In Tara Codrilor de Iarba

DIN NOU «ORAȘUL» DE HÎRTIE AL VIESPILOR

Fără să-mi iau ochii de la acele urme, mă îndepărtam din ce în ce mai mult de rîu și larma lui. Mă așteptam din clipă în clipă să-l zăresc pe Dumcev, făcîndu-și apariția de după o cotitură.

Imaginația îmi zugrăvea tablourile cele mai surprinzătoare. Mi-am iuțit pașii, dar urmele omului se pierdură dintr-o dată, dispărură într-un tufiș. Pe jos se întindeau umbre mohorîte, dense. Mergeam prin semiîntuneric, treceam peste grinzi, bîrne uriașe, prinzîndu-mă cu mîna de ramurile copacilor. O pasăre uriașă zbură pe lîngă mine. Am fugit din calea ei, m-am dat la o parte, m-am ascuns sub umbra unei plante. Deasupra mea se legănau flori galbene. Mirosul lor îmbătător mă ameți ușor. Cu greu am putut merge mai departe. Vuietul rîului se pierduse din cauza distanței. Umbrele se risipiră. Se mai lumină. Am ridicat capul și fără voie am scos un țipăt. Niște uimitoare pere gigantice de culoarea pergamentului atîrnau deasupra capului meu. Ce construcții ciudate! Semănau eu niște cești colosale. Iar în spatele orașului de pergament se înălța spre cer un zid cenușiu. Cît de frumos se vedea orașul de un galben pal, luminat de soare, pe fondul peretelui cenușiu!

Aerul era plin de zgomote: niște păsări galbene, gigantice intrau și ieșeau în zbor din oraș.

Ciudatele construcții aveau deasupra lor un fel de acoperiș. Și pe cît se părea, păsările se ridicau în zbor de jos, de sub acest acoperămînt.

Unde mă aflam? Al cui este acest bizar oraș?

Am făcut un pas și m-am oprit nedumerit: pe jos, în fața mea, se afla o bîrnă groasă. Pe fondul ei roșu străluceau puternic în soare niște fîșii late, aurii. Fîșiile alcătuiau împreună niște litere. Dar cu totul necunoscute. Nu le puteam descifra. Erau de dimensiuni nemaipomenite. Ca să le pot citi, m-am distanțat de ele. Și deodată am izbucnit în rîs: «Pioner 3 M»!

Amuzant! «Pioner 3 M» este marca unui creion. Un creion moale cu care îmi place să scriu. Acum mi-am amintit. Această bîrnă era creionul meu. Aici am rupt din cuibul viespilor fabricante de hîrtie o bucată de carton și am vrut să desenez ceva pe ea. Am scos creionul și în clipa aceea l-am scă-pat pe jos. Am început să-l caut prin iarbă, dar nu l-am găsit. Și iată că acum, cînd ierburile deveniseră pentru mine arbori uriași, mi-am întîlnit din nou creionul pierdut.

Micul creion pe care-l țineam cu atîta plăcere în mînă — creionul meu cu șase muchii, bine ascu-țit, «3 M», moale, cu care scriam atît de ușor, cu care făceam studii de portrete, cu care făceam însemnări marginale pe manuscrise, cu care notam numerele de telefon ale celor dragi, iată unde ne-am întîlnit! El a rămas același creion «Pioner 3 M» și cuibul de viespi care atîrnă de o bară înfiptă în pă-mînt este și el același ca înainte. Numai eu am devenit, între timp, cu totul altfel. Acum cuibul de viespi îmi apare ca un oraș imens în care intră și din care ies în zbor păsări gigantice.

Viespile construiau mereu alte și alte celule-locuințe, le umpleau cu oușoarele din care vor ieși larvele, viitorii locatari. În același timp ele hrăneau larvele, pregăteau acoperăminte pentru celule, închideau orificiile celulelor, în care larvele se vor transforma în nimfe. Construcția principală creștea neîntrerupt: unele după altele se înălțau schelele noilor etaje. Tot aici se prepara materialul de con-strucție — hîrtia. Toate aceste felurite lucrări se executau aici simultan.

