In Tara Codrilor de Iarba

ICAR LA BÎLCI

— Da, a fost de mult — repetă Polina Alexandrovna. Aveam pe atunci șaptesprezece ani. Țin minte ziua, ora și chiar clipa în care l-am văzut pentru prima oară pe Serghei Sergheevici Dumcev. Asta s-a întîmplat în timpurile eroice ale navigației aeriene… Era într-o duminică, la 9 iunie, zi de bîlci…

Ea vorbea… vorbea și eu o ascultam. Și ascultînd-o am uitat la un moment dat că îmi vorbește o femeie bătrînă, căruntă. Evocarea viselor ei nerealizate a întors parcă trecutul, a mistuit deceniile ce s-au scurs. Mă găseam acum împreună cu povestitoarea în mijlocul unui bîlci meridional, zgomotos și pestriț. Totul se petrecea parcă în fața mea, în prezent.

Te trezești dimineața, deschizi obloanele, deschizi fereastra și bîlciul răsună cu toată larma lui; freamătă mulțimea pestriță de oameni, îți iau ochii basmalele și fustele viu colorate ale femeilor, totul vîjîie, te asurzesc țipetele, nechezatul cailor, behăitul oilor, mugetul vacilor.

În prăvăliile și gheretele înjghebate în pripă, din scînduri proaspăt vopsite, se lăfăie la soare, strălucesc în toată splendoarea culorilor lor violente panglicile, stămburile, basmalele, mărgelele, con-topindu-se și sclipind în fîșii viu colorate.

E o înghesuială de nu poți răzbate!

Călușeii se învîrtesc scîrțîind în gemetele flașnetei, în țipetele fetelor care stau în micile calești pictate, în fluieratul flăcăilor care călăresc caii de lemn nărăvași — flăcăi veseli, batjocoritori, cu șepcile trîntite voinicește pe-o ureche.

Strecurîndu-se cu chiu cu vai pe sub carele neguțătorilor și printre picioarele cumpărătorilor, un cățel de curte își caută stăpînul adulmecînd pămîntul și strîngîndu-și coada-ntre picioare. Dar zadarnic îl caută! Stăpînul lui e undeva într-o cîrciumioară. Un flăcău cu o armonică izbește cîinele cu piciorul; cățelul schelălăie, se ghemuiește, își strînge coada, se repede sub un car și pornește apoi să-și croiască drum mai departe.

Niște cîntăreți orbi cîntă un cîntec trist, un cîntec lung și monoton, fără început și fără sfîrșit. Îi conduce, croindu-le drum prin mulțime, un băiețaș bălai, cu nasul ascuțit, cu ochișori vicleni, întinzînd căciula ruptă. Iar ei merg după el, cu mîinile puse unul pe umărul celuilalt, ridicînd spre înaltul cerului fețele lor senine.

În urma lor pășește ușoară și nepăsătoare o țigancă cu o broboadă viu colorată, cu franjuri, azvîr-lită pe un umăr, împodobită cu mărgele, zornăindu-și salbele și cerceii sclipitori, uriași, semicirculari. Saltă ușor din umeri, strecurîndu-se printre care și prăvălii, apucă de mînă cînd pe unul, cînd pe altul: «Aurește mînuța, să-ți ghicesc, să-ți spun soarta!»

Iar soarele se ridică din ce în ce mai sus și e din ce în ce mai cald. Bîlciul meridional devine din ce în ce mai zgomotos și mai plin de lume.

Deodată, de undeva de departe se aude un strigăt prelung: «Zboară! Un om zboară în cer!»

Strigătul se înecă în larma și în vuietul bîlciului fără ca nimeni să-l fi luat în seamă. Tîrgul conti-nua să vuiască.

Un om în suman, cu chipiu cu cozoroc lucios, sări pe un car și-și agită brațele.

«Fraților! strigă el de pe car. Fraților, priviți! Priviți ce se întîmplă pe foișor!»

«Unde, unde?»

«Acolo pe foișor! De pe foișor o să zboare un om! Un om o să zboare la cer!»

Și mulțimea dezordonată, curioasă, dornică de spectacole, se năpusti spre foișorul ce se zărea pe deal.

Pe platforma lată a foișorului se afla un aparat care semăna cu o libelulă uriașă. Lîngă aparat stă-tea un tînăr și îndrepta niște curele lungi.

Era îmbrăcat într-o rubașcă rusească peste care purta o pelerină neagră. Avea fața palidă, degete lungi, nervoase, buzele strînse, iar cînd se îndreptă, ochii i se ațintiră concentrați undeva departe, peste capetele oamenilor adunați în jurul platformei.

Era un om straniu, de neînțeles, și părea foarte singur în bîlciul meridional, zgomotos și strident. Părea atît de preocupat de aparatul său, încît nici nu băga de seamă ce se petrece în jurul lui.

