In Tara Codrilor de Iarba

AM GĂSIT!

Îmi amintesc bine de acea dimineață. Mă aflam în camera mea de la hotel, abia mă trezisem din somn și mi-am spus: azi trebuie să predau la bibliotecă cărțile lui Darwin și Fabre, pe care le citisem în ultimele cîteva zile. N-am găsit în ele nici o sugestie, nici măcar o vagă indicație în legătură cu rezolva-rea problemei mele. Hotărîsem să mă duc la gară chiar în ziua aceea și să-mi cumpăr un bilet de tren pentru Moscova (la casa de odihnă renunțasem să mai plec) și apoi să trec pe la institut să-mi iau rămas bun.

Mă îndreptam spre bibliotecă. Ce dimineață generoasă, frumoasă: cerul era înalt, albastru, adînc, culorile florilor din grădiniță — atît de vii, frunzele pomilor de un verde dens; un vînticel amestecase miresmele ierburilor de stepă cu mirosurile mării.

Dimineața era atît de veselă, dar eu nu puteam scăpa de senzația neputinței mele: nu reușisem să descifrez bilețelul ars, nici să înțeleg sensul celor două microînsemnări ajunse întîