensă de furnici nimiceau șarpele ce se zvîrcolea în convulsii.

Da, n-are să fie bine de mine!

Mă durea spinarea, mîinile îmi erau zgîriate.

Dar ce văd acolo, în fața mea? Dealul-furnicar! Deși foarte încet, totuși sînt tîrît într-acolo. Eram disperat.

Simțeam că puterile mă părăsesc, încetul cu încetul, și dealul-furnicar se tot apropia.

«Lamehuza te va salva!»

Deodată am auzit un strigăt:

— Ține-te bine! Nu te lăsa impresionat de nimic!

Cel care strigase era Dumcev. Pesemne că se întorsese și, negăsindu-mă în locul unde mă lăsase, dăduse fuga să mă ajute.

— Serghei Sergheevici, ce să fac?

— Economisește-ți puterile!

— Furnicarul… Acolo… acolo mă duc!

— Înțeleg! Văd! striga Dumcev. Nu face nimic, lasă-te în voia furnicilor! Tot nu vei scăpa de furnicar!

— Acolo e pieirea!

În clipa aceasta, furnicile mă îmbrînciră în altă parte și abia atunci am priceput răspunsul lui Dumcev.

— Serghei Sergheevici! Priviți… Priviți… Ce să fac?

— Te va salva lamehuza!

— Cine?

— La-me-hu-za! mi-a ajuns pînă la urechi glasul lui Dumcev.

N-am înțeles acest cuvînt. Dar nu-mi ardea să mai pun întrebări. Dumcev dispăruse undeva. Apoi apăru din nou în alt loc al drumului. El mîna în fața lui cu un băț lung un animal roșcat cu un cap pre-lung și cu antene lungi, în chip de bolduri.

Ciudat gîndăcel! Dumcev mîna gîndăcelul pe drumul care ducea la furnicar.

— Aceasta e lamehuza? i-am strigat.

— Nu! Acesta este gîndăcelul pișcător. Lamehuza va veni!

Împinse gîndăcelul spre furnici, acestea se năspustiră asupra lui.

— Strecoară-te mai aproape de el!

— De ce?

— O să înțelegi mai tîrziu totul!

Gîndăcelul își oferi furnicilor pîntecele, ele îl atinseră cu antenele făcîndu-l să le verse hrana. Se petrecu ceva cam în felul celor văzute de mine atunci cînd furnica sătulă o hrănea pe cea flămîndă. O ceată de furnici se năpusti asupra gîndăcelului. Un miros de eter se răspîndi în aer.

L-am ascultat pe Dumcev și m-am strecurat spre gîndăcel. Furnicile se aruncau asupra lui, se delectau cu lichidul cu miros de eter pe care îl secreta el.

Furnicile mă stropiră cu picături mărunte, acre, de acid formic. Aceasta a fost salvarea mea! Ferocitatea și presiunea furnicilor slăbea în mod simțitor.

Ele continuau să mă împingă, dar fără zelul și înverșunarea de pînă atunci.

Dar ce se va întîmplă cînd mirosul acidului se va volatiliza?

— Dumcev? am strigat. Ce are să se mai întîmple cu mine?

— Te va salva lamehuza! veni un glas din depărtare.

Un munte uriaș, cu vîrful în cer, imobil și negru îmi răsări în față.

— Furnicarul! am șoptit eu. Și am înțeles din nou că pieirea mea este inevitabilă.

Zadarnic priveam în jur. Dumcev nu se mai zărea. Mi-am ridicat privirea și pentru o ultimă oară m-am uitat la soare.

Apoi furnicile m-au tîrît în orașul lor.