In Tara Codrilor de Iarba

ȘIRETURI DE GHETE ȘI PĂIANJENI…

Azi, dis-de-dimineață, în timp ce mă îndreptam, ieșind din oraș, spre locul de unde studentul Beleankin își culesese buchetul de flori, mă gîndeam la păianjeni și la acele uimitoare foițe care ajunseseră să mă preocupe și să mă tulbure atît de mult, încît nu mă lăsau să plec din Censk.

Scrisoarea lui Cearușin am citit-o de cîteva ori în camera mea de la hotel, la lumina lămpii. Ce mi-a dezvăluit această scrisoare? M-am convins că necunoscutul călător, dorind să afle mersul vremii, fusese nevoit să urmărească comportarea păianjenilor. Și asta în zilele noastre! Ei bine: scrisoarea lui Cearușin a explicat însemnătatea cîtorva din cuvintele scrise pe acele microfile. «Barometrul lui Dijonval», «m-am gîndit la Polivanov»… dar abia acum, după această explicație, microfilele au devenit și mai enigmatice.

De ce mă duceam acolo, în locul unde fuseseră culese florile? Răspunsul e foarte simplu: fiindcă nici în timpul nopții, nici spre zori, nu putusem adormi din pricina zăpușelii. La institut, la Tarasevici puteam merge cu scrisoarea lui Cearușin abia în a doua jumătate a zilei. Și pe deasupra, după primirea scrisorii lui Cearușin, țineam foarte mult să mă uit la păianjeni «în natură» și, desigur, să văd și locul unde au fost găsite bilețelele.

Studentul Beleankin îmi descrisese amănunțit locul de unde își culesese faimosul lui buchet și nu mi-a fost greu să mă orientez pentru a ajunge acolo.

Șoseaua era asfaltată. Pe ambele părți creșteau pe două șiruri plopi tineri și mlădioși. Probabil că fuseseră plantați o dată cu asfaltarea șoselei.

Mergeam pe cărare de-a lungul șoselei.

Prin desișul arbuștilor apărea și dispărea marea. Drumul urca din ce în ce mai sus, apoi cobora și din nou suia. Undeva în depărtare se zăreau căsuțele albe, grupul de vile în care locuiau cercetătorii științifici.

Jos, în vale, în stînga șoselei asfaltate, șerpuia un drum de țară care dispărea apoi într-un crîng. Dar ce-or fi ruinele acelea, care se văd acolo, mai departe?

Coborînd în vale am întîlnit, pe drumul de țară, o femeie însoțită de un băiat de vreo șapte-opt ani. Duceau de căpăstru un cal care șchiopăta. Am intrat cu ei în vorbă. Femeia spunea că lucrează la gospodăria anexă a coloniei de vile. Calul își lovise piciorul de o grapă și acum trebuia consultat veterinarul.

— Dar acolo, în dosul crîngului spre dreapta — am întrebat — ce fel de ruine sînt acelea?

— Acolo a fost înainte de revoluție un conac. Trăia în el un moșier ciudat — spuse femeia. N-aveai timp să te miri de cîte năzdrăvănii făcea. Pusese să se sape fel de fel de ganguri subterane ca să se poată ajunge pe sub pămînt, de-a dreptul din camera lui de dormit, pe malul mării. Se întîmpla uneori în nopțile cu lună să apară deodată la mal însoțit de oaspeți și cu lăutarii după el. Bătrînii noștri mai povestesc și astăzi: «Porneam spre muzica aceea care se auzea pe malul mării, ne apropiam, dar cînd ne uitam mai bine, nu se mai auzea nici o muzică și nici picior de om nu se mai vedea, de parcă intrase-ră cu toții în pămînt…»

N-am mai ascultat pînă la capăt, mi-am luat rămas bun și am plecat mai departe.

Mergeam și mă gîndeam la păianjeni. Dar nu puteam să nu mă gîndesc și la… șireturile mele de ghete. Da, la șireturile mele care se dezlegau tot timpul și mă obligau să mă opresc, să mă aplec ca să le leg, pentru ca ele să se dezlege din nou.

Șireturi… șireturi… Negre și albe, cafenii și galbene, lungi și scurte, subțiri și groase — toate cu vîrfuri metalice — atîrnau de o sforicică la chioșcul lustragiului din Censk. Cînd m-am apropiat de el, își curăța cu zel cizmele lui înalte și negre, întinzînd cînd un picior, cînd celălalt. Cînd termină, și numai după ce-și admirase îndelung luciul cizmelor, îmi întinse leneș o pereche de șireturi.

Ce șireturi nărăvașe, nerăbdătoare, neastîmpărate mi-a hărăzit destinul!

S-au încăpățînat chiar de prima dată, cînd am început să le-nșir în grabă. Nu intrau cu nici un chip în găuri. Le-am smucit și drept răzbunare unul din ele lăsă să-i cadă micul vîrf metalic. în cursul zilei șiretul se zbîrli de tot și în cele din urmă se rupse.

Dar mai rău s-au purtat cu mine șireturile aseară. Voisem să-mi scot repede pantofii, dar pesemne că n-am tras de capătul care trebuia, și nodul în loc să se dezlege, se strîngea tot mai tare. A trebuit să recurg la briceag și, bineînțeles, șiretul se scurtă. Și acum mergeam pe cărare, alături de drum, iar șiretul se dezlega mereu. Dar oare nu e caraghios să vorbesc atît de mult despre șireturi? De fel! Nu e nici ciudat și nici caraghios, fiindcă tot ce s-a petrecut apoi este legat de caracterul afurisit al șireturilor mele, care cu o furie de neînțeles și drept răzbunare pentru o vină pe care nu mi-o recunosc, se tot dez-legau și mă sileau să mă aplec atît de des la pămînt pentru a le lega.

Gîndurile mele se întorceau tot timpul la scrisoarea lui Cearușin: «Dijonval… păianjenii…» Dar în acele momente, dorința mea cea mai arzătoare era să văd măcar un păianjen, fie chiar din cei mai obișnuiți. Mi se părea că de astă dată îl voi privi cu alți ochi ca de obicei. Am început să mă uit în jur, mă apropiam de tufe, dar nicăieri nu vedeam nici urma vreunui păienjeniș.

Crîngul devenea tot mai des și mai întunecos. Drumul de țară cotea la dreapta.

Mergeam pe o alee de castani, părăginită, uitată, semiîntunecoasă și răcoroasă, printre trunchiurile negre și drepte. Aleea începu să se lărgească și se închise în jurul unui chioșc de lemn pe jumătate dărîmat, cu portița smulsă din țîțîni și aruncată pe jos.

Un salcîm, crescut pesemne după ce oamenii încetaseră să mai viziteze chioșcul, astupa intrarea.

M-am strecurat cu greu înăuntru. Din pămînt ieșeau pe jumătate putreziți stîlpii de sprijin ai mesei și ai băncilor.

M-am așezat pe marginea unei bănci rupte.

Sub bancă și între stîlpi creștea năvalnic iarba înaltă de un verde palid. Păienjenișul pe care l-am găsit între stîlpii chioșcului era cenușiu și sfîșiat, iar de el atîrnau bucățele de așchii. Pesemne că păianjenul își părăsise de mult pînza.

Deodată răsună un lătrat puternic. Am ieșit din chioșc și m-am îndreptat în direcția din care auzisem lătratul. Tufe dese de măcieși în floare îmi barau drumul. Ce frumoase erau florile lor roșii! Prin urmare aici era locul. De aici a cules studentul Beleankin crengile de măcieș de care se lipiseră foițele misterioase… În buchet erau și nu-mă-uita. Iată-le — creșteau cuminți de-a lungul pîrîiașului.

Lătratul se potoli, apoi se auzi din nou, dar mai puțin violent. Venea parcă de undeva de sub pămînt; Am început să mă uit cu atenție și să trag cu urechea.

În dosul tufelor am zărit ceva asemănător unui bordei. Se găsea foarte aproape de mine, iar intrarea era apărată de o streașină din scînduri pe care se aflau pătrate de gazon. Era un lucru făcut în pripă — ici și colo de sub gazon se mai vedea scîndura albă. Drumul spre bordei era accidentat, plin de gropi și de pietre. Lătratul se auzea din bordei.

M-am apropiat de intrare și încet, cu precauție, am început să cobor. Cîteva trepte de piatră, o platformă. Pe platformă o masă și două scaune.

Pe masă licărea un felinar, lîngă care se afla un abac și o carte.

Treptele duceau mai departe în adînc, iar de acolo se auzea lătratul sacadat al cîinelui.

— Hei! am strigat în întuneric.

— Cine-i acolo? mi se răspunse din beci.

Cîinele lătră și mai furios.

— Ptiu, dar taci odată, Karceavka! strigă cineva la cîine.

Cîinele tăcu.

— E cineva aici? Ieșiți afară!

La început tăcere, apoi… apoi din nou un strigăt:

— Dar cine-i acolo?

Și din nou, ca un răspuns la aceste cuvinte, un lătrat înverșunat. Pe platformă sări un cîine și încremeni locului: era roșcovan, dar spatele îl avea negru. Își agita coada stufoasă, fără a mă privi de loc amenințător.

Cineva urca scările gemînd și oftînd. Din adîncul întunecos se ivi o mînă cu o lanternă aprinsă.

În fața mea apăru o femeie masivă, în pufoaică, cu cizme mari de cauciuc.

— Bună ziua! rosti ea cu o voce de bas și adăugă: Ați sosit? Ați fost chemat?

— Am sosit — i-am răspuns eu nedumerit.

— Dar unde sînt mijloacele de transport?

— Ce mijloace de transport?

— Fără mijloace de transport nu se poate.

— Dar eu… eu am venit…

— Tocmai asta e că vin mulți pe aici.

— Mulți? am întrebat eu.

— Dumneata ai venit să dezlegi ghicitori, să culegi floricele ca alții sau ai venit după legume? Ceapă, morcovi, sfeclă. Dacă ai venit după legume, atunci de ce ai venit fără mașină și fără dara pentru încărcare? Cine ești dumneata?

— Cine sînt eu?

— Tocmai! Cu ce prilej ai venit la bază?

Buimăcit, copleșit de avalanșa de întrebări, nu știam cum să încep să-i explic totul acestei femei mînioase și am bîiguit:

— Dar dumneavoastră cine sînteți? Ce fel de bază?

— Cum așa — cine sînt eu? Sînt Anna Ivanovna Cernikova, șefa bazei organizației raionale de produse alimentare.

— La revedere! am strigat și am plecat în goană.

După ce am făcut vreo zece-douăzeci de pași, am privit înapoi și am văzut-o pe Anna Ivanovna Cernikova urmîndu-mă de după tufișuri, cu cîinele de curea.

Am sărit peste micul pîrîiaș. Nesuferit șiret! Din nou… s-a dezlegat. A cîta oară! M-am aplecat, am tras de ambele capete ale șiretului. Un ghimpe, un scai sau mai știu eu ce se prinsese de capătul zbîrlit al șiretului. Am început să-l desprind. În scai se încîlcise un păianjen mort.

Și prodabil fiindcă tot drumul mă gîndisem la păianjeni și la scrisoarea lui Cearușin, de îndată ce am observat păianjenul acela mort, l-am ridicat și l-am băgat repede în cutia de chibrituri.