In Tara Codrilor de Iarba

LAMPA CU REFLECTOR

Cobor cu lumînarea în mînă treptele care scîrțîie, cu grijă să nu mă împiedic pe scara întunecoasă; mă întîmpină privirea nedumerită a vecinei, pe care o găsesc tot cu mătura în mînă. Parcă ar vrea să-mi spună: «Ce folos veți avea, cetățene, din toate astea?»

Am întrebat-o pe Polina Alexandrovna unde este praful de care amintește fratele ei Andrei în scrisoarea sa. Ar fi bine să-l găsim și să-i facem analiza chimică.

— Nu știu — rosti ea cu amărăciune și durere în glas — nu știu unde-i praful. După dispariția lui Dumcev oameni străini au răscolit laboratorul, au căutat, au examinat totul, dar n-au găsit nici un fel de praf.

Cu o expresie de neputință și naivitate ea începu să-și plimbe degetele prin franjurii feței de masă și privi cu tristețe pe fereastra prin care răzbătea ziua de vară cu toată arșița ei. Și deodată-și aminti:

— Am un bilețel de la Serghei Sergheevici pe care nu l-am arătat nimănui. Ultima oară l-am văzut pe Serghei Sergheevici într-o sîmbătă seara…

Ascultam cu atenție, fără s-o întrerup, și numai după ce-și isprăvi istorisirea am înțeles legătura strînsă dintre cele spuse de ea și acest bilețel.

— …Am trecut pe la Serghei Sergheevici cu jupîneasa Duneașa, ca să-i duc niște cărți pe care i le împrumutase fratelui meu și care nu apucase să i le restituie înainte de plecarea sa. Mă pregăteam să plec, cînd îl văzui deodată îngîndurat. Își luă vioara și începu să cînte «Furtuna încețoșează cerul». Era întotdeauna îngîndurat, avea o inimă mare și tristă, dar în seara aceea surîsul și privirea îi erau vesele. Am început să fredonez. Muzica îl captiva din ce în ce mai mult. De undeva de departe se auzea bubui-tul tunetului. Pe cer se adunau nori. Trebuia să mă întorc cît mai repede acasă. Dar nu mă puteam deci-de să-l întrerup… Serghei Sergheevici cînta, cînta mereu. Deodată trăsnetul bubui foarte aproape.

«Domnișoară, domnișoară! intră fuga jupîneasa mea. V-am adus. de acasă umbrela, galoșii și șa-lul.»

Dumcev lăsă vioara din mînă. Mi-am luat repede rămas bun, l-am rugat să nu mă conducă. El mi-a spus că va cînta toată noaptea. Am pornit în fugă prin ploaie cu Duneașa acasă. Cînd am ajuns în col-țul străzii, mi-am întors pentru o clipă privirea înapoi. Pentru ultima oară! A fost o furtună îngrozitoa-re, o ploaie torențială…

În timp ce o ascultam pe Polina Alexandrovna, îmi răsună în memorie acea voce bătrînească, întreruptă de tuse, acolo, în tren:…» Îmi amintesc, a fost o mare furtună. Cu ploaie torențială. Și deoda-tă, aproape de tot, se auzi o vioară».

— Toată noaptea a plouat. Se mai potolea din cînd în cînd, ca să înceapă apoi cu și mai multă furie. Sufla vîntul. Copacii foșneau pe sub fereastră. Toți din casă s-au culcat devreme. Am ațipit și eu. Deodată aud o bătaie ușoară și repede în geam. Era cineva care bătea din ce în ce mai stăruitor. Cîinele din curte începu să latre, dar se liniști îndată și schelălăi, de parcă ar fi descoperit o persoană cunoscută. M-am repezit la fereastră. Mi-am lipit fața de geam. Mi-am împreunat palmele. Prin geamul ud mă pri-veau niște ochi cunoscuți, ochii lui Serghei Sergheevici! Am scos un țipăt. Atunci Duneașa veni fuga cu o lumînare din cealaltă cameră:

«Domnișoară! Domnișoară! Ce s-a întîmplat?»

«Nimic, du-te la culcare!» i-am răspuns.

După ce plecă, am deschis fereastra. Grădina udă fremăta neliniștită, cu un foșnet surd. Ploua din ce în ce mai tare și mi se păru că aud îndepărtîndu-se niște pași grei. Era Dumcev. Probabil că venise să-mi transmită ceva, dar n-a mai îndrăznit, l-a speriat Duneașa cu lumînarea ei.

Dimineața veni cenușie, cețoasă. Cerul nu se înseninase. Și era ciudat să auzi cît de vesel ciripesc vrăbiile ude de ploaie! Pe pămîntul de sub fereastra mea am văzut o urmă. Era plină de apă. Am tri-mis-o îndată pe Duneașa la Serghei Sergheevici. Ea se întoarse curînd cu o veste de necrezut.

«A dispărut doctorul nostru!»

