In Tara Codrilor de Iarba

CĂSUȚA DIN PLACAJ (Amintirile unui actor)

Joi, 14 mai.

Ce greu se scurg zilele în spital, ce încet trece timpul pe care trebuie să-l consacru însănătoșirii mele. Încep să-mi amintesc, să reconstitui totul în memorie, să notez «Meta…morfoză, metamorfoză» — ce cuvînt ciudat? Acesta a fost primul cuvînt pe care l-am auzit cînd m-am trezit. N-am priceput imediat unde mă aflu. În cameră era întuneric, iar lîngă patul meu, la lumînarea care se topea încet, arzînd, un om scria ceva și parcă dicta cuiva cu glas tare: «Metamorfoză».

Umbra tremură, se clatină, se întinde pe perete: omul s-a aplecat mai mult deasupra mesei și continuă să scrie. Penița scîrțîie. Iată, a repetat din nou cuvîntul necunoscut «metamorfoză». Unde mă aflu? De undeva din întuneric se aud suspine: «Doctore!» Omul lasă tocul, ia lumînarea și pleacă. Nu visez oare? Din obișnuință caut o replică din rolurile cunoscute… «Din nou același vis! E posibil? Pentru a treia oară!» Capul mi se-nvîrtește, inima mi se strînge ca într-un clește. Peste mine se apleacă fața unui om. «Meta…morfoză, metamorfoză…»

Sîmbătă, 16 mai.

Nu știu — m-a trezit o rază de soare care a alunecat pe perete sau nechezatul voios al unui mîn-zuleț, care a ajuns la mine prin fereastra deschisă, dar am deschis ochii și m-am simțit deodată plin de viață. Am început să-mi reamintesc totul: trupa noastră, în trecere prin Censk, prezentase în depoul pompierilor — o magazie mare — vodevilul «O chestiune încîlcită» de Karatîghin. Eu interpretasem rolul lui Voloșin. Și deodată totul în jurul meu se clătina. Grinzile mari ale magaziei se prăbușeau parcă deasupra capului, iar dușumeaua sărea în sus. Și eu am căzut. Am auzit strigătele impresarului: «Tra-geți cortina și luați-l de aici!» Mai departe — beznă.

Doctorul care mă îngrijește în acest spital se numește Serghei Sergheevici Dumcev.

Marți, 19 mai.

Nu-mi iese din cap primul cuvînt auzit în noaptea aceea: «metamorfoză». Ce-o fi însemnînd?

Miercuri, 20 mai.

În noaptea asta a fost furtună. Multă vreme n-am putut adormi. Fulgerele schițau zigzaguri pe fundalul negru al cerului. Afară pomii foșneau neliniștiți. La măsuță, la lumina lumînării, doctorul scria din nou și, ca întotdeauna, rostea cu glas tare ceea ce așternea pe hîrtie.

— A descoperi taina energeticii ființei vii nu înseamnă oare a descoperi taina învingerii tuturor bolilor? Unde trebuie să căutăm, în energia metamorfozei?… A, dumneavoastră nu dormiți — mi se adresă doctorul, auzind cum începusem să mă tot întorc de pe o parte pe cealaltă. Dormiți liniștit! O să vă faceți bine și veți fi la fel de sănătos ca înainte. Ba chiar mai sănătos, mai bine.

Sîmbătă, 23 mai.

Toată ziua a plouat. Mă doare inima; se zbate foarte tare. Scriu cu greu, nu mă pot mișca. Prost mă slujești, inimă! Cum o să trăiesc cînd am să ies din spital? Fără teatru, fără scenă, pentru mine viața nu e viață. Iată o întrebare dureroasă. Din pricina acestor gînduri inima a început să mă doară tot mai tare. Bate cînd egal, cînd agitat, de parcă ar vrea să se smulgă din locul ei și să fugă, să fugă… I-am spus doctorului… El m-a liniștit din nou.

— Lămuriți-mă, doctore, ce-i aceea metamorfoză?

— Mai tîrziu, mai tîrziu. Cînd o să vă faceți bine, o să vă explic. Și veți înțelege totul. Iar acum luați-vă medicamentul.

Doctorul duse la buzele mele paharul și îmi îndreptă pledul. Ploaia bătea în acoperiș din ce în ce mai încet, mai precaut parcă.

Duminică, 24 mai.

