In Tara Codrilor de Iarba

«FII MAI ORDONAT, CETĂȚENE!»

Mă îndreptam cu pași grăbiți către laborator și mă gîndeam: ce păcat că nu-mi ajunge timpul să trec acum pe la profesorul Tarasevici, să-i povestesc totul. După prima mea vizită la laborator, am mai trecut de cîteva ori pe la institut, dar niciodată nu l-am găsit pe profesor acolo. Mi se spunea invariabil: «Directorul umblă pe la diferite instituții în chestiunea reparațiilor și este greu să fie găsit». Dar ce noroc! Cotind pe bulevard m-am ciocnit chiar de Tarasevici. Mi se păru că se uită la mine cu o privire absentă și-mi răspunde cu totul mașinal la salut.

— Doctorul Dumcev a trăit în Censkul nostrul! i-am spus, oprindu-l.

— Dumcev? Care Dumcev? Despre cine vorbiți?

— Vorbesc despre Dumcev, autorul microînsemnărilor pe care noi le-am considerat o glumă, un amuzament al cuiva!

Într-o clipă echilibrul, calmul, stăpînirea de sine a profesorului Tarasevici, toate acestea s-au evaporat.

Cu emoție și nerăbdare, zorindu-mă pe mine însumi, am început să povestesc tot ce am aflat întîmplător și neîntîmplător, tot ce am descoperit și am găsit în ultimele zile.

— Iar acum — am încheiat eu — trebuie să alerg la laborator ca să citesc întreaga istorie a lui Dumcev, trimisă de el în bilețelele de pe aripile fluturilor.

— Just! exclamă Tarasevici. Bilețelele pe care le-am citit la microscop pot fi într-adevăr foarte ușor legate cu o ață subțire de trupul unei insecte și trimise la destinație. Se face uz de microfotografie-re, și asta nu e ceva nou. Cînd în anii șaptezeci ai secolului trecut, Parisul a fost asediat, fotograful fran-cez Dagron a propus să se corespondeze cu orașul asediat cu ajutorul microfotografiei. Textul scrisorii, al depeșei, al raportului era micșorat cu ajutorul aparatului fotografic pînă la asemenea dimensiuni, încît putea fi răsucit cu ușurință în jurul unei scobitori, iar porumbelul voiajor, de aripa căruia se lega scobitoarea, aducea microscrisoarea în orașul asediat. Acolo era citită prin proiecție pe un ecran mare. Spuneți că în biletul ars se propunea să se aprindă reflectorul. Aceasta era excitația luminoasă necesară atragerii insectelor spre lumina laboratorului. Dar păcat că biletul a fost ars. Căci poate erau indicate în el și alte metode de atragere a insectelor spre alte locuri. Iată, de pildă, fluturele-amiral, sau Vanessa atlanta, este pasionat după seva dospită de mesteacăn, pe care o simte de la o distanță foarte mare. Îmi amintesc, mai eram încă student și verificam la practică finețea mirosului la fluturi. Văzînd cum au dat buzna «amiralii» la mesteacăn și cum și-au vîrît adînc trompele într-o crăpătură a scoarței pomului, m-am gîndit să ung cu sevă de mesteacăn intrată în fermentație trunchiul unui plop tînăr. Și, ce credeți? Fluturele-amiral se apropie în zbor de plop și se lipi de scoarța lui. Odată am șters cu o cîrpă un mesteacăn. Umblam cu cîrpa în mînă, iar fluturii se țineau toți după mine. Pe fluturele îndoliat îl găseam adesea pe ghizdul pe jumătate putrezit al unei fîntîni; pe scîndurelele putrede crescuse mu-șchiul verde. Am luat odată cîteva bucățele din acest lemn, le-am muiat în tămîie și le-am ascuns bine. Cînd colo, ce să vezi? îndoliatul zbura drept spre acele bucățele de lemn putrezite, deși le ascunsesem într-un loc izolat.

— Într-adevăr, am citit corespondența lui Darwin cu Fabre. E vorba acolo despre simțul de orientare al unor insecte… Dar eu mă grăbesc spre laborator.

— Să fiți cu băgare de seamă, vă previn: precauție și grijă multă! Probabil că scrisorile — făcute sul — zac în praf și firele de mătase cu care au fost legate de fluturi au putrezit, desigur, de mult. Acolo trebuie cercetat totul cu lupa în mînă. Da', apropo, dați-mi adresa… Spuneți că înainte această străduță se numea Verhnetroițki? Casa eu turnuleț? Am să caut, am să caut să trec neapărat pe acolo, peste vreo două-trei ore.

Ne-am luat rămas bun. Cotisem la stînga pe bulevard și pornisem pe o stradă laterală, cînd îl auzii pe Tarasevici strigîndu-mă:

— Am alergat după dumneavoastră ca să vă spun: nu ștergeți praful de pe spinarea cărăbușilor, a bondarilor. Pe spatele lor se pot afla tot felul de semne convenționale.