Prin oraș începuseră să circule tot felul de zvonuri. Se spunea că doctorul s-a înecat, că i-au găsit chiar și îmbrăcămintea.

Odată, trecînd prin bucătărie, am văzut-o pe Duneașa aprinzînd cu o hîrtie surceaua pentru samovar. Mi-a sărit în ochi un scris cunoscut… I-am smuls hîrtia, am stins-o și am netezit-o. Era boțită și arsă.

Da, era scrisul lui Serghei Sergheevici. Ușuratica Duneașa n-a fost în stare să povestească ca lumea de unde și cum a ajuns la ea hîrtia aceea.

Polina Alexandrovna se apropie de un dulăpior de stejar sculptat, cu grile glisante, alcătuite din stinghii bine lustruite — mărturie a concepției migăloase a tîmplarilor din secolul al nouăsprezecelea, și începu să caute ceva.

— Caut și tot caut — spuse ea — și nu-l găsesc. Unde-o fi bilețelul acela… Ah, uite-l!

Așeză pe masă cu multă băgare de seamă și grijă o mapă de catifea. O deschise:

— Citiți!

Pe hîrtia arsă pe care mi-o întinse rămăseseră următoarele cuvinte:

Același scris: pe toate însemnările din laborator, pe foile citite la microscop și pe hîrtia arsă și îngălbenită. Același scris.

Cu cît cercetam mai atent cuvintele răzlețe, cu atît mai mult mă cuprindea un sentiment de îngrijorare, o neliniște grea. Aceste cuvinte disparate, scăpate cu greu de foc, atît de părăsite și singuratice, m-au apropiat de soarta acelui necunoscut, care a pus cîndva în ele atîtea speranțe. Ce s-a întîmplat cu el? «Sînt nevoit să plec pentru o bucată de vreme»… Poate că nici nu s-a înecat?

— Eu am procedat așa cum m-a povățuit fratele meu în scrisoare: m-am mutat în căsuța în care a locuit și de unde a plecat Serghei Sergheevici — spuse Polina Alexandrovna. Și continuă cu amărăciu-ne: Atunci, de mult, îndată după plecarea lui Dumcev, au venit aici tot felul de oameni, s-au uitat, s-au mirat. Și am observat atîtea zîmbete neîncrezătoare, atîtea priviri ironice! Dar nu le-am luat în seamă. N-am permis nimănui să se atingă de nici un obiect din casa lui. Dar probabil că unul din vizitatorii curioși a fost pus pe glume proaste.

În revista umoristică a provinciei noastre această întîmplare a fost luată în zeflemea, iar textul a fost însoțit chiar de o caricatură. Iată, am păstrat fițuica. Vedeți… se numește «Fluturele»… poartă un nume atît de ușor și mi-a adus o jignire atît de grea! Priviți, citiți în pagina șaptesprezece…

«În legătură cu îndelungile discuții — am citit pe filele revistei îngălbenite — în jurul misterioasei dispariții a doctorului Dumcev, locuitor al orașului Censk, publicația noastră «Fluturele» n-a precupețit nici o cheltuială pentru a trimite în acest oraș pe corespondentul său, domnul Petrușin. Acesta a oferit cu amabilitate redacției o povestire literară autentică despre atît de comentatul eveniment, sub forma unei piese dramatice în patru tablouri.

Tabloul I. Pe o stradă din Censk. Duminică. E amiaza. Sună clopotele. Ușile bisericii sînt larg deschise. Sosesc faetoane, droști, călești, de arcurile cărora se agață ștrengari desculți. Cînd birjarul îi sperie cu biciul, ei aleargă alături de caleașcă și strigă:

— Se însoară! Doctorul-libelulă se însoară azi!

Tabloul II. Casa mirelui. Intră fuga o vecină. Se adresează servitoarei doctorului:

— Arsenievna! strigă ea. Mai repede! Mai repede! Coriștii s-au dus la biserică! Mirele tău încă nu e gata?

Arsenievna bate la ușă:

— Serghei Sergheevici, grăbiți-vă! E timpul să vă duceți la cununie! Poftiți, luați o cămașă scrobită.

Ușa se deschide, de după ea se întinde mîna doctorului. Ia cămașa. Ușa se închide.

Curînd Arsenievna bate din nou la ușă:

— Nu doriți, Serghei Sergheevici, să beți un pahar de ceai și să gustați din plăcinta mea din foi înainte de cununie? Căci toată ziulica n-ați pus nimic în gură.

— Se poate! spune doctorul. Și din nou de după ușă apare o mînă și ia tava cu paharul cu ceai și cu plăcinta.

— Serghei Sergheevici! A venit după dumneavoastră cavalerul de onoare!

Ușa se închide.

— Grăbiți-vă, Serghei Sergheevici! strigă cavalerul de onoare.

— Iertați-mă! Nu pot să vă primesc la mine, nu sînt încă îmbrăcat. Mai am puțin… foarte puțin…

Cavalerul de onoare așteaptă cîteva clipe, apoi bate din nou la ușă:

— Mai repede!

