Mi-am smuls de pe umeri pelerina. Agitînd-o, învîrtind-o prin aer, căutam să țintesc cu ea în păianjen. Poate că în aceste momente gesturile și mișcările omului cu pelerină aminteau oarecum pe cele ale unui matador spaniol, care luptă în arenă cu taurul. Se prea poate. Dar nu la asta mă gîndeam eu. Vedeam monstrul și știam că voi pieri, voi pieri ca o muscă dacă nu voi reuși să-l rețin, dacă nu-i voi acoperi capul cu pelerina. Am zvîrlit pelerina, dar… am dat greș… înainte de a ajunge pînă la păianjen, ea s-a agățat de granulă și a acoperit-o. Frînghiile tremurau Matadorul a pierdut lupta cu taurul. Și totuși această nereușită m-a salvat. Păianjenul în loc să se repeadă la mine, s-a aruncat asupra pelerinei sub care se afla granula, și începu s-o învăluiască, s-o «prelucreze» cu același sîrg cu care ar fi vrut să nimicească o muscă vie. Ce ilustrare măiastră a deosebirii dintre instinct și rațiune!
Păianjenul își țese cu atîta ingeniozitate pînza lui, dar cum execută el această muncă? Numai instinctiv, răspunzînd în mod automat la semnalul — excitant extern. Aveam în față un exemplu con-cludent.
Granula n-o mai puteam apuca… Dar încă nu era totul pierdut! O speranță — nu, mai puțin — o umbră de speranță licări în acele clipe în mine: undeva acolo, jos, în oceanul de ierburi, se află cealaltă granulă, care-mi putea reda mărimea. S-o caut pe aceea… Să scap de păianjen. Am zărit rama, granița plasei gigantice, m-am apucat cu mîinile de funie și, legănîndu-mă deasupra abisului, am început să caut cu picioarele un sprijin solid… Am găsit. Mă aflam în afara pînzei de păianjen, pe o ieșitură sau pe un ciot al buturugii.
Încet, cu precauție, ținîndu-mă de această ieșitură, trecînd cu picioarele peste adînciturile de pe scoarța buturugii, coboram din ce în ce mai jos, acolo unde foșneau ierburile. Undeva pe acolo era cea de a doua granulă…
Mișcările mele au atras atenția păianjenului. Pesemne că dăduse gata pelerina care acoperise pilula, mult mai repede decît presupusesem cu și acum mă urmărea. Dar eu mă aflam în afara ramei lui. Aici nu mă putea ajunge! Acest animal de pradă este stăpîn numai acolo — în păienjenișul său.
Dar iată că el apăru la rama păienjenișului și dădu drumul unui fir. Începu să coboare pe el. Se leagănă acum deasupra capului meu. Am încremenit din nou. Mi se părea că toți cei opt ochi negri ai păianjenului priveau numai în direcția mea. Frînghia se lungea, păianjenul se apropia de mine; m-am repezit într-o parte și m-am vîrît într-o adîncitură. Să mă caute acum păianjenul dacă poate! Aveam un post de observație admirabil!
Păianjenul se agăță de ieșitura pe care stătusem adineauri. De aici începu să coboare spre mine.
Un vuiet ascuțit, asurzitor străpunse aerul. Din adăpostul meu văzui un animal atingînd din zbor frînghia ce se lipise de ieșitură. Păianjenul alunecă pe frînghie în sus. Din nou un vuiet. Am făcut un pas înapoi și am nimerit cu piciorul într-un puț. Am căzut, aproape să mă înec, într-o masă moale, lipicioasă.