Astăzi am aflat cum am nimerit aici. Cînd am leșinat pe scenă, impresarul m-a dus în camera mea de la hotel, iar în cursul zilei a reușit să-i înșele și pe actori și pe patronul hotelului, spunîndu-le că vor veni rudele mele să mă ia și vor plăti ele camera. Trupa a plecat. Eu mă simțeam din ce în ce mai rău. Doctorul Dumcev, chemat de patronul hotelului, m-a consultat, m-a tratat, a plătit toate cheltuielile și m-a transportat apoi la spital.

Marți, 26 mai.

Ce zi blîndă și luminoasă e azi! Totul în jur mi se pare frumos și bun.

Intrînd în salon, doctorul îmi spuse:

— Ei, iată-vă zîmbind! Prin urmare sînteți pe cale de a vă însănătoși. Ia încercați să vă reamintiți monologul lui Boris Godunov: «Pe culmile puterii am ajuns…»

Am început să recit, m-am încurcat, m-am fîstîcit și m-am oprit rușinat.

— Dacă aveți nevoie, iată-l pe Pușkin. Pregătiți-vă cum trebuie. Trebuie să munciți, să munciți! Și boala va trece mai repede.

Luni, 1 iunie.

Ieri, duminică, m-am simțit iar bolnav și obosit. Cu inima o duc tot prost. Doctorul m-a luat cu el la plimbare.

Am mers fără grabă, am discutat. Încet-încet am uitat că mă doare inima.

Duminică, 7 iunie.

E seară. Astăzi ne-am plimbat mult. Doctorul m-a dus în afara orașului, în atelierul său.

— Acolo veți găsi răspunsurile la întrebările pe care mi le-ați pus. De pe un mic deal, am văzut cum sclipește undeva departe marea de peruzea. Am coborît și am continuat drumul printr-un parc bătrîn, părăginit. Aleile erau întunecoase. Grilajul de fier al gardului era răsturnat și zăcea în iarbă. Am trecut pe lîngă chioșcul care închidea aleea și am ieșit din parc. Tufele de măcieș erau în floare.

Călcînd prin iarba deasă, înaltă, am trecut pe lîngă un gard de nuiele în dosul căruia zumzăiau albinele și ne-am oprit în fața unei căsuțe din placaj. Am trecut pragul în urma lui Dumcev și m-am oprit locului uimit. Toată camera era plină de păienjeniș. În ramele ferestrelor erau întinse în loc de geamuri pînze de păianjeni. În colțuri păienjenișul atîrna în chip de mici hamacuri. În borcane se tîrau păianjeni și trăgeau după ei fire. Chiar și într-un borcan cu apă trăia un păianjen argintiu. În diferite locuri din tavan atîrnau fire. De unul din ele era prins chiar pe podea un șoarece mort; de altele — surcele și pietricele.

— Puteți păși fără frică dincolo de prag — spuse Dumcev. Păianjenul, coborîndu-și firul, l-a prins întîmplător de un șoarece mort.

Dumcev deschise o cutie și un roi de muște se împrăștie prin cameră. Și îndată totul se urni din loc și începu să se legene: păienjenișul cu pietricelele, cu surcelele, din ramele ferestrelor; se clinti firul agățat de șoarece și micile hamacuri din păienjenișul din colțurile camerei începură să se legene și ele. Apărură păianjenii — se năpustiră să prindă, să apuce prada. Niciodată nu mi-am putut închipui că există pe lume atîtea specii de păianjeni, și atît de diferiți unul de celălalt. Păianjeni! Păianjeni! Peste tot păianjeni! Alergau pe pînzele întinse în ramele ferestrelor, pe pereți, coborau pe fire, se rostogoleau în hamacurile din păianjeniș, circulau pe dușumea, pe pereți, pe tavan. Jos pe lîngă picioarele mele intrau și ieșeau pe ușa larg deschisă.

Miercuri, 10 iunie.

Dumcev locuiește în oraș. Se spune că are acolo un laborator unde face experiențe chimice, dar n-am fost încă să-l văd. Fiindcă e de părere că trebuie să respir aer marin, îl conduc tot mai des pînă la căsuța din placaj. Aici ne despărțim, el rămîne pe loc, iar eu plec spre mare.

Sînt pe cale de a mă însănătoși. Ce-i drept, uneori simt deodată o durere în inimă, dar îmi trece imediat. Și atunci o asemuiesc cu un actor care apare după spectacol pe scenă pentru a cere publicului iertare pentru zbuciumul pe care i l-a pricinuit.

În sufletul meu e sărbătoare. Boala a fost învinsă. Sînt sănătos, viguros și vesel. Sînt gata să mă prezint în rolul lui Romeo sau al lui Ceațki pe scena Teatrului Mic sau Teatrului Alexandrin. Nici nu-mi vine să cred că am fost vreodată bolnav. Cu ce leacuri m-a tratat doctorul?

Luni, 15 iunie.

«Metamorfoză»!

Ieri am fost din nou la căsuța din placaj. Serghei Sergheevici mi-a explicat limpede și îndelung ce este «metamorfoza». Pe masă, printre numeroasele borcane de sticlă, se aflau și două borcane largi cu fundul plat care semănau mai degrabă cu niște acvarii. Unul din ele era plin cu apă, iar în celălalt se afla nisip, pietriș și un mănunchi de iarbă verde. În ambele se afla cîte o vietate destul de ciudată: una înota în apă, cealaltă se deplasa pe nisip.

— Priviți! Seamănă aceste două ființe una cu cealaltă?

— Nu seamănă de loc.

— Într-adevăr, uneia îi ies în afară bronhiile și are o coadă plată și greoaie. Trăiește numai în apă. Se numește «axolotlu». Cealaltă respiră prin plămîni, iar trupul îi este mult mai proporționat, de formă lungă, cilindrică, cu coadă. Trăiește și pe uscat și în apă. Se numește «amblistoma». A fost o vreme cînd axolotlul și amblistoma erau socotite două specii diferite, independente. Dar acum s-a constatat că acest locuitor acvatic — axolotlul — se transformă în amblistomă. Adică axolotlul este larva amblisto-mei.

— Și ce-i aici de mirare? am spus eu. Mormolocul trăiește și înoată în apă și se transformă într-o broască care trăiește atît în apă cît și pe uscat. Iar mormolocul nu seamănă de loc cu broasca. Ce urmă-resc experiențele dumneavoastră?

Dumcev izbucni în rîs:

— Exemplul nu e potrivit! V-ați mira desigur foarte mult dacă unii mormoloci ar depune în noroi ouă din care ar ieși tot mormoloci, iar alții s-ar transforma în broaște!

— Ei, asemenea minuni nu se întîmplă! am rîs eu.

— Cu mormolocii nu se întîmplă. Dar cu axolotlul — larva amblistomei — da! De regulă el se transformă în amblistomă, dar el poate și să nu se transforme în amblistomă, să se înmulțească și să moară așa cum s-a născut.

— Dar amblistoma?

— La rîndu-i, depune ouă, din care mai tîrziu apare larva ei: axolotlul.

— Bine! Dar ce nouă minune așteptați să rezulte de aici?

— O minune fără minuni! încerc să produc o metamorfoză pe cale artificială, silind axolotlul să se transforme neapărat în amblistomă. Eu produc și observ cum se desfășoară această metamorfoză — transformarea larvei în formă matură.

— Dar cum, pe ce cale interveniți dumneavoastră aici, în atelier, în treburile naturii?

— Foarte simplu. Suplimentez hrana axolotlului cu glandă tiroidă sau cu tiroidinul pe care-l pro-duce această glandă și silesc forma acvatică a amfitrei să se transforme într-una terestră, care nu se aseamănă de loc cu ea. Sînt fiziolog și mă simt obligat să pot face asta! Cu alte cuvinte eu creez condițiile necesare pentru transformarea unei ființe într-alta.

Miercuri, 17 iunie.

Sînt sănătos! Complet sănătos!

Printre bolnavi circulă zvonul că doctorul nostru prepară singur medicamentele miraculoase cu care-și vindecă bolnavii.

— Ce fel de apă vie mi-ați dat să beau? l-am întrebat pe Serghei Sergheevici.

Iar el mi-a răspuns:

— Dacă o să mă ajutați în experiențele mele, o să aflați.

Ce fel de ajutor poate ieși din mine — pentru un savant?

Astăzi spre seară am părăsit spitalul și m-am mutat — la recomandarea lui Dumcev — la felcerul Akulinușkin.

Am devenit cu totul altul — mă simt tînăr, viguros. Și toate astea datorită lui — lui Dumcev! Dar ce aș putea face pentru el?

Luni, 22 iunie.

Ieri în casa felcerului Akulinușkin se așteptau oaspeți: se frecau dușumelele, se coceau prăjituri, se scuturau saltelele de praf. Totul strălucea și sclipea. Pînă și canarii din colivii păreau proaspăt spălați și strălucitori.

Am plecat în afara orașului. În zilele de duminică doctorul se află întotdeauna în căsuța lui de pla-caj. Dar eu nu intenționam de fel să-l deranjez și, de aceea, trecînd pe acolo, m-am îndreptat spre mare. O ploaie neașteptată m-a silit însă să mă-ntorc și să dau fuga la căsuță.

Am bătut în ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am bătut din nou:

— Pot să intru?

Dar Serghei Sergheevici nu răspunse. Am întredeschis ușa — nimeni. Am intrat. Am rămas ui-mit: dispăruseră toți păianjenii. Toate borcanele, tot păienjenișul. Numai cărțile rămăseseră pe masă. Una din ele — «Împărăția animalelor» — era deschisă la un desen sub care se găsea explicația: «Păian-jenul — bokohod — lungimea limită un țol».

Ploaia s-a liniștit. Am auzit deodată undeva lîngă mine un foșnet. Am privit în jur. Nimeni. Foșnetul se repetă. Am cercetat cu atenție întreaga cameră. M-am așezat din nou pe taburet, începusem din nou să răsfoiesc cartea, cînd am auzit ceva foșnind, lipăind lîngă mine. M-am uitat pe jos: de sub taburetul pe care ședeam apăru un picior imens, strîmb și păros. Am fugit la ușă. Taburetul se clătină. Am văzut legat de piciorul lui un păianjen uriaș. Ochii-i ardeau cu o lucire rea, opt picioare păroase zgîriau, se întindeau în diferite direcții, cefalo-toracele se îndoia. Era același păianjen — bokohod — pe care-l văzusem puțin înainte în desen. Dar acolo era indicată mărimea maximă de un țol, iar acesta era cît o jumătate din taburet. Un păianjen gigant!

Ușa se deschise. În prag stătea Dumcev. M-am uitat speriat la el.

— Asta-i o experiență. O experiență reușită! spuse calm Dumcev.

Miercuri, 1 iulie.

Dumcev a dispărut! Ce-i de făcut? A dispărut — cu trei zile în urmă, duminică în 28 iunie. Abia acum m-am putut așeza la masă să-mi adun gîndurile, să-mi fac însemnările.

Ultima oară l-am văzut în căsuța din placaj tot într-o duminică, era în 21 iunie, în ziua cînd m-am speriat de păianjenul acela gigant. Ca de obicei, duminica trecută, la 28 iunie, mă pregăteam dis-de-dimineață să mă duc la el. Dar în timpul nopții fusese furtună, iar dimineața felcerul mă rugă să-i dau o mînă de ajutor la curățatul grădinii. O vecină veni fuga la gard îndată ce mă văzu:

— A dispărut doctorul!

Am alergat la spital împreună cu felcerul. Am găsit acolo toată lumea alarmată. Circulau fel de fel de zvonuri. Se spunea că doctorul s-ar fi scăldat în mare și s-ar fi înecat. Și o altă versiune, că s-ar fi aruncat în mare dinadins, ca să-și pună capăt zilelor. Și, în sfîrșit, unii spuneau că nici nu s-a scăldat, nici nu s-a înecat: și-a luat traista la spinare și a pornit — în haine schimbate — să cutreiere pribeag prin lume.

Joi, 2 iulie.

Doctorul care mi-a salvat viața, omul ale cărui cuvinte mi-au înaripat sufletul a dispărut! Nu-mi pot veni în fire!

Vineri, 3 iulie.

Astă-seară, întorcîndu-mă acasă, am auzit pe stradă doi trecători povestind unor negustori moscoviți despre dispariția medicului.

Sîmbătă, 4 iulie.

Am aflat ieri, pe cînd eram acasă la felcer, că în jurul prisăcii au apărut și s-au răspîndit prin iarbă furnici și păianjeni de un soi cu totul neobișnuit și că se intenționează să se dea foc căsuței din placaj și să se cosească iarba. Dar cosașii nu se încumetă să pornească la treabă.

Duminică, 5 iulie.

Ieri au vrut să toarne gaz peste căsuța din placaj, peste iarbă și să se dea foc la totul. Dar administratorul moșiei, invocînd o telegramă din Petersburg, a interzis provocarea unui incendiu pe domeniile boierești. Mîine dimineață căsuța de placaj a doctorului va fi dărîmată. Trebuie să mă duc acolo măcar pentru o ultimă oară.