— Vin! se aude de după ușă.

Tabloul III. În casa miresei. Ea, îmbrăcată în rochie de mireasă. Așteaptă. Nimeni nu vine s-o ia. Exclamă:

— Nu-nțeleg nimic! Nu-nțeleg nimic!

Tabloul IV. Din nou în casa mirelui. Se bate la ușă. Nici un răspuns. Se deschide ușa. Camera e goală! Pe masă, pe dușumea zac într-o dezordine de nedescris fracul de nuntă… gulerul scrobit… căma-șa… cravata… pantalonii… pantofii…

— Doctore, doctore!… Unde ești?

Cei intrați privesc pe sub masă, deschid dulapurile, se uită chiar și pe fereastra deschisă. Dar sub fereastră au stat tot timpul cîțiva copii curioși.

Ei strigă:

— Degeaba vă uitați în grădină. N-a sărit nimeni pe fereastră.

— Doctore! Unde ești? Unde ești?…

Tăcere.

— Parcă s-a mistuit! își plesnește palmele bătrîna Arsenievna. Ziua și noaptea a muncit, a muncit, și-a mistuit puterile, pînă s-a mistuit și el cu totul.

Vecinele și cumetrele îi țin isonul.

— Da, da, s-a mistuit… a pierit.»

Am citit acest foileton stupid — rod al plictiselii, al trîndăviei și al dușmăniei — mărturia unor vremuri demult apuse. Pe fața Polinei Alexandrovna apăru o adîncă deznădejde, de parcă s-ar fi năruit totul în jurul ei, cînd luă din mîinile mele fițuica. Există pesemne jigniri, răni, care continuă să producă o mare suferință multă, multă vreme.

I-am spus:

— Oare merită o glumă răutăcioasă și deșartă, scrisă în zilele unor vremuri atît de neinteresante și de vechi — oare merită o asemenea glumă ca sentimente și gînduri vii să se oprească din pricina ei, ca în acel roman al lui Dickens — a cărui eroină, într-un moment de deznădejde, și-a oprit pentru totdeau-na ceasul din sufragerie, pentru a-și opri astfel ea însăși «ceasul vieții ei»?…

Nu știu dacă cuvintele mele au ajutat-o pe bătrîna femeie să gonească amintirea acelei jigniri sau propriile ei frămîntări sufletești, acele frămîntări care nu-l părăsesc nici o clipă pe om și care, schim-bîndu-se necontenit, modulîndu-se, împing gîndurile și sentimentele către speranță, către siguranța că-l așteaptă în viitor ceva îmbucurător. Nu știu ce a ajutat-o, dar bătrîna femeie privea acum cu seninătate bilețelul:

— Ah, Grigori Alexandrovici, dacă ați reuși să ghiciți sensul acestor cuvinte! Să dezlegați acum, după ce au trecut atîția și atîția ani, ceea ce nimeni n-a reușit încă să dezlege! Aici scrie: «Citiți… din-tre Darwin și Fabre…». L-am citit și pe Darwin și pe Fabre în întregime. Dar sutele și miile de pagini pe care le-am citit și răscitit nu m-au ajutat să pot reconstitui cele cîteva cuvinte care au fost distruse de flacăra chibritului, la aprinderea samovarului. Sau acestea: «Aprindeți lampa mea cu reflector». Ați văzut, chiar lîngă fereastra laboratorului, care dă spre apus, e o oglindă care stă pe un suport de lemn. E acoperită cu o pînză care a fost cîndva albă. Alături se află lampa cu reflector. Reflectorul este îndrep-tat spre oglindă. Seară de seară deschideam fereastra, aprindeam lampa și îndreptam reflectorul spre această pînză albă. Așa a trecut toată vara. Au venit apoi zile de toamnă, reci, cu vreme mohorîtă. A început să se întunece devreme; vîntul trîntea obloanele. Am închis ferestrele și am bătut în cuie obloanele din turnulețul-laborator.

— Dar n-am observat, Polina Alexandrovna, n-am putut distinge la lumina lumînării nici lampa cu reflector, nici materialul întins pe oglindă. Nu pot fi deschise obloanele?

Ușa camerei în care ne aflam se întredeschise și vecina Avdotia Vasilievna spuse:

— Am și scos scara în stradă, ca să deschid obloanele. Galeria e șubredă și mi-e teamă să calc pe ea.

Lumina zilei năvăli în laborator. Și atunci am văzut pe fereastră o lampă obișnuită cu petrol și un reflector metalic care-și pierduse luciul. Am văzut și oglinda pe care fusese cîndva întinsă o țesătură albă. Dar ceea ce m-a mirat nespus era faptul că pe lucruri, pe cărți, pe vioară, pe podea — într-un cu-vînt pretutindeni — zăceau o mulțime de insecte moarte.

Ciudat cimitir! Fluturi, țînțari, gîndaci zăceau în cele mai felurite poziții într-un strat gros de praf… Totul era plin de praf. Praf și iar praf!…