In Tara Codrilor de Iarba

GIGANȚII NOCTURNI IES LA VÎNĂTOARE

Acum, cînd granula se afla în mîinile mele, acum abia simțeam cît eram de istovit. M-am lăsat jos, tot uitîndu-mă la comoara mea de parcă m-aș fi temut că acuși-acuși va fugi, mă va părăsi din nou. În capul meu obosit gîndurile lenevite se schimbau, se învălmășeau… Dumcev!… Trebuie să-i restitui cît mai repede granula. Dar unde se află el?

Se lăsase întunericul și lumea ierburilor în care mă aflam devenea și mai înfiorătoare, și mai primejdioasă. Cum să-l găsesc pe Dumcev? Am avut prilejul să mă conving singur, am simțit, am văzut: aici omul este pîndit la tot pasul, în fiecare clipă, de tot felul de primejdii care se adună în jurul lui. Un singur pas, o mișcare greșită îl expune pieirii… Cum pot crede că Dumcev a trăit în această Țară a Ierburilor zeci de ani?

Trebuie să sparg granula-sferă, s-o mănînc. Să-mi redobîndesc dimensiunile dinainte. Să-mi îm-brac costumul care zace acum lîngă buturugă. Să mă duc în oraș. La gară nu mai pot ajunge la timp — am pierdut trenul. Dar vai! Cîinele e tot lîngă costumul meu — continuă să mi-l păzească. Mi-am amintit deodată de coloanele păroase — picioarele lui — care se propteau în pămînt și m-am cutremu-rat. Mi-e frică? Nu, nu mi-e frică — doar am alungat păianjenul — monstrul din plasă — și n-o să reușesc să gonesc un cîine? Dar deodată am izbucnit în rîs: se vede că sînt tare obosit, încurc proporțiile.

Între timp totul în jurul meu lua forme uluitoare și misterioase.

Mi s-a părut oare? De undeva se auzea parcă zgomotul unei locomotive care se apropia din ce în ce mai mult. Am privit cu atenție în jur și am văzut un șarpe gigantic care se întinsese și se ridicase în coadă, se legăna spre dreapta și spre stînga, șuiera, gîtul i se umflase. O viperă! Iată de unde venise zgomotul de locomotivă…

Alături de șarpe se afla un dîmb — o sferă uriașă acoperită cu suliți! Un arici?

Giganții! Au pornit la vînătoare nocturnă!

Șarpele se încolăci, se întinse din nou. Panglica în zigzag a spinării lui arunca sclipiri la fiecare mișcare. Deodată se năpusti asupra ghemului uriaș. O rafală de vînt începu să legene ierburile-arbori. Mi-am adunat toate puterile, m-am suit într-un copac și de sus am asistat la lupta dintre acești giganți.

Lumina lunei se răspîndea liniștită și egală deasupra poienei, astfel încît eu puteam vedea totul foarte clar.

Pentru o clipă sfera se deschise: ariciul își înfipse țepii în coada șarpelui. Vipera turbase parcă: se zvîrcolea încercînd să muște ariciul. Zadarnic! Peste tot dădea de ace. Totul crescuse în jurul meu la niște dimensiuni atît de neobișnuite, încît mi-era greu să cred că acolo jos se luptau un arici și un șarpe.

Lupta continua. Și mi se părea că ariciul și șarpele cînd își reluau forma lor obișnuită, pe care o cunoșteam de mult, cînd creșteau, creșteau mereu pînă la dimensiuni uriașe. Ce era de făcut? Simțeam că mă cuprinde amețeala stînd și privind lupta dintre acești doi giganți fioroși, ascultînd sforăitul și șuieratul lor — care acolo, jos, unde mă aflam eu, se auzea foarte puternic. M-am cățărat în copac, din ce în ce mai sus.

Jos, lupta era în toi.

Ariciul strînsese cu putere coada șarpelui, acesta încerca să se smulgă, dar adversarul nu-i dădea drumul.

Deodată lupta încetă. Ariciul sări la o parte. Șarpele plecă tîrîș, în grabă.

Dușmanii s-au despărțit. Am început să cobor, dar am văzut că ariciul se rostogolea în urma șarpelui. Se încăierau din nou! Ariciul ocoli vipera, sări, își înfipse dinții în gîtul ei. Șarpele se zbătu cu putere. Într-o clipă ariciul se făcu ghem. Șarpele începu să șuiere, să se zbată cînd într-o parte, cînd într-alta. Dar ariciul stătea nemișcat: își strînsese sub burtă botul și labele, își încolăcise coada scurtă, grohăia și gîfîia ca o mașină cu aburi.

Șarpele, se vede treaba, obosise, căci se îndepărtă, tîrîndu-se cu ultimele puteri.

Rostogolindu-se, ariciul porni la goană, în urma lui, izbuti să-l ajungă și, repezindu-se, își înfipse dinții în spinarea șarpelui. Acesta se clătină, dar dinții ariciului se înfipseră acum în gîtul șarpelui.

Iar eu, uitînd de dimensiunile lor gigantice, strigam:

— Mușcă! Mușcă-l, Fornăilă! Mușcă-i gîtul!

Ariciul părăsi locul de luptă: își exterminase adversarul; șarpele zăcea mort. învingătorul se pu-tea odihni în liniște acum, își scoase botul, își strînse împăcat țepii.

Apoi se apropie încet, cu mers legănat de cadavrul șarpelui și începu să-l sfîșie; apucă o bucată din pradă și fugi cu ea.

Curînd apărură două dîmburi mici, cenușii, acoperite cu ace: erau puii ariciului! Se aruncară cu lăcomie asupra prăzii. Ariciul stătea și se uita la ei și mi se păru că zîmbește zeflemitor.

Cît de mult m-a obosit acest spectacol! Ce somn îmi este! Dar foșnetul, freamătul din jur — toate aceste zgomote ale nopții nu încetează nici o clipă.