Luni, 6 iulie.

Căsuța va fi dărîmată. În curînd buruienile vor năpădi locul pe care a fost clădită. Casa aceasta, în care doctorul a lucrat la experiențele lui atît de neobișnuite, în curînd nu va mai exista.

Ieri am fost pentru ultima oară acolo. Era pe-nserat. Ședeam la fereastră și parcă așteptam din clipă în clipă să apară Dumcev și nu-mi venea să plec. Prin fereastră se vedea prisaca, iar după gardul de nuiele trebăluia ca de obicei bătrînul prisăcar. Întotdeauna se uita la mine chiorîș, simțeam că nu mă stimează: «Un comediant!»

Aveam de gînd să plec, cînd prisăcarul apăru în dreptul ferestrei.

— Tot îl mai aștepți pe doctor? Nu-l mai aștepta degeaba. Nu se mai întoarce.

Bătrînul îl văzuse pe Serghei Sergheevici în zorii zilei de 28 iunie, duminică. Povestește că în urma doctorului alergau trei inși. Prisăcarul voise să dea fuga de după gardul de nuiele, dar zărind pe chipiul unuia dintre urmăritori o cocardă, se sperie. Se lăsă însă pe vine, în spatele gardului, de unde putu să observe totul. Doctorul apucă să intre în fugă în căsuța lui din placaj. Se încuie. Cei trei începură să bată în ușă. Apoi unul alergă la fereastră, iar ceilalți doi smulseră ușa din țîțîni și dădură buzna înăuntru. Bătrînul îi văzu apoi, tot din locul lui, ieșind imediat pe toți trei și începînd să șușotească, să gesticuleze. Cel cu cocardă intră din nou în casă și ieși cu hainele doctorului sub braț. Apoi porniră toți trei pe alee. «I-au făcut de petrecanie doctorului!» gîndi bătrînul. Așteptă puțin, apoi se uită pe furiș pe fereastră, ca să-i dea la nevoie ajutor doctorului. Dar în căsuță nici urmă de doctor!… Nici viu, nici mort! Parcă l-ar fi înghițit pămîntul! Între timp, omul cu cocardă lansă zvonul că doctorul s-a înecat în mare. Pentru convingerea autorităților prezentă hainele doctorului, susținînd că le-a găsit pe malul mării.

Bătrînul prisăcar se temea de o anchetă judiciară.

— Tu să nu mă bagi pe mine în treaba asta — spuse el. Prisaca e alături de căsuța din placaj, dar ce s-a petrecut acolo, nu mă privește. Eu am grijă numai de albine… N-am văzut nimic, n-am auzit nimic. N-am vorbit cu tine.

Bătrînul plecă, afară începu să se întunece. Am cuprins într-o ultimă privire masa, pereții, fereastra. Pe masă rămăsese o cană, un pahar cu un rest de apă pe fundul lui, o farfurioară cu un praf alb și cu mici grăunțe homeopatice. Tot pe farfurioară era și o linguriță de argint pe care se găseau gravate literele: «SD» (Serghei Dumcev). Mi se strînse inima de durere: asta era tot ce rămăsese în urma omului pe care-l îndrăgisem atît!

Mîine căsuța va fi un morman de dărîmături. Toți vor uita de doctorul Dumcev. Și am luat ca amintire lingurița cu inițialele «SD». Dar cu praful și grăuncioarele ce să fac? «Serghei Sergheevici le ținea pentru niște experiențe de-ale lui» — mi-am zis. Am vărsat într-o bucată de hîrtie care se afla pe masă praful și două din grăuncioarele acelea.

Sîmbătă, 18 iulie.

Iată, au și trecut douăzeci de zile de cînd a dispărut Dumcev.

M-am angajat într-o trupă teatrală. Plec din Censk. Reîncepe viața mea de actor pribeag.

Ciudata dispariție a lui Dumcev continuă să fie un mister de nedezlegat. Dar amintirile mele despre el vor fi mereu luminoase. Plec. Așez în fundul valizei mele uzate însemnările despre zilele pe care le-am petrecut la Censk. Și împreună cu ele ceea ce am luat în timpul ultimei mele vizite, ca amintire, din căsuța din placaj.

Dar de ce acum, cînd strîng curelele valizei și mă gîndesc neîncetat la dispariția lui Dumcev, îmi tot reamintesc de «Cadavrul viu» de Lev Tolstoi și de ce recit în sinea mea monologul lui Fedea Protasov?