Patronul care construise foișorul de pe deal încasa cîte cinci copeici de la fiecare spectator care intra după îngrăditură.

Curînd locul îngrădit se umplu de lume.

Patronul urcă cîteva trepte ale foișorului și strigă:

«Prea stimate doamne și domni! Peste cîteva clipe un om va zbura spre cer. Veți vedea cu proprii dumneavoastră ochi. Oare pentru banii dați nu dorește nimeni să-i pună întrebări acestui om? Este totuși vorba de un om care își va lua zborul către cer și se va întoarce înapoi la noi!»

Patronul își șterse chelia lucioasă cu o batistă roșie cadrilată.

Din mulțime se auziră glasuri — lumea se adresa omului de pe foișor:

«Spune cine ești?»

«Ce fel de nație ești?»

«Ai brevet de meșter? În ce breaslă?»

«Dacă zbori la cer — ce credință ai?»

«Sînt Serghei Sergheevici Dumcev! Sînt rus!» — răspunse tînărul.

«Ei, zboară!» se auzi din mulțime.

Omul cu numele de Dumcev își scoase pelerina și continuă să trebăluiască lîngă aparat.

«Onorat public! se adresă patronul mulțimii. Răbdare! Doar cinci-zece minute și are să zboa-re!…»

— Stăteam în apropierea foișorului — își continuă povestirea Polina Alexandrovna — și vedeam cum lui Dumcev îi tremurau mîinile. M-a cuprins neliniștea, emoția, spaima. Doar era înalt foișorul! Oare nimeni de aici nu înțelegea că acest om atît de cutezător are să cadă, o să se prăbușească și n-o să mai rămînă nimic din el?

«Convinge-l să renunțe, convinge-l să renunțe la zbor!» îl rugam mereu pe fratele meu care era cu mine.

Studia la Politehnică, purta epoleți aurii pe tunica albastră și se descurca foarte bine în treburile tehnice. Mă însoțea pretutindeni. Ce mult e de atunci! Purtam pe vremea aceea o pălărie mare de pai și aveam cozi blonde, lungi.

«Colega! strigă fratele meu inventatorului. Nu vrei să te ajut?» Și începu să suie pe foișor.

Dar inventatorul clătină din cap negativ și continuă să trebăluiască lîngă aparat.

În jur oamenii comentau:

«N-are să zboare niciodată!»

«Dar pasărea de ce zboară? Toată puterea pasării stă în pene — explica un neguțător. Iar aripile aparatului lui n-au pene.»

«Dar liliacul zboară sau nu? se întoarse fratele meu și adăugă: Reiese că nu penele sînt totul!»

«De ce nu zboară odată! Are de gînd să ne țină pînă la noapte aici?»

«Mai repede! Să înceapă! E tîrziu!» striga mulțimea nerăbdătoare.

Dumcev desfăcu larg aripile și trase aparatul la marginea foișorului.

Mulțimea se liniști.

Își vîrî picioarele în curele și-și potrivi aparatul la brîu. Apoi începu să-și vîre mîinile sub aripi. Aripile erau ușoare, din nuiele de salcie, înfășurate într-o pînză și foarte mobile, pesemne cu articulații.

«Uite acuși are să zboare!» se auziră voci.

«Stai! Stai!» strigă deodată patronul, care nu stătuse locului nici o clipă. Fusese văzut cînd pe foișor, cînd alergînd la portiță să verifice încasările, îmbrîncind mulțimea și petrecînd pînă la foișor pe un funcționar înfumurat care venise cu soția sa.

Acesta îi strigă lui Dumcev:

«Soția mea dorește să vă pună o întrebare, iar dumneavoastră, domnule, fiți bun și răspundeți-i!»

Soția funcționarului își agită lornionul:

«Tinere, sînt curioasă să știu ce material e acela cu care ai acoperit aripile? De jos mi se pare că e muselină. Spune-mi, unde ai găsit o culoare atît de încîntătoare și cît ai plătit arșinul?»

Dumcev răspunse amănunțit la această întrebare.

«Acum zboară!» strigă patronul.

Fratele meu îmi spuse încet:

«Polea! îți amintești de aceste versuri:

Se auzi un glas din mulțime:

«Se măsoară cu vîntul!»

Pe neașteptate Dumcev se aruncă de pe platformă.

Toată lumea încremeni. Nu se mai auzi o suflare. Și deodată toată această omenire începu să aler-ge după el. Alergau cu toții, sărind, cățărîndu-se peste îngrădituri. Alergau în tăcere, cu capetele date pe spate.

Deodată aparatul se înclină. Toți se dădură repede la o parte.

Cu o smucitură rapidă a picioarelor vîrîte în scările prinse de coada în formă de evantai, Dumcev restabili echilibrul.

Libelula se îndreptă.

«Ura-a-a!!!» vui lumea în jur.

Dar aceasta nu dură decît un minut sau două.

O rafală de vînt flutură basmalele femeilor. Oamenii care alergau după aparat își țineau cu mîna șepcile și chipiele. Vîntul începuse să bată cu putere.

Fratele meu, care alerga lîngă mine, strigă:

«Nenorocire! Vîntul îi este potrivnic! Icarul nostru trebuie să se ia la trîntă cu vîntul!»

Am văzut atunci aripile uriașei libelule înclinîndu-se mult, cînd într-o parte, cînd într-alta, gata-gata să se prăbușească.

Fratele meu strigă din nou:

«Priviți, vîntul apleacă aparatul pe partea stîngă — Dumcev scoate picioarele pe partea dreaptă! Vîntul pe dreapta — Dumcev spre stînga! Și aparatul se îndreaptă!»

Dar vîntul părea că a înțeles șiretlicurile omului și se năpusti mai furios asupra lui. Aparatul veni cu botul în jos — ca o pasăre care vrea să ciugulească ceva de pe pămînt.

Atunci Dumcev începu să coboare și să ridice cu brațele aripile și aparatul se îndreptă din nou pentru o vreme. Cineva rosti lîngă mine:

«Îl lasă puterile! Nu-i chip să te agăți de văzduh!»

Și într-adevăr aparatul venea în cădere spre pămînt. Zadarnic își mai mișca aripile. Vîntul îl împingea spre mare.

Mulțimea exclamă:

«Se îneacă! Se îneacă!»

Femeile începură să se tînguiască, cineva își făcu semnul crucii. Aparatul se înfipse în nisip chiar în malul apei.

«A murit! A murit!» strigă mulțimea și fugi spre mare.

Alergam înaintea tuturor. Pălăria mea de pai îmi căzuse într-o parte, abia se mai ținea de pangli-că. Am ajuns prima la Dumcev și îndată după mine sosi fratele meu.

«Sînteți în viață?» am strigat eu.

Dumcev se mișcă. Am desfăcut curelele și l-am ajutat să iasă de sub aparatul împotmolit în nisi-pul mărunt.

Oamenii veniră în fugă. Se apropiară apoi precauți și în tăcere, de parcă s-ar fi temut să nu-l tul-bure pe Dumcev. Chiar și băiețandrii desculți și ciufuliți, care alergau de la mulțime spre aparat și de la aparat spre mulțime, vorbeau între ei în șoaptă.

Fratele meu îi rugă pe toți să se împrăștie.

Cineva a adus un ulcior cu apă, iar eu i-am udat fruntea lui Dumcev. Fratele meu fugi după o birjă.

Dumcev își reveni. Dar el nu observa pe nimeni. Timpul trecea. Oamenii începură să se împră-știe. Deodată el făcu un efort, vrînd să se ridice.

L-am ajutat să se ridice. Cînd își văzu aparatul sfărîmat, rosti încet, cu îndărătnicie:

«Am să mai zbor eu! Am să mai zbor!»

Deasupra noastră zbură ușor un pescăruș.

«Așa ca pasărea asta?» am întrebat.

«Ca pasărea?» făcu el.

«Ca pescărușul acesta?» am repetat eu.

El tăcu îndelung, rămase pe gînduri, apoi deodată strigă cu toată convingerea:

«Nu! Nu! Voi zbura mai bine decît păsările! Voi zbura ca musca! Ca ea am să zbor, și am să ajung pînă la cer. Am să stau în aer tot atît de sigur cum stă omul pe pămînt!»

M-am speriat: nu cumva și-o fi ieșit din minți? Și l-am întrebat:

«Ce fel de muscă? Ce-i cu dumneavoastră! Oare musca stă în aer?»

El n-a răspuns nimic. Apoi a adăugat încet:

«Voi învăța să fac toate acestea, dar nu aici! Ci acolo… numai, acolo!»

«Unde?» l-am întrebat.

Dar nu mi-a răspuns nimic.

Mi se făcu frică. Fratele meu nu venise încă cu birja.

Încet, sprijinindu-se de brațul meu, Dumcev porni spre oraș.

Aparatul a rămas — sfărîmat — pe malul mării. Se lăsa întunericul, îl ajutam să meargă pe acest om ciudat…

Alături de el am auzit acum altfel, într-un fel nou, freamătul mării, am văzut într-un fel nou razele oblice ale soarelui cînd apune.

El mergea alături de mine cu capul plecat. Nu s-a uitat niciodată la mine. Și tot timpul șoptea:

«Nu există altă ieșire. Nu există altă ieșire! Numai de la ele! Să învățăm de la ele.»

Auzeam aceste cuvinte, dar nu înțelegeam nimic și nu întrebam nimic. Iar soarele se culca în mare.