In Tara Codrilor de Iarba

SE CONSTRUIEȘTE O CASĂ, SE CÎNTĂ

A trecut noaptea. Trezindu-mă destul de tîrziu, am cercetat camera luminoasă a hotelului și am simțit deodată o neliniște: Ce s-a întîmplat cu Dumcev?

Am pornit îndată spre locuința lui, dar pe neașteptate l-am zărit pe una din străzi. Fără să observe pe nimeni din jurul lui, de parcă ar fi uitat totul de pe lume, stătea la un colț de stradă și se uita la șan-tierul de construcție al unei case cu multe etaje.

Mai deoparte stăteau Polina Alexandrovna și vecina — fără să-și ia nici una nici alta privirea de la Dumcev. Vecina mă invită cu un semn să mă apropii. Am aflat că dimineața, devreme de tot, auzise pocnind ușa de la stradă și îl văzuse pe Dumcev plecînd. Neliniștită — Serghei Sergheevici încă nu-și băuse ceaiul — o chemă pe Polina Alexandrovna și amîndouă fugiră după el. Voiseră tot timpul să-l strige, dar nu fuseseră în stare să se hotărască. Și deodată el se opri în fața acestei case și de atunci tot acolo sta. Sta și tot privea. Și parcă ce avea de văzut aici? Nu mai văzuse oare pînă atunci cum se con-struiește o clădire mare?

Dumcev a rămas, îndelung și nemișcat, în același loc.

Apoi, într-un moment de nerăbdare, parcă mîniat pe sine însuși, el începu să-și schimbe repede punctul de observație.

…Brațul macaralei, purtînd un buncăr plin cu mortar de ciment, plutea pe cerul senin al dimineții. În adierea vîntului fremătau și se lipeau de gard, se smuceau în sus, spre cer, voioase, pînze roșii pur-tînd cuvintele: «Să îndeplinim și să depășim planul semestrial de construcție a caselor de locuit!» Iar prin fereastra deschisă a altei case se înălța spre cer un cîntec:

Fraza se frîngea, se auzea numai acompaniamentul perseverent, ca apoi din nou să fie luată de la început:

Cîntăreața din casa vecină învăța aria Natașei din «Rusalka» și vocea ei înaltă se revărsa în aerul proaspăt.

Deodată ea tăcu. Și atunci se auzi glasul fetelor-zugravi, care, stînd pe pervazurile ferestrelor pe care le închideau și le deschideau mereu, vopseau ramele în timp ce cîntau. Cuvintele cîntecului erau triste, dar fetele cîntau nepăsătoare și aveau chiar un aer poznaș, care îți înveselea sufletul.

Iar pe cerul albastru al dimineții, pe cerul înalt, plutea brațul macaralei cu buncăr. Iată că macara-ua o porni de-a lungul construcției. Cablurile se lăsară în jos. Acum iarăși se înălțau. Și brațul se rotea, se tot rotea deasupra șantierului, a noului șantier fără schele!

De casa lîngă care stătea Dumcev se apropie un tînăr, însoțind două fete. Fără să intre pe portița grădiniței, aplecîndu-se peste gardul scund, în dosul căruia creșteau tufe de iasomie și trandafiri, tînărul strigă:

— Olea, Olea, hai mai repede! Seriojka ne așteaptă pe iaht! Ne-am înțeles doar pentru ora două-sprezece!

— Vin imediat! răspunse un glas sonor.

Tînărul și fetele se așezară pe banca de lîngă grădiniță.

Dumcev se apropie de ei. Tînărul se ridică și-i oferi locul. Dar Dumcev nu se așeză. Părea că îi studiază și că își spune: Ce zîmbet larg și luminos au! Ce vesel rîd, continuîndu-și discuția!

Cineva trînti portița. Era Olea, care ieșea din grădiniță în fugă, îmbrăcată într-o rochie albă, pur-tînd în mînă un batic albastru. Ea începu să cînte:

Toți începură să cînte o dată cu ea și, apucîndu-se de mîini, o luară la fugă pe stradă.

Dumcev se uită multă vreme în urma lor.

Cîntăreața cînta. Cîntau fetele-zugravi. De departe se auzea cîntecul Oliei și al prietenilor ei.

Iar pe cerul dimineții, brațul cu buncăr părea dantelat. Plutea în înaltul cerului ușor, lin, voios par-că și el.

În cele din urmă Dumcev își veni în fire și porni către casă.

Ne-am dus după el. Nu ne-a observat. Vorbea cu sine însuși:

— Toată lumea cîntă! Extraordinar! Și casa!? Unde s-au ascuns zidarii zdrențăroși, în opinci, constructorii acestei case? Mașini, mecanisme… Și toți cîntă… De unde o asemenea bucurie? Cum să înțeleg toate astea?…

Așa vorbea Dumcev cu sine însuși. Iar undeva, departe, cîntăreața începu să cînte din nou: