In Tara Codrilor de Iarba

O MARE DESCOPERIRE SAU O MARE EROARE?

— Te miri? mă întrebă Dumcev.

— Nu, nu! i-am răspuns. Nu-i cuvîntul potrivit. Nu-i numai mirare: sînt pur și simplu fermecat de această priveliște neobișnuită!

— E numai gardul. E doar gardul casei mele…

Într-adevăr, aveai ce admira: culori de un galben viu, semănînd cu coaja unei lămîi coapte, se împleteau aici cu culorile aprinse ale frunzelor de toamnă și cu culoarea rece, de un albastru-cenușiu, pe care o are uneori cerul aspru nordic. Și niște mici pete de un alb strălucitor, inele negre, dungi viole-te erau răspîndite în combinațiile cele mai bizare pe aceste suprafețe.

Soarele își juca lumina pe originala și gigantica cortină de teatru, «gardul», cum a denumit-o cu desconsiderare Dumcev.

Ne-am apropiat.

Din pămînt ieșeau niște grinzi oblice, acoperite cu ghimpi tari, ascuțiți.

— Picioarele de cosași, o palisadă potrivită pentru castelul meu — explică Dumcev. Iar între ele am întins aripi de fluturi. Iată, acestea de un galben viu, ca lămîia, sînt aripile fluturelui krușinnița: litera «C',de un alb imaculat, este reversul aripilor fluturelui de aprilie: iată craniul și două oase, desenul de pe spinarea fluturelui-sfinx antropos.

Culorile se contopeau armonios și acopereau palisada.

Ne-am apropiat de poartă.

Mă tot uitam la ea și nu mă mai săturam: canaturile porții erau parcă din metal: străluceau ca un bronz bine lustruit. Părea că un meșter nevăzut mi-a prezentat pe gard și pe poartă cea mai uluitoare gamă de culori — de la roșu la violet. Ce bogăție de culori, ce strălucire, ce abundență de nuanțe! M-au impresionat în mod deosebit nuanțele aurii-verzui ale părții inferioare a gardului.

Am exclamat:

— Niciodată n-am văzut asemenea culori!

— Poarta este făcută din aripile gîndacului arămiu. Dar nu despre asta e vorba! De aici oamenii pot extrage — spre folosul lor — cîte ceva.

Ce puteam să-i răspund?

Mă întrebă:

— Ce vezi aici?

— Culori de o tărie, de o strălucire nemaiîntîlnită…

— Oaspetele meu s-a uitat, a văzut și totuși… n-a remarcat nimic — spuse Dumcev, privind spre desenele frumoase ale gardului său.

Așteptam invitația să intru în curte, dar Dumcev nu se grăbea.

— Îmi amintesc cît de plicticoasă și de monotonă era culoarea caselor în orașe! Cît de mohorîte și triste erau casele toamna, cînd ploua mărunt! Lumina soarelui care răzbate pe neașteptate printre nori le făcea și mai triste parcă. Dar acum, ce culoare au casele în orașe? Ploaia nu spală vopseaua de pe clădirile voastre? Nu se decolorează vopseaua la soare?

— Se fac reparații, se zugrăvește din nou, și clădirea pare proaspăt construită — i-am răspuns dezorientat.

— Vopsele, butoaie de vopsele! Zugravi cu găleți de vopsele, arhitecți, muncă nesfîrșită… Să amesteci, să tot amesteci vopselele, ca să obții pînă la urmă un colorit spălăcit, plicticos, care se stinge repede.

— Păi, cum altfel?

El continuă:

— Casele, străzile și orașele oamenilor trebuie să înflorească și să strălucească în toate culorile curcubeului. Așa cum joacă în soare culorile și sclipesc în nuanțele cele mai neprevăzute aripile fluturilor.

— Asta nu-i posibil!

— Ba e posibil! Culorile și vopselele mele nu sînt dintr-acelea cu care sînteți voi obișnuiți. Dar înțelege-mă: aici e vorba de cu totul altceva. Acestea nu sînt vopsele din găleata zugravului, aici nu avem de-a face nici cu chimia și nici cu pigmenții! Acestea sînt vopsele veșnice, care nu pălesc, culori vibrante asupra cărora timpul nu-și poate pune pecetea. Ele nu se decolorează niciodată. Privește cu atenție! Aceste aripioare sînt transparente!

Mă uitam, priveam cu atenție, dar tot nu-l înțelegeam pe Dumcev.

El mă privea provocator și, din nu știu ce pricină, era nu numai serios și concentrat, dar chiar trist după cum se părea. Nu cumva din pricină că nu-l înțelegeam?

Dumcev spusese: culori veșnice! Dar aripioarele fluturilor sînt fragile și fluturii trăiesc doar cîte-va zile sau o săptămînă-două!

Stăteam în fața cortinei de teatru multicoloră, strălucitoare sau, cum spunea Dumcev, lîngă «gar-dul» casei sale, îl ascultam tulburat și simțeam: cuvintele lui izvorau din inimă, dar substratul lor rămî-nea pentru mine ascuns.

Era însă atîta sinceritate în glasul lui Dumcev, încît mi-am spus: «Aici nu poate fi vorba de o greșeală!» Apoi deodată mi-am dat seama: «Nu, asta nu e posibil — e totuși o greșeală! Nu pot exista vopsele veșnice! Și-apoi, cum vine asta, doar el însuși zice că aripioarele sînt străvezii. Ele sînt într-adevăr foarte fragile, instabile. Nu — am hotărît eu — asta-i o înșelătorie bizară. El se înșală pe sine însuși. Este un om singuratic, pierdut de decenii în Țara Codrilor de Iarbă, indus de sine însuși în eroa-re.»

Dumcev se uita la mine, aștepta. Trebuia să spun ceva.

— Nu-mi dau seama cu nici un chip de ce sînt veșnice aceste culori. Ceea ce este vopsit își pierde inevitabil, cu vremea, culoarea.

Ca întotdeauna ierburile foșneau, se legănau, se plecau. Dumcev nu se mai uita la mine. El privea fix în depărtare, de parcă examina dincolo de zidul verde al ierburilor viguroase și foșnitoare ceva vizi-bil doar lui. Continuă să vorbească cu o voce agitată și plină de amărăciune:

— Ce-i de făcut? Cum să explic oamenilor că e vorba de cu totul alte culori decît ale florilor? Piciorul-cocoșului galben, albăstreaua, macul de un roșu viu se decolorează, pălesc. Dar aici nu se întîmplă așa — aici e vorba de cu totul altceva. Cum să explic? Aici natura culorilor este alta. Culorile gardului meu nu se veștejesc și nu se sting niciodată! În teatru orchestra creează o furtună de sunete care cresc… Dar unde este creșterea corespunzătoare a culorilor? Ah, această «verdeață» decorativă a primăverii desenată pe placaj și carton! Se schimbă ea oare simultan cu muzica orchestrei? Nu! Culorile au încremenit o dată pentru totdeauna…

Ascultam și-mi spuneam: «Omul acesta greșește! E o greșeală pe care n-o vede, n-o bagă în sea-mă!»

Ierburile foșneau tot mai surd, minunata perdea în spatele căreia se afla casa lui Dumcev ardea și strălucea tot mai puternic, tot mai viu.

Eu ascultam și rețineam fiecare cuvînt al său:

— Toate acestea trebuie explicate oamenilor. Și atunci culorile, strălucind și bucurînd ochiul omului, îl vor ajuta să muncească, să trăiască, îl vor înviora, îl vor mîngîia, îl vor inspira ca muzica, cîntecul… Intrați! Intrați în casa mea! încheie Dumcev, împingînd canatul de bronz al porții.

Pe lîngă noi trecu în fugă o furnică. Dumcev se uită la ea și, cu o neliniște neașteptată, își apucă sabia — acul de viespe, se repezi spre furnică și exclamă:

— Ce s-a întîmplat?! Ce s-a întîmplat?!

În exclamația lui se simțea neliniștea și surprinderea. Nu pricepeam despre ce este vorba și am alergat spre el.

— S-a întîmplat ceva în Țara Codrilor de Iarbă — spuse Dumcev și începu să numere cu glas tare, uitîndu-se cu atenție la antenele-mustăcioare ale furnicii: Cinci, zece, douăzeci… Oho! Ia te uită, nenorocire!

Apoi mai opri o furnică și începu din nou să numere:

— Cinci… zece… treizeci… patruzeci de mișcări ale antenelor!

— Ce numărătoare bizară!

— Trebuie să ne ascundem!

Dumcev mă prinse de mînă.

— Furnicile vorbesc… — șopti el.

— Ce spuneți! Ce-i cu dumneavoastră?

— Mai repede acasă! strigă Dumcev. Nu, nu! Nu aici, ci în casa aceea în care ai mai fost, în cea pitită adînc în pămînt.

Și am luat-o împreună la fugă. Dar de cine fugeam? În timp ce alergam, eu îi puneam întrebări. Era caraghios și absurd.

— De ce fugim?

— E alarmă printre ierburi!

— Dar ce s-a întîmplat?

— Să nu te împiedici de rădăcini… Furnicile mi-au spus că sînt din cale-afară de alarmate.

— Dar furnicile vorbesc?

— Ține-te de mine. Mă luă de mînă. La fel ca toate celelalte insecte — îmi răspunse el.

— Dar furnicile nu zumzăie, nu cîntă!

— Trebuie să vezi…

— Ce să văd?

— Să vezi înseamnă a înțelege despre ce vorbesc.

— Nu puteți spune mai lămurit?

— Mai la dreapta, mai la dreapta! Pînă acasă nu mai e mult… Trebuie văzută viteza mișcării antenelor. Trebuie numărate aceste mișcări…

— O limbă aritmetică?

— Exact, ea este simplă și limpede. Chiar și o libarcă obișnuită, cînd vrea să spună: «Am obosit, mă odihnesc», își mișcă antenele numai de cinci ori. Cînd cercetează o locuință nouă, ea le mișcă de cincizeci și cinci de ori. Cînd e flămîndă, de treizeci și șase de ori. Toate speciile de insecte își au alfabetul propriu… Înapoi! înapoi! Spre rîu!

— Dar ce-i?… Ce s-a întîmplat în Țara Codrilor de Iarbă.