Nu mă mai săturam privind. Deodată, în poiană, apăru în fugă un om — un om cu pelerină care alerga. N-am apucat să-l strig — el străbătuse în goană poiana, se cățărase cu o ușurință neobișnuită pe zidul uriaș (acesta nu era decît un par înfipt în pămînt) de pe care sări pe acoperișul «orașului» de pergament.

Mi se păru că oțelul unei săbii licărise prin aer. Omul tăie din acoperișul acestui edificiu extraordinar o imensă bucată de hîrtie.

Dumcev!

Toate viespile se năpustiră asupra lui. Dar omul sări jos și fugi de acolo. Voiam tocmai să mă reped spre el, cînd auzii deodată un zgomot asurzitor. Aerul vibră și brusc se lăsă un întuneric dens.

În poiană coborîse un avion uriaș. Așa, cel puțin, mi se păruse la început. Cînd m-am uitat mai atent, am văzut că «avionul» se sprijinea pe doi stîlpi lungi. Avea aripile strînse. Coada neagră pătată cu alb se legăna încet. Era o pasăre, o codobatură mi se pare.

Dar unde este omul care luptase atît de vitejește cu viespile? Iată-l! Ce micuț mi se pare el în comparație cu acea pasăre uriașă, fioroasă! Mi-era teamă că se va repezi la el să-l sfîșie. Am strigat ca să-l previn. Dar Dumcev nu întoarse capul spre mine, nu mă auzi. Pasărea sări în direcția lui.

Dar omul apucase să se rezeme de peretele cenușiu, își smulsese de pe umeri pelerina cenușie și se acoperise cu ea. Codobatura era foarte aproape de el, dar nu-l observă. Ea apucă o rîmă care mi se păruse un șarpe imens.

Pasărea bătu din aripi și-și luă zborul. Și abia atunci omul o luă la fugă. Alerga, ținînd sub braț bucata de hîrtie.

Pasărea se lăsă din nou, în apropierea lui. Omul se lipi de o frunză verde, mare. Pelerina cenușie căzu la pămînt, dar Dumcev rămase acoperit de o pelerină verde. Stătea pe frunza verde și devenise astfel invizibil.

Pasărea își luă din nou zborul cu un fîlfîit zgomotos de aripi.

— Dumcev! am strigat eu.

Din nou nu întoarse capul, din nou nu mă auzi și dispăru cu bucata lui de hîrtie.

Trebuie să alerg după el! Dar dacă mă vor înțepa viespile care zboară pe aici, am să pier.

Să mai strig o dată? Dar zgomotul pe care îl făceau viespile în zborul lor acoperea strigătul meu atît de slab. Și totuși am mai strigat o dată și încă o dată.

— Dumcev!…

Dar în zadar, el nu se întoarse… Plecă, dispăru!

M-am repezit disperat în urma lui, străduindu-mă să-l ajung…

Viespile zboară, bîzîie de se cutremură aerul. Dar eu mă strecor printre ele, mă aplec la pămînt, cad, mă ridic, alerg din nou după Dumcev.

Numai de l-aș ajunge din urmă! Să nu-l pierd din vedere!

Alerg. Strig cu ultimele puteri:

— Dumcev! Du-umcev!

În clipa aceea mi se păru că se uită în direcția mea. Am cules pietricele, crenguțe, le-am aruncat în sus.

Da, într-adevăr mă văzuse! Se opri. Privi cu atenție. Și deodată, începu s-o ia la fugă ca și cînd s-ar fi speriat brusc de ceva. Dar după cîțiva pași se liniști parcă și se opri în loc. Apoi se întoarse și porni spre mine, agitîndu-și mîinile, făcînd niște semne. Am alergat în întîmpinarea lui. Mă mai despărțeau doar cîțiva pași de el…

Dar deodată pămîntul se clătină sub mine.

M-am prăbușit în adînc.