In Tara Codrilor de Iarba

DRUMUL SUBTERAN

M-am trezit tîrziu. Se făcuse de mult ziuă. — Bună dimineața, Serghei Sergheevici! am spus eu. Nu-mi răspunse nimeni. Am văzut lîngă mine o ulcică și o lingură, în ulcică se găsea mîncarea noastră obișnuită. Pe jos, alcătuite din pietricele, am citit cuvintele: «Mă întorc tîrziu». Am luat gustarea și am început să aștept. Arborii-ierburi stăteau tot aplecați la pămînt. Ieri mi se păruse că viața în Țara Codri-lor de Iarbă a secat, a încetat pentru totdeauna. Iar acum, spre mirarea mea, totul în juru-mi răsună, foșnește, țiuie, se mișcă, zboară. Ca întotdeauna.

«Unde a plecat Dumcev? m-am gîndit. Cum să deslușesc înțelesul acelor cuvinte ciudate, pe care le-am auzit ieri: «aerul clipelor trecute»? Nu cumva Dumcev le-a rostit în somn?»

Un fluture cu niște uriașe aripi brune se izbea neputincios de malul rîului. Avea aripile frînte. Și apa îl purta mai departe, tot mai departe. Iată că în apă apăru un monstru cu picioare mari și cu un cap uriaș. De sub gîtul monstrului ieși o mască, care se răsturnă, ca pe balamale. Unghiile ascuțite ale măștii se înfipseră în trupul insectei care înota și masca se întoarse din nou la locul ei — victima fusese transportată în gura monstrului. Mi-am amintit de o însemnare a lui Dumcev pe una din filele jurnalului său. Acolo el numește monstrul cu mască larva libelulei. Iar în prima microînsemnare pe care am găsit-o în buchetul de flori, el scria: «Larva libelulei se deplasează pe apă cu ajutorul impulsurilor. Pe baza acestui principiu zboară către cer o rachetă aprinsă în timpul marilor sărbători și al petrecerilor populare. Cu ajutorul aceleiași metode de deplasare oamenii își vor conduce navele lor aeriene de la Pămînt la Lună…»

Iată că larva libelulei începu să înoate. Ea se deplasa cu impulsuri ușoare. Nu vîslea cu picioarele și, cu toate acestea, se deplasa repede: trăgea în ea apa și-o dădea afară.

Timpul trecea. Dumcev tot nu se întorsese.

Aproape mașinal am urmărit o altă vietate cu mască. Iată că s-a apropiat de o moviliță. Pentru o clipă a înlemnit. Ce-o mai fi și asta? Un vodevil cu travestiri? Pielea de pe spinarea monstrului plesni. Se formă o crăpătură. Apoi pielea se destrămă. Din crăpătură ieși o cu totul altă vietate: ochi imenși, un pîntece lung și grațios și niște aripioare subțiri și boțite. Ce se va întîmpla?

Soarele dimineții încălzea, ba chiar începuse să ardă puțin. Și în razele lui trandafirii, se umplură de viață și se neteziră încet-încet aripioarele tinere, fremătătoare, ale libelulei. Începură să apară reflexe verzui de smarald. Libelula se năștea acum, sub ochii mei. Încă puțin și i se vor întări aripioarele. Și-și va lua zborul ușor și grațios, sus de tot.

Desigur, dacă nu voi studia Țara Codrilor de Iarbă și dacă nu voi comunica oamenilor cercetările și descoperirile lui Dumcev, ci mă voi mărgini doar să contemplu, să meditez și să evoc amintiri, atunci întreaga mea viață se va transforma curînd dintr-o viață adevărată într-o caricatură a vieții unui om. Ce atitudine greșită și neglijentă am avut cîndva față de timpul meu! Cîte zile am pierdut cîndva în zadar, cu fleacuri!… Bine ar fi să se scrie o carte și să se facă un film despre peripețiile a doi oameni în Țara Ierburilor!

Un foșnet ciudat îmi atrase atenția. Trecînd peste arborii-ierburi zdrobiți, am văzut tîrîndu-se pe lîngă mine o omidă. Acum învățasem să recunosc, într-o oarecare măsură, animalele de aici. Și doar foarte de curînd luasem o asemenea omidă drept… un șarpe boa! Dar acum încercam o nouă și mare nedumerire: acest «șarpe boa» avea două capete. Un cap privea înainte, iar celălalt crescuse pe coadă și examina drumul străbătut. Am bănuit de îndată că este unul din animalele de experiență de care s-a folosit Dumcev. Mi-am amintit de a sa «poiană a chirurgiei» și m-am dus pe urmele «șarpelui». Deoda-tă, el dispăru de parcă-l înghițise pămîntul. Și atunci am zărit printre arbori, la rădăcina lor, o lespede de piatră, pe jumătate ridicată deasupra unui orificiu mare și rotund. Am văzut că pietricelele și boabele de nisip, din care era făcută lespedea, erau legate, cimentate temeinic și solid una de alta. M-am mirat și mai mult, observînd că în jurul lespedei se afla un laț. Am tras și am scos din puț… o scară de frînghie! Opera lui Dumcev?! «În această țară, unde omizile împletesc fire și frînghii ultrasolide, nu trebuie să te miri dacă omul va împleti din ele o scară» — mi-am zis eu. Am lăsat scara jos și m-am vîrît în puț. Cu cît coboram, cu atît se făcea mai multă lumină. Iată și fundul puțului. Am pornit pe un coridor larg. Era luminat la fel ca și casa lui Dumcev, în care găsisem filele lui cu însemnări. Pesemne că mîna sa grijulie, de gospodar, a așezat în diferite locuri ale subteranei putregaiuri și insecte fosfores-cente. Lumina nu era puternică, dar totuși distingeam că pe ambele părți ale coridorului se înșiruiau magazii, cămări, cămăruțe. În loc de uși aveau jaluzele de mătase.

Urcușuri, coborîșuri, cotituri bruște, săli rotunde și pretutindeni o lumină slabă, blîndă, uniformă. Aerul încăperii era îmbibat cu mirosuri puternice și usturătoare.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, știu din cărți și de la entomologi cît de variată este componența chimică a secrețiilor insectelor. Se cunoaște de mult că creozotul a fost găsit la urechelniță, eterul aci-dului salicilic — în glandele croitorului lemnului, la unele omizi — acidul clorhidric, la altele — acidul formic. Se știe că atunci cînd vine vremea ca insecta să iasă din gogoașă, ea secretă potasiu caustic — o bază puternică cu care arde gogoașa în diferite locuri, creînd orificii prin care să poată ieși. Am aflat că unele insecte secretă acid butiric, altele — oxalic, iar la unele a fost descoperit iod liber, combinații oxigenate ale azotului și etil-chinonului.

Toate acestea le-am aflat mai tîrziu din cărți și de la specialiști. Am aflat că încă n-a primit denumire și n-a fost cercetată componența chimică a secrețiilor glandelor mirositoare ale multor specii de insecte.

Dar acum, străbătînd aceste subterane, deși simțeam sumedenie de mirosuri diferite, nu deosebeam decît iodul și eterul.

Dintr-o camera se zărea capătul unei bîrne. Am început s-o ocolesc. Cînd m-am uitat mai bine, nu mi-am putut stăpîni o exclamație: Din nou cunoscutul hexaedru cu fîșiile-litere aurii pe fond roșu. Creionul meu! Bîrna era legată cu funii. În ce scop cărase aici Dumcev creionul meu?

Am pornit mai repede. Coridorul începu să se lărgească. La capătul lui am zărit o scară lată ce urca ușor. Am început să sui și m-am pomenit într-o încăpere care mi se păru cunoscută. Da, am mai fost aici! Într-una din aceste camere am găsit, sub un butuc bătrîn, filele cu însemnările lui Dumcev.

Deci iată cum stau lucrurile! Dumcev a construit un drum subteran de la locuința sa spre Pîrîul Reproșurilor Tardive!

Trecînd din prima cameră într-alta, l-am văzut pe Dumcev șezînd cu spatele la mine. Scria.

Pe filele de hîrtie și pe mîna lui Dumcev cădea o lumină albăstrie, palidă. Deodată el s-a oprit din scris. Am vrut să-l strig, dar își culcă obosit capul pe mîini. La ce se gîndea? Oare nu la micuța lui că-suță din placaj, despre care i-am pomenit — căsuța în care făcuse experiențele lui atît de curajoase, de îndrăznețe? Oare n-a apărut acum în fața ochilor lui imaginea acelui pestriț tîrg meridional din ziua aceea, cînd tînăr, cutezător și îndrăzneț, se suise pe foișor, pentru a-și lua zborul deasupra mulțimii cu aparatul său…

Iată-l, s-a ridicat, a luat un putregai fosforescent și cu el în mînă a început să coboare în subterane. L-am urmat în tăcere.