In Tara Codrilor de Iarba

VIOARA RĂSUNĂ DIN NOU

Am bătut în ușă… Și în prag apăru Polina Alexandrovna.

De după ușa camerei sale, se uita la noi vecina.

— Iată-ne sosiți! am rostit eu atît de simplu și de firesc, de parcă la îndemnul Polinei Alexan-drovna dădusem o fugă în micul scuar pentru a-l chema pe Dumcev la ceai.

Polina Alexandrovna se prinse deodată cu mîinile de marginea dulapului. Își pironi privirea pe fața lui Dumcev, murmurînd:

— Nu, nu! Nu se poate!

Tăceam toți trei. Zăpăceala, tulburarea și neliniștea intraseră parcă o dată cu noi în casă și pusese-ră stăpînire pe noi toți. Mi-am amintit deodată de aspectul meu destul de bizar…

Încercam să rîd degajat, să spun ceva pe un ton glumeț, dar simțeam o strîngere de inimă și toate cuvintele îmi sunau fals.

Ne scoase din încurcătură vecina:

— Samovarul! Trebuie să punem samovarul! Îl aduc pe al meu… Poftiți, dragi oaspeți!

Îi eram recunoscător.

Și nimeni nu dădu atenție îmbrăcăminții noastre ciudate.

Am reușit să-i spun Polinei Alexandrovna:

— Principalul este să nu-l întrebați nimic pe Serghei Sergheevici! Menajați-l! Va veni vremea cînd va povesti singur unde a fost. Nu-l întrebați acum!

Vecina ne petrecu pe Dumcev și pe mine pînă la ușa laboratorului, continuînd să vorbească cu aceeași căldură și ospitalitate:

— Samovărașul meu e iute! Cărbunele strașnic, surcelușele uscate! Într-o clipită o să fiarbă! Îl aduc îndată!… Polina Alexandrovna, ce-i cu dumneata?! L-ai așteptat, l-ai tot așteptat, și acum nici măcar nu vrei să-l tratezi cu ceai! se auzi acum de jos vocea ei grijulie.

Ușa laboratorului se închise în urma noastră.

Dumcev deschise dulapul cu grijă, privi îndelung, apoi își scoase vechiul său costum. L-am ajutat să se îmbrace. N-a rostit tot timpul nici un cuvînt. Doar privea atent totul din jur.

Polina Alexandrovna bătu încet în ușa laboratorului. Intră și așternu fața de masă în tăcere.

Vecina aduse samovarul. Ne-am așezat să bem ceaiul. În zaharniță se afla cleștele.

Dumcev îl luă în mînă.

— Rădașca!

Polina Alexandrovna și vecina mă priviră nedumerite. Dar eu tăceam.

De undeva se auzi șuierînd o sirenă.

— Ați venit, desigur, cu vaporul? întrebă vecina.

— Cu vaporul? repetă Dumcev. Cu vaporul… Prin urmare, ați rămas tot la aburi. Dar larva libe-lulei este ca un motor de rachetă…

Polina Alexandrovna și vecina se uitară din nou nedumerite la el.

Mi-am amintit atunci de prima microînsemnare a lui Dumcev, unde pomenește de larva libelulei și de o altă însemnare de pe o fișă din laboratorul lui: «Țiolkovski… larva libelulei». Mi-am amintit de acea dimineață de pe malul Pîrîului Reproșurilor Tardive, cînd această larvă, avînd pe cap o neobișnui-tă mască mobilă, se deplasa în apă prin impulsuri.

Desigur că metoda de deplasare a larvei libelulei amintește în mod schematic principiul de func-ționare al motorului cu reacție. Dar racheta se deplasează în spațiu nu prin simpla absorbire și eliminare a apei (a gazului, a aerului). În camera rachetei arde un carburant și masele de gaze obținute astfel apa-să asupra pereților superiori ai rachetei, o împing înainte. De aceea racheta poate să se deplaseze într-un mediu fără aer — în «vid».

Samovarul s-a stins. Vecina l-a luat să-l încălzească din nou.

După cît se vede, încetase să se mai teamă de Polina Alexandrovna. Mai mult, o ajuta tot timpul, îi purta de grijă, iar acum se străduia din răsputeri — de dragul oaspetelui — să destindă atmosfera.

Dumcev se uită la noi și ne spuse:

— Vă mulțumesc pentru discreție! Or să revină… Nu imediat, dar or să revină… proporțiile nor-male!

— Ce fel de proporții? întrebă Polina Alexandrovna.

— Nu mă întrebați nimic! Nu trebuie! Mă voi obișnui… îmi vine atît de greu… Nu-mi puneți în-trebări! Dumcev își plecă ușor capul.

În cele din urmă se ridică și începu să umble prin laborator. Se apropie de dulăpiorul suspendat, îl deschise, scoase o seringă, o examină îndelung și spuse:

— Bărzăunele…

Am înțeles: acul seringei era gol pe dinăuntru, ca acul bărzăunelui. Îl ascultam pe Dumcev și mă gîndeam: «Iată că deși el este acum acasă, printre oameni, continuă totuși să se mai creadă printre lo-cuitorii Țării Codrilor de Iarbă. Îi vede făcîndu-și munca lor instinctivă. Să-l contrazic? Nu! În curînd va lua singur în propriile lui mîini instrumentele create de om. Ce minuni, ce lucruri admirabile creează omul cu instrumentele pe care le stăpînește! Dumcev va înțelege singur toate acestea. Și cînd își va aminti de scarabeu, bărzăune, rădașcă, va zîmbi și va spune: «Cît de caraghios am fost în felul meu de a gîndi!»»

Îl observam cu atenție și vedeam cum pașii lui devin din ce în ce mai fermi, mai siguri și mai potriviți cu pasul obișnuit al omului.

El atinse cu mîna cutia viorii. Scoase vioara, o lipi de umăr. Dar nu cîntă. La ce se gîndea?

Se auzi un glas care cînta încet de tot. În primul moment nu mi-am dat seama cine cîntă.

Într-un colț al camerei, șezînd pe un scăunel, rezemată cu spatele de perete, Polina Alexandrovna șoptea cuvintele unei romanțe. Abia le auzeam:

Cînta de parcă ar fi vorbit cu ea însăși. Nu era un cîntec, ci depănarea unor amintiri…

Parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Cosița lungă bălaie, o pălărie de pai cu borurile mari, o panglică albastră. O seară liniștită de primăvară. Liliacul în floare. Ea merge și se uită înapoi. Iar tînărul Dumcev stă la fereastră și privește în urma ei, în timp ce melodia se revarsă în cascade…

Pe măsură ce continua să cînte, fața lui Dumcev se însenina. Parcă în structura lui tulburată, frămîntată, interveniseră schimbări organice, care îi restabiliseră într-o clipă echilibrul interior.

Cu un gest nervos, își întinse brațul și trecu arcușul peste coardele viorii.

Descoperea treptat sensul acestui cîntec, al acestei melodii de mult cunoscute, ca și cînd ar fi fost pentru el un cîntec nou. Încă puțin și melodia iubită îl va ajuta să se întoarcă la viață.

Cîntecul Polinei Alexandrovna răsuna din ce în ce mai clar, mai puternic.

Vioara lui Dumcev o însoțea cu tot mai multă siguranță. Ochii Polinei Alexandrovna priveau un-deva, în depărtare; pe obraji îi curgeau lacrimi.

Am făcut cîțiva pași spre alt colț al camerei. Eram copleșit de emoție.

Rezemată de pervazul ușii, vecina plîngea în tăcere.