In Tara Codrilor de Iarba

NOUL JURNAL

În aceste patruzeci și opt de file am zugrăvit istoria ultimei mele călătorii pe uscat și pe apă, precum și împrejurările în care mi s-a pierdut jurnalul.

Eu, Serghei Dumcev, încep să scriu acest nou jurnal, în locul celui risipit de furtună pe țărmul Marelui Fluviu Domol, al acelui fluviu care, cu mulți-mulți ani în urmă, era pentru mine doar un mic pîrîiaș.

În aceste pagini voi înșira și explica din nou în mod cronologic tot ce am văzut, ce am observat, ce am descoperit în Țara Codrilor de Iarbă.

Îmi amintesc cît de brusc s-a oprit vîntul care mi-a împrăștiat cu atîta violență filele jurnalului. Dar s-a oprit pe neașteptate tot așa cum începuse. Totul în jur s-a liniștit deodată. Praful s-a așezat. Au încremenit în acalmie arborii-ierburi. Nu se mai auzea nici un sunet, nici un foșnet: un timp, locuitorii ierburilor, speriați de vînt, n-au mai avut curaj — nici după ce s-a oprit vijelia — să dea vreun semn de viață. Fluviul, tulburat, se scurgea și mai prudent, mai domol. Soarele începu să lumineze dulce, plăcut.

Dar în sufletul meu nu era liniște. Cît de amarnic și de dureros este să pierzi totul! Darmite să regăsești lucrul pierdut și să-l pierzi din nou! E o pierdere la pătrat! Sentimentele, frămîntările, dure-rea, amărăciunea nu pot fi măsurate cu arșinul; pentru ele nu există unități de măsură, nu pot fi calcula-te în cifre. Totul s-a întîmplat numai din pricină că eu sînt prea mic; lumea a crescut față de mine de multe-multe ori. De aceea am devenit eu de atîtea ori mai neajutorat. Pot să țip, să înjur, să plîng — puțin le pasă de mine ierburilor foșnitoare, Marelui Fluviu Domol, soarelui mut.

Acum, cînd îmi reamintesc, îmi dau seama cît de jalnic am putut fi cînd alergam după ultima filă și mă rugam, imploram vîntul să ducă măcar una, măcar această singură filă, oamenilor. Ce rugăminte prostească, ridicolă! La ce ar fi folosit dacă vîntul ar fi luat una — oricare dintre filele jurnalului — și ar fi dus-o în mijlocul oamenilor? Citind-o, ei n-ar putea înțelege nimic. O vor putea citi? Cum?

Și acum, alt necaz… nu mai am decît puțină hîrtie. Abia am început să scriu noul jurnal și hîrtia e pe terminate. Va trebui să întrerup treaba începută, să fac o vizită viespilor producătoare de hîrtie…