In Tara Codrilor de Iarba

LUMINIȚE, LUMINIȚE…

Ducemv! Dumcev!…

Deodată din diferite locuri se aprinseră zeci de luminițe.

Sînt derutat. Ce-i asta? Își bate cineva joc de mine? Luminițe, luminițe mă înconjoară, se sting, se topesc, dispar și se aprind din nou. Aproape, departe, departe-aproape…

Mă învîrtesc, mă zbat fără rost.

În sfîrșit, înțeleg: luminițele sînt putregaiuri și licurici. Printre aceste luminițe care o fi făclia lui Dumcev? Probabil că el ține în mînă un putregai fosforescent. Mă opresc. Aștept. Aștept să vină Dumcev la mine!

Într-adevăr, o lumină se apropie de mine liniștită și gravă.

Și atunci am auzit:

— O-mu-le, omule, răspunde! Omule, răspunde!

— Dumcev! am strigat eu. Dumcev!

Lumina se apropie din ce în ce mai mult, vocea se aude din ce în ce mai tare:

— Omule, vin spre tine!

Dar deodată totul în jur începu să se schimbe, iar glasul pe care îl auzisem venea acum din depărtare. De ce fuge totul de mine? Și luminițele, și tufișurile, și arborii — totul plutește pe lîngă mine.

La lumina ireală, fantomatică a lunii și a luminițelor ce licăreau, am văzut o uriașă rîmă de ploaie trăgînd — o dată cu mine — frunza pe care mă oprisem din întîmplare.

Trebuie să săr neîntîrziat de pe această frunză. Dar în timpul cît mă gîndisem la această soluție — rîma trăsese frunza spre o groapă adîncă. O clipă și m-aș fi prăbușit. M-am prins cu mîinile de marginea gropii și mi-am strîns picioarele: rîma trase frunza în jos, iar eu am rămas suspendat. Am oftat ușurat.

Domnea liniștea.

Nu mă încumetam să mă urnesc. Am încremenit lîngă vizuină, de parcă aș fi stat de strajă.

Iar din pădurea de ierburi sclipeau din nou luminițe, se stingeau, se aprindeau. Undeva, printre ele, se afla și făclia unui om. El purta lumina pentru mine, dar eu nu știam cum să deosebesc făclia lui printre celelalte luminițe.

Timpul trecea, nimeni nu venea. Veni doar o adiere răcoroasă. Mă cuprinse răcoarea. Mi se făcu frig. La lumina putregaiului nu te poți încălzi; am pornit totuși spre desișul ierburilor. Am ales acolo un loc unde se aflau mai multe lămpi de acest fel: verzi, albastre, galbene, roșii. Părea că fiecare licu-rici își acoperea lumina cu un glob de sticlă colorată. Îmi întindeam mîinile înghețate către luminițele colorate — către undele de lumină, de diferite lungimi. Fiecare felinar ardea la început viu, uniform, apoi lumina lui scădea, se stingea. Treceam de la un felinar la altul, cu brațele întinse. «Licuricilor, dați puțină căldură unui pribeag ostenit din Țara Codrilor de Iarbă!» Zadarnic! Este atît de slabă, atît de slabă căldura pe care o dați voi: nici nu o poți simți! Cheltuiți toată energia voastră ca să luminați. Alături de voi, eu semăn cu acel jalnic mic slujbaș erou al lui Dickens, care într-o seară, pe un frig as-pru, pătrunzător, își încălzea mîinile la lumînarea singuratică din biroul zgîrcitului Skrooge. «La revedere, dragii mei licurici, albaștri, verzi, roșii, la revedere! Păstrați pigmentul vostru luminos — lampe-rinul, las reacția de oxidare să creeze în continuare aceste efecte luminoase, frumoase și reci. La revedere!»

Mă întorc la groapa în care a intrat rîma de ploaie; mă voi propti de terasament și voi încerca să ațipesc puțin. Poate că Dumcev va veni acolo și mă va găsi.

«La revedere, licuricilor!»