In Tara Codrilor de Iarba

UN LUCRU FĂCUT DE MÎNA OMULUI

«Nu — mi-am zis eu — ajunge!» Respir din ce în ce mai greu, mă tem să fac un pas, nu mai știu cum să pășesc. Nu înțeleg — și cred că niciodată nu voi putea înțelege și nici nu voi putea găsi un nume la tot ce mă-nconjoară. Aici, tot ce-mi era clar în viață a devenit o întrebare. M-am uitat spre cer: era atît de cunoscut, de obișnuit, cu norișorii cenușii, pufoși, care pluteau liniștiți, modificîndu-și contu-rurile ușoare în adîncul boltei albastre. Albastrul acesta, întotdeauna rece, devenise acum pentru mine cald, apropiat. Numai cerul rămăsese același…

Trebuia să obțin neapărat granula care redă mărimea normală și să mă întorc printre oameni! Avusesem două granule… Niște animale, rostogolind un munte rău-mirositor, au împins o dată cu el și una din granule. Eu i-am denumit «cavalerii» negri. Dar ce erau ei de fapt în realitate? Mi i-am imaginat la proporțiile lor obișnuite și mi-am dat seama că nu erau altceva decît gîndacii scarabei! Gîndaci de bălegar! Trebuie să-i ajung din urmă… trebuie să-mi iau înapoi pilula mea! Dar numai gîndindu-mă la gîndaci am simțit mirosul respingător al sferei preparată din bălegar presat. Nici nu începusem să alerg după scarabei și simțeam cum mă sufocă mirosul de amoniac al muntelui de băle-gar, pe care-l rostogoleau gîndacii scarabei.

Nu-mi rămînea altceva de făcut decît să pornesc la luptă cu păianjenul. În plasa lui se afla cealaltă granulă. Dar mi-am amintit de monstrul cu opt ochi ce se legăna în aer, mi-am amintit de înfiorătoarele lui maxilare-foarfeci. Funii… frînghii lipicioase… Ce-i de făcut? M-am rezemat de un copac și am scos un țipăt de durere — un ac ascuțit se înfipsese în mine. Cu greu am scos din trupul meu capătul rupt al acestui ac. Mă durea exact ca o arsură. M-am îndepărtat de copac și m-am așezat pe jos. Locul înțepat ardea ca focul.

Copacii din fața mea formau un zid des; în toate trunchiurile erau înfipte asemenea ace. Copacii se legănau în vînt, foșnindu-și frunzele netede, zimțate. Fiecare zimț al fiecărei frunze se termina cu un asemenea ac. Urzică!

M-am gîndit să pun la locul urzicat o mînă de pămînt jilav. Asta trebuie să aducă o ușurare. Am întins mîna și împreună cu pumnul de pămînt am ridicat… o lingură de lemn… O lingură de lemn? Mă uitam la ea din ce în ce mai mirat: ce comod se ține în mînă — într-o mînă de om care s-a micșorat de multe, de multe ori, o asemenea lingură. Sau poate un ciot de lemn, ce seamănă întîmplător cu o lingură? Un joc al naturii? Desigur! Dar lingura pe care am găsit-o este acoperită cu lac, uite în cîteva locuri lacul e crăpat. Cu cîtă grijă a fost șlefuită! Să fie oare un lucru făcut de mîna omului? Dumcev? Oare mica lingură este un semn al trecerii lui prin această țară a ierburilor?

Nu știu, nu pot să-mi dau seama cum ai putut fi șlefuită, fără ajutorul cuțitului, micuță lingură! Dar simt bine cum prin această bucată de lemn pe care o țin în mînă mi se transmite căldura unei alte mîini omenești.