In Tara Codrilor de Iarba

SCRISOAREA LUI ANDREI BULAI

Afară vecina era în plină activitate: auzeam bocănitul pantofilor ei și fîșîitul prelung al măturii.

Din primul moment chiar, cînd Polina Alexandrovna și-a început povestirea ei, mi-am spus: «Trebuie să verific cît mai repede dacă aceste microînsemnări sînt scrise de mîna doctorului Dumcev. Trebuie comparat scrisul! Aceasta trebuie făcut în primul rînd».

Dar povestirea se prelungea — nu se mai isprăvea — și încet-încet începură să mă năpădească alte gînduri și sentimente. Simțeam bătaia tăioasă a aerului, rafala iute a vîntului ce țîșnea de sub aripile primelor aparate de zbor. Cît de luminos și de cutezător fusese visul acelor oameni care, primii, au încercat să supună spațiul aerian!

Ciudată situație: să șezi într-un fotoliu dentar, să privești o veche bormașină de picior și tot felul de alte instrumente metalice strălucitoare, dar să nu vezi nimic din toate acestea, ci să percepi cu inima căldura și lumina visului ce pusese stăpînire pe Dumcev atunci cînd s-a ridicat cu aparatul său rudi-mentar în aer și și-a luat zborul deasupra bîlciului gălăgios.

Dar ce vroiau să însemne acele cuvinte rostite de Dumcev după zborul său nereușit: «Voi învăța să fac toate acestea, dar nu aici! Ci acolo… numai acolo!» Bine ar fi să pot înțelege această frază cum trebuie, bine ar fi să-i pot dezvălui adevăratul ei sens!

Măturica vecinei continua să fîșîie pe coridor. Polina Alexandrovna întrerupse tăcerea:

— V-am mai spus că zborul lui Dumcev a fost urmărit și de fratele meu care studia la Petersburg, la Institutul Politehnic. După acest zbor fratele meu l-a vizitat adesea pe Dumcev, iar în anii următori, de cîte ori venea la Censk, nu uita să treacă de fiecare dată pe la el.

Iată ce mi-a scris fratele meu cînd a aflat de dispariția lui Serghei Sergheevici.

Și Polina Alexandrovna îmi întinse o scrisoare îngălbenită:

«Dragă Polea!

Sînt tulburat, zguduit de cele ce mi-ai comunicat despre Dumcev. Îmi scrii că îmbrăcămintea i-a fost găsită pe malul mării. E posibil să se fi înecat. Și totuși eu nu mă pot împăca cu ideea asta. Încerc să reconstitui din bucățele — ca și cînd aș lucra la un mozaic — figura acestui om, pe care n-am să-l mai văd niciodată. Ce vastă sferă de preocupări, ce multilateral cîmpul său de cercetări științifice și experiențe. Surprinzător — într-adevăr! Odată, urmărindu-l în timpul experiențelor, m-am surprins gîndind: «Este de necrezut cum pot încăpea în capul unui singur om atîtea preocupări științifice deoda-tă, atît de variate și atît de îndepărtate una de alta!» Nu m-am putut abține, i-am spus lui Dumcev gîn-dul meu. El nu s-a supărat: «Da, înțeleg! Așa pot apărea lucrurile văzute dinafară… Dar cine-mi ser-vește de exemplu?»

Drept răspuns s-a repezit cu o vioiciune la raftul cu cărți, a scos un volum de Pușkin și mi-a citit:

«Istoric, retor, mecanic, chimist, mineralog, pictor și poet, pe toate le-a-ncercat și pe toate le-a pătruns…»

Despre cine vorbește? Despre Lomonosov! «El trebuie să ne fie pildă, de la el trebuie să învățăm cum să pătrundem în diferitele domenii ale științei.»

«Asta a fost cîndva… — i-am spus — în îndepărtatul secol al optsprezecelea!»

«Cîndva? Am să dovedesc că și în timpurile noastre științele naturale și tehnica se împletesc. Chiar și de la musca ce stă în aer trebuie să învățăm cum se construiește un aeroplan. Între cele mai felurite ramuri ale științei sînt asemănări, puncte de interferență. Chiar și între matematică și poezie se pot stabili legături.»

Cînd a ajuns aici nu m-am mai putut stăpîni:

«Dar dumneata crezi într-adevăr că matematicienii au scris poezii, iar poeții…»

«Lobacevski a scris versuri la fel ca și Tiutcev, poetul meu preferat. Amîndoi au fost poeți! Și sînt apropiați unul de celălalt prin spirit și stil.»

«Bine — am spus eu — citește-mi o poezie a lui Lobacevski.»

