In Tara Codrilor de Iarba

NOAPTEA PE VOLHONKA

Orologiul din turnul Kremlinului a bătut miezul nopții, dar în stația metroului mai stă încă un vîn-zător cu coșul lui de flori.

În curînd, larma se va potoli, se va liniști; orașul se va odihni tăcut, pînă vor veni zorile, în răcoa-rea ușoară a nopților de vară. E o tăcere care își croia de mult drum spre oraș, dar o speriau miile de ex-clamații, strigăte, chemări, o speriau rîsetele, cîntecele… Iar vuietul străzilor și al piețelor o sileau să se oprească. Și totuși ea și-a croit drum, s-a strecurat, a venit.

E noapte.

Deasupra intrării în metro arde din ce în ce mai puternic litera «M», cu unghiurile ascuțite. Acolo, jos, trec acum ultimele garnituri. Și acum, noaptea tîrziu, la fel ca dimineața, ca în cursul zilei, ele sînt întîmpinate de coloanele de marmură poliedrice, în formă de tulpini. Din fiecare tulpină țîșnește o floa-re viguroasă. Ea se îndreaptă în sus și, scăldată într-o lumină dulce, discretă, se întinde pe tavan, alcătuind minunatele stele cu cinci colțuri.

Și întreaga colonadă a acestor flori vorbește într-o limbă a ei, neauzită, despre măreție, simplitate și noblețe.

Sus, în spatele arcadelor de la intrarea și ieșirea din metro, se zărește, cufundat în umbră, bulevar-dul Gogol. Chioșcul cu răcoritoare, închis acum, este puternic luminat. Pașii trecătorilor se aud din ce în ce mai tare și din ce în ce mai grăbiți, să nu piardă ultimul tren!

Iată că din metro a ieșit în fugă un tînăr. A privit în jur. S-a apropiat de coșul cu flori. Poartă ochelari și are o carte sub braț. Cumpără un buchet. Se uită nerăbdător cînd la ceas, cînd spre colțul străzii, cînd spre ușa metroului care se va închide dintr-o clipă într-alta. Așteaptă pe cineva? Și-a lăsat mîinile în jos și florile ating pămîntul. Și deodată pornește în goană cu buchetul său spre metrou și dispare prin ușa care începuse să se închidă. Platforma din fața pavilionului metroului s-a golit. Ușa s-a închis. Vînzătorul își încarcă florile în coș. Pleacă.

În jur e liniște. Nu mă grăbesc. Mă gîndesc că mîine mă voi duce la fizicianul Kalganov. Ce-mi va răspunde? Îl voi întreba: «Vă amintiți, misterul culorilor veșnice ale lui Dumcev…»

Globurile lăptoase ale lămpilor luminează blînd și calm piațeta.

Și în clipa aceea îmi răsări în minte, amenințătoare, sălbatică, Țara Codrilor de Iarbă; auzeam cînd mai puternic, cînd liniștindu-se, nesfîrșitul, neîntreruptul foșnet al ierburilor legănate de vînt. Și Dumcev… Singur printre mașinile vii, oarbe, slute și veninoase, monștrii cu zeci de ochi. La fiecare pas îl amenința moartea. Dar omul, cu mintea lui mîndră, a învins.

E timpul să mă duc acasă. E tîrziu.

Iată și Volhonka. Umbra dantelată a grilajului care înconjoară curtea institutului Academiei de Științe zace nemișcată pe asfalt. Pe cer e lună plină. Coloanele albe ale Muzeului artelor frumoase arată de parcă le-a vopsit cineva în albastru. Acoperișul transparent de sticlă al muzeului pare negru. Iar flo-rile care cresc de-a lungul cărării spre intrarea principală au devenit deodată de un alb imaculat.

Volhonka e liniștită și luminată de lună. Un vînticel ușor aduce mirosul reginei nopții în floare. Umbra unui tei singuratic s-a culcat, s-a întins pe astfalt. Frunzișul tremură ușor. Și în clarobscurul nopții, umbrele acestui frunziș sînt atît de diafane, de vaporoase și aproape nemișcate. Te oprești, nu-ți vine să calci pe acest desen încremenit.

E liniște. Noaptea a coborît deasupra Moscovei.

Iată și ușa apartamentului meu. În cutia poștală o gazetă… Încă una… o scrisoare.

Apoi sună telefonul, e o greșeală. Apoi încă o dată — e acela pe care-l aștepți de mult.

Dar cine zgîrie geamul ferestrei deschise? Se vede că e motanul vecinilor; e negru tot, doar cu o minusculă «cravată» albă. Ferestrele caselor din vecinătate sînt închise și el s-a furișat prudent pe corni-șă, la mine. Rama ferestrei deschise îi stă în cale. Îl ajut să intre.

Intrați, vă rog, intrați! Cerul s-a întunecat și va ploua, ați putea să vă udați lăbuțele. Intrați, vă rog!

Motanul se instalează calm și fără grabă pe masă, lîngă paharul cu albăstrele.

«Voi, albăstrelelor, ziua ați fost albastre, iar acum la lumina lămpii ați devenit liliachii! Unele ați încărunțit. Vă ofiliți repede… O să vă mut mai încolo, căci motanul s-a întins atît de tare, încît ar putea răsturna paharul de pe masă.»

Mă tot uit la albăstrelele încărunțite și un sentiment de neliniște, de tristețe, pune stăpînire pe mine: «Ce are să-mi spună mîine fizicianul despre veșnicia culorilor? Ce îi voi scrie lui Dumcev?»

Pe fereastra deschisă adie aer proaspăt dinspre rîul Moscova. Afară întunericul e deplin. Cerul s-a înnorat și o ploaie măruntă bate liniștit în pervaz.

În curînd vine toamna.