In Tara Codrilor de Iarba

UN COSTUM BINECUNOSCUT

Dumcev șezu multă vreme îngîndurat lîngă mine. Pe neașteptate, se sculă și începu să caute ceva la rădăcina buturugii. Mi-am ieșit din fire: poate că Dumcev nu-și dădea încă seama că revenise la proporțiile lui inițiale și caută intrarea în locuința construită cîndva de el sub buturugă? Iarba din jur era călcată în picioare. Probabil că toate subteranele se năruiseră. Știam că trebuie să-i reamintesc aceasta lui Dumcev, dar mai zăboveam: el scormonea cu mîna pămîntul, atît de liniștit și preocupat, căutînd ceva.

— Uite, uite, l-am găsit! exclamă Dumcev. Iată-l!

Și am văzut o gogoașă mică de omidă, care abia se zărea. Gogoașa era strîns legată cu un fir de mătase. Prin urmare, asta căutase Dumcev! Era într-adevăr sacul-gogoașă, în care-și așezase însemnă-rile de călătorie, sacul pe care mi-l încredințase mie!

Ne uitam în tăcere cînd la gogoașă, cînd unul la celălalt. Dumcev dezlegă legăturica. Ținea în palmă gogoașa cu filele și o mică ațișoară. Și-am simțit cum acest firicel lega în sufletul lui două lumi — două vieți: viața lui trecută din Țara Codrilor de Iarbă și viața în care pășea acum, legînd din nou sacul cu filele. Aceste file care vor sluji de prefață la povestirile lui despre misterele Țării Codrilor de Iarbă.

Dar eu? Cu cît mă uitam mai mult la acest firicel și la gogoașa de omidă, cu atît simțeam mai mult că toate impresiile adunate și care se încîlciseră în capul meu începeau acum să se limpezească. Acolo, la Censk, sub microscopul docentului Voronțova, voi citi din nou filele care se află în această gogoașă. Sufletul mi-era senin, limpede. Nu mă mai preocupa acum decît un singur lucru: cum să-l ajut pe Dumcev să se întoarcă, liniștit și calm, la viața lui de dinainte.

Ceva mai încolo de buturugă se afla împăturit cu grijă un costum cenușiu în carouri late. Mi se păru foarte cunoscut. O cravată tricotată — gri închis cu roșu. Pantofii maro cu noduri la șireturi mi se părură și ei cunoscuți.

Am văzut odată pe cineva purtînd acest costum. Dar pe cine? Cînd m-am uitat la pantofi, mi-am amintit de coloanele mobile care striviseră pluta noastră la malul rîului.

— Acesta este costumul unui gigant — am zis eu.

— Da, costumul unui gigant! Știi, în Țara Codrilor de Iarbă am să-ți procur niște pantaloni făcuți din firele viermelui de mătase și o scurtă vătuită pe care o va țese psiheia. Și o să avem pelerine. Dar, ia stai! Ce-o mai fi și asta? Probabil că și eu încurc lucrurile… Cînd îmi dau seama că am devenit un om ca toți oamenii, cînd pierd cu totul această convingere! Nu pricep… Dumcev sări în picioare: Un bubuit! Ce-i bubuitul ăsta? Își acoperi urechile cu palmele.

Da, se auzeau niște sunete ciudate, sacadate. Îmi erau cunoscute, le-am mai auzit cîndva. În iarbă s-a ivit o coadă stufoasă. Un cîine! Latră! Uite colo un șopron acoperit cu iarbă. M-am apropiat de el și am început să cobor pe treptele de piatră… Un palier. O masă. Două scaune. Pe masă, un bidon strivit. M-am oprit. Și iată că din adînc răsări o mînă de om, cu o lanternă și-mi apăru în față figura cu-noscută, foarte cunoscută, a femeii care purta o pufoaică. Și tot atunci se ivi un cîine galben, cu coada stufoasă…

Și aici, în acest loc, mi-am amintit deodată totul! Am înțeles totul!

— Vă salut, tovarășă Cernikova! M-am întors! am strigat plin de entuziasm și bucurie.

— Ce-i asta? Un om în pielea goală?!

Am ieșit fuga din beci. În urma mea izbucni lătratul furios al cîinelui.