In Tara Codrilor de Iarba

TRAGERE CU MITRALII

— Nu privi în urmă! am auzit în spatele meu glasul lui Dumcev. Începusem să alergăm pe lîngă furnicile-paznici, cînd deodată ne-am pomenit pe o cărare liniștită, la distanță de drumul furnicilor.

Îmi amintesc de zgomotul puternic care m-a asurzit cînd am ieșit din furnicar. Îmi amintesc și cum i-am respins pe paznici cu sulița mea — un rest dintr-un ac de pin — cum am lovit pe unul, pe al-tul, cum am sărit peste niște pietre și cum în cele din urmă m-am pomenit pe o cărare liniștită și pașnică.

Dumcev mă ajunsese din urmă.

— Mai repede, vino după mine! Sîntem urmăriți!

Într-adevăr, furnicile erau pe urmele noastre, aproape să ne ajungă, în față aveam o costișă de ni-sip. Dumcev pășise tocmai pe marginea costișei, dar mă apucă deodată de mînă și mă trase brusc deoparte.

— Mai departe! Mai departe de margine!

Ocolind costișa, ne-am pomenit în capătul ei opus. Și astfel am reușit să derutăm furnicile.

Furnicile care ne urmăreau apărură tocmai în capătul de unde făcuserăm noi ocolul. Ele alergau în șir una după alta.

— Serghei Sergheevici! Uite… uite o furnică… E aproape de tot!…

— Foc cu mitralii! strigă deodată puternic Dumcev. Foc cu mitralii! «Ce absurditate! îmi trecu prin minte. E o glumă? O ciudățenie a lui Dumcev? Sau o nebunie a lui?»

— Cu mitralii! Dumcev aproape răgușise strigînd. Foc! comandă el. Și atunci se petrecu ceva de neconceput pentru mine.

O ploaie de pietre se abătu asupra urmăritorilor noștri. Se auzi iarăși și iarăși:

— Foc cu mitralii!

Și din nou, din nou «ghiulelele» de nisip loveau în inamicii noștri. De unde? Cum? Cine ne luase apărarea pentru a ne salva?

Nu înțelegeam nimic, dar vedeam cum furnicile-potere, împroșcate cu nisip, cădeau de pe pantă, lunecau și nimereau într-o groapă. Iar de acolo, din groapă, zburau iarăși și iarăși pietre, boabe de nisip, fiecare de mărimea capului unei furnici, zburau și loveau în inamic.

Alte furnici se năpusteau pe costișă, dar fiecare urmăritor, ajungînd sus, nu se putea menține pe marginea povîrnită — ploaia de nisip îl dobora, pămîntul se năruia sub picioarele lui. El cădea, se cățăra din nou, dar din nou ploaia de nisip se abătea asupra lui, și furnica cădea în groapa de unde cineva, la comanda lui Dumcev, trăgea în urmăritorii noștri.

Eram nedumirit, uluit!

Dumcev mă privea cu șiretenie și rîdea. Dar cînd se termină canonada, și nu mai rămăsese în viață nici un urmăritor, el mă luă de mînă și mă duse cu precauție spre rîpa de unde se trăsese focul.

— Privește!

Și atunci am văzut animalul despre care scrisese Dumcev în filele din jurnalul său, am văzut leul furnicilor, care-i nimicise «cămila» (păianjenul) ce-i purtase sacul.