«Am să-ți citesc întîi din Tiutcev, iar apoi din Lobacevski — îmi spuse el:

Iar acum ascultă-l pe Lobacevski:

«Dar voi, a căror existență a fost transformată de o întîmplare nedreaptă în bir greu pentru folosul altora, voi, ale căror minți s-au îndobitocit și ale căror sentimente s-au stins, voi nu gustați din plin viața! Pentru voi natura e moartă, vă sînt străine frumusețile poeziei, arhitectura este lipsită de farmec și strălucire, istoria veacurilor este neinteresantă…»

Dumcev citea aceste rînduri cu un aer solemn. Dar eu tot nu înțelegeam care este legătura comună dintre Tiutcev și Lobacevski.

Și iată că acum, cînd Dumcev nu mai este, am luat în mînă volumașul lui Tiutcev și lucrările lui Lobacevski, am citit din nou aceleași fragmente, și iată — am ajuns să spun: «Da, Dumcev avea dreptate. Atunci, în zilele acelea, nu l-am înțeles. Acum mă căiesc că nu l-am înțeles».

Nu știu de ce, îmi amintesc acum de o discuție cu Serghei Sergheevici. În dimineața plecării mele din Censk, înainte de a-mi lua rămas bun, l-am întrebat:

«Dumneata faci cercetări în diferite domenii ale științei, dar care este scopul acestor cercetări și care este obiectivul principal pe care-l urmărești?»

«Vreau să devin un microscop, un microscop viu!»

«Desigur glumești, Serghei Sergheevici.»

«De loc — continuă Dumcev serios și simplu. De ce nu vrei dumneata să admiți că un om poate face diferite experiențe prin care să ajungă la descoperirea unor anumiți fermenți cu proprietăți extraor-dinare. E imposibil de imaginat așa ceva?»

«Da», i-am răspuns.

«Admiți că asemenea fermenți se pot afla chiar în fața dumitale pe masă, sub forma unui fir de praf pe care omul îl înghite o dată cu aerul. Și iată…»

Dumcev căzu pe gînduri.

«…și iată — am continuat eu — omul vede deodată lumea parcă prin lentilele unui microscop.»

«De ce parcă? Lumea începe într-adevăr să se mărească în fața acestui om și în raport cu el, pen-tru că omul începe să… Dumcev nu-și termină fraza și izbucni într-un rîs vesel: Strașnic te-am păcălit, nu-i așa? Omul-microscop… fermenți puternici… Așa-i că era o născocire absurdă, caraghioasă? Dum-cev a început să rîdă din ce în ce mai tare și mai bine dispus. Și dumneata erai cît pe ce să mă crezi.»

Își luă vioara și începu să cînte mazurca lui Wieniawszki…

Scumpă Polea! Știu bine că Serghei Sergheevici și-a cheltuit toți banii cu experiențele lui, sau pe medicamente pentru bolnavii săi. Eram de față cînd într-o zi proprietarul casei în care locuia a venit la el și i-a spus:

«Dumitale, doctore, nu-ți mai rămîne decît să te arunci în mare — nu mi-ai plătit chiria de anul trecut.»

Așadar plătește, Polina, la primirea scrisorii mele tot ce i se cuvine proprietarului și mută-te cu mama în această căsuță. Încuie laboratorul. Cînd am să vin, vreau să examinez însemnările, lucrările, experiențele lui Dumcev.

A trecut de ora patru noaptea și trebuie să închei scrisoarea. E ceva straniu în toată această întîm-plare și de neînțeles… Sinucidere? Dar cîte cercetări începuse el! Se afla doar în fața unei sarcini știin-țifice mărețe! Nu cred să fi întrerupt el singur toate acestea. Și apoi sinuciderea înseamnă lașitate. Îl re-văd pe Dumcev așa cum stătea atunci, calm, concentrat, pe platforma de la bîlci, gata pentru zborul său atît de îndrăzneț, de nebunesc… Scrie-mi, Polea dragă, totul mai amănunțit și mai limpede. Cît de mult doresc să vin la voi și cît mai repede, ca să vă văd pe toți!

Fratele tău, Andrei Bulai.»

— Dar nu am mai apucat să-i răspund fratelui meu — spuse încet și cu amărăciune Polina Alexandrovna. Un provocator l-a trădat jandarmilor țariști fiindcă participase la o acțiune revoluționară. A murit pe drum, în mijlocul convoiului cu care era dus la deportare. Am făcut așa cum m-a sfătuit el, m-am mutat în această casă. Laboratorul l-am încuiat. Totul a rămas acolo așa cum era, atunci cînd Serghei Sergheevici i-a călcat pentru ultima oară pragul… Dacă doriți vi-l pot arăta. Bătrîna femeie scoase din sertarul măsuței o cheie mare și ruginită.