— Semne?

— Din păcate nu vă pot însoți, mă grăbesc, dar iată despre ce e vorba: am participat eu însumi la o experiență în cursul căreia se trăgeau anumite concluzii urmărind semnele de pe spatele insectelor. Eram pe atunci asistent pe lîngă o catedră din Moscova. Într-o dimineață profesorul îmi telefonă: ve-niți repede la institut, studenții au adus albine de la prisacă. Au și făcut semne pe ele. Albinele au fost așezate în cutii închise și profesorul împreună cu studenții au început să umble cu ele pe străzile din Moscova. Era o zi senină de vară. Au dat drumul albinelor de la fereastra deschisă a unei camere de undeva de pe lîngă piața Pușkin. După aceea profesorul i-a trimis pe studenți înapoi la prisacă, iar el a rămas pe loc, la fereastra de unde a dat drumul albinelor. Studenții au găsit albinele la prisacă cu excepția a trei din ele, care nu se întorseseră la stup, și i-au comunicat aceasta profesorului prin telefon. Probabil că cele trei albine s-au rătăcit prin Moscova și au pierit. Se lăsase noaptea și profesorul tot mai stătea la fereastra de la care dăduse drumul albinelor și aștepta.

Și așteptarea lui n-a fost zadarnică! Pe fereastră zbură bîzîind întîi o albină din cele însemnate, apoi alta și, după ea, cea de a treia. Ele nu găsiseră drumul înapoi la prisacă și se întorseseră în camera de unde își luaseră zborul.

— Cum se explică asta, Stepan Egorovici? l-am întrebat. Albinele au pierdut direcția către stupul lor, s-au rătăcit prin Moscova și totuși au găsit drumul înapoi la casa străină, de unde și-au luat zborul.

— Această enigmă a fost dezlegată. În timp ce zboară, albina muncitoare lasă în aer, în urma ei, o dîră dintr-o substanță mirositoare, pe care o secretă o glandă plasată la capătul pîntecului. Zboară o al-bină, apoi alta și alta, pe același traseu parfumat. Fusese atunci la Moscova o zi foarte liniștită, nu adia nici un vîntuleț. Și la fel de liniștită a fost și seara. Astfel că «autostrada» mirositoare a albinelor înce-pea de la ferestruica din curtea de lîngă piața Pușkin. Noi am făcut semne cu culori pe spatele lor. Dar mai sînt și alte procedee…

— Alte procedee? am repetat întrebarea vorbind repede și cu aprindere. Ce fel de procedee? Spuneți totul, Stepan Egorovici, e foarte important! Sînt gata să uit că alerg să citesc cît mai repede microînsemnările aduse de poștașii aerieni.

— Da, da, aveți dreptate, nu trebuie să amînați de loc. Și de vreme ce v-ați angajat în această chestiune, sînteți foarte îndreptățit să vreți să aflați unele amănunte și procedee… Se știe că, mult înaintea primului război mondial, familii răzlețe de nemți s-au așezat în Franța, la două-trei verste de graniță. Aici ei au început să se ocupe în mod organizat de o treabă folositoare și — aparent — foarte nevinovată: stupăritul. În zilele cînd vîntul sufla dinspre granița germană, alți nemți — acolo, în Germania — aprindeau niște sobițe pe care topeau zahăr. Albinele zburau într-acolo de la prisăcile de pe lîngă frontieră. Anii treceau. Albinele, generație după generație, zburau în Germania la zahăr și se întorceau în Franța. A început războiul. Și în zilele războiului au fost descoperite pe multe albine fire de mătase. S-a constatat că nemții sau agenții lor, înainte de a da drumul albinelor în Germania, din prisaca ce se afla în Franța, le însemnau așa cum conveniseră, folosind un fir de mătase de o anumită culoare: firul de mătase verde însemna infanteria, mătasea galbenă — artileria, și așa mai departe. Iar după numărul de albine ce veneau cu mătase de o culoare sau de alta, se putea stabili numărul regimentelor, al divizioanelor de artilerie ș.a.m.d. plasate în apropierea graniței.

Abia mai putîndu-mi stăpîni nerăbdarea, mi-am luat grăbit rămas bun de la Stepan Egorovici. Dar el îmi reținu mîna în a sa, recapitulînd:

— Așa, așa… fire de mătase… spinări… Despre aceasta v-am vorbit. Acum despre aripioare.

— Despre ce fel de aripioare? Ah, Stepan Egorovici, mai bine să mergem împreună cît mai repe-de la laboratorul lui Dumcev!

— Să mergem, prietene, să mergem!

Am pornit în grabă împreună. Dar după vreo zece-douăzeci de pași Stepan Egorovici se opri:

— Nu pot, sînt așteptat la biroul de construcții. Voi veni și eu la laborator peste o oră sau două. Dar deocamdată fiți atent la aripioare…

— Stepan Egorovici, am fi putut ajunge între timp la laborator.

— Nu, nu, s-ar putea ca acolo să mă las furat de ceea ce voi vedea și să neglijez problema repara-țiilor institutului, care nu sînt încă terminate. Sînt așteptat la biroul de construcții. Prin urmare, zic, luați aminte la aripioare. Trebuie să umblați cu ele cu mare băgare de seamă… Nu ștergeți praful de pe ele. Și nu uitați nici un moment că textele au fost micșorate prin fotografiere.

— Ei și? Ce legătură are asta cu aripioarele?

— Cum — ce legătură? Pe aripioarele insectelor se pot scrie nu numai semne, dar chiar adevăra-te scrisori, rapoarte, comunicări. Nu vă mirați! Mai bine ascultați! Am să vă explic de cît ajutor poate fi aparatul fotografic folosit în această împrejurare. În primul rînd albinele trebuie să fie adormite. Aceasta se obține ușor: se umple stupul cu fum și albinele adorm imediat. În această stare sînt trans-portate într-o cameră întunecoasă — fotolaboratorul, unde arde doar o lanternă roșie. Aici, cu o pensetă subțire li se deschid aripile și se aplică pe ele o soluție specială fotosensibilă, la fel ca aceea cu care se acoperă în mod obișnuit hîrtia fotografică pentru obținerea fotocopiilor. Textul fotografiat se micșorea-ză la dimensiunea necesară pentru a putea fi cuprins pe suprafața aripilor albinei. Acest text miniatural se copiază pe aripi, se fixează din nou și se usucă, adică este supus acelorași operațiuni pe care le suportă hîrtia fotografică pentru obținerea copiei. Cînd copia este gata, albina este lăsată să se trezească și să-și ia zborul, pentru ca cel care o așteaptă la destinație să o ucidă, cu scopul de a putea mări copia ce se află pe aripile ei și a putea astfel citi comunicarea.

Grozav i-a tulburat pe locatarii vechii căsuțe cu turnuleț apariția mea năvalnică și neașteptată! Deschizînd larg ușa, am urcat aproape în fugă treptele spre laborator și am încremenit buimăcit în prag.

Se făcuse mare ordine și curățenie! Praful fusese șters de pe toate cărțile, de pe masă, de pe toate obiectele. Ferestrele erau proaspăt spălate și acoperite cu perdeluțe noi, albe, brodate. Și toate acele scrisori care închideau în ele viața unui om, toate acele scrisori aduse de poștașii zburători fuseseră măturate.

Treceau minutele, trecuse poate o oră, dar eu tot nu-mi puteam reveni.

— Mi-am dat toată osteneala pentru dumneavoastră și pentru Polina Alexandrovna. Priviți numai cum strălucește dușumeaua! Am găsit ușa deschisă, și cum în dimineața asta am fost ceva mai liberă, am venit aici cu mătura, cu cîrpe, cu apă fierbinte. Să știți că mi-am dat toată silința, ca între vecini — spuse Avdotia Vasilievna, examinînd cu satisfacție laboratorul transformat. Numai dușumeaua nu s-a uscat încă de tot. Dar ce de gunoi a fost! Numai gîngănii cred că am ars aproape o găleată întreagă!

Stăteam pe marginea scaunului într-un colț al laboratorului. Îmi pătrundea în nări mirosul de dușumele proaspăt spălate, neuscate încă bine, mirosul de mătură udă cu care fuseseră frecate scîndu-rile pînă deveniseră atît de albe. Totul era curat, alb, luminos. Nici o urmă, nici un firicel de praf n-a mai rămas în urma omului care a trăit aici, a lucrat și apoi a plecat undeva în necunoscut. Totul mătu-rat, spălat! Au fost puse chiar și perdeluțe albe la ferestre. Cum mă supără, cum mă irită legănarea lor ușoară!…

Poftim de mai găsește aripioare… spinări… fire de mătase… semne… microfotografii…

M-am ridicat de pe scaun și am făcut un pas spre fereastră.

— Aveți grijă să păstrați curățenia, cetățene! — îmi recomandă Avdotia Vasilievna. Și am auzit-o cum spunea în șoaptă Polinei Alexandrovna: N-o fi în toate mințile. A venit valvîrtej ca un nebun și acum tace tot timpul!

Polina Alexandrovna nu-i răspunse nimic.

Îmi dădeam seama că toată purtarea mea putea părea într-adevăr cel puțin ciudată.

Am coborît încet din laborator pe treptele din lemn. La plecare am aruncat o privire în jur. Acolo, pe treapta de sus, lîngă ușa deschisă a laboratorului, stătea rezemată de pervazul ușii o femeie bătrînă, căruntă și mă privea în tăcere.

Vecina Avdotia Vasilievna îmi spuse în timp ce închidea ușa în urma mea:

— Trebuie să fii mai ordonat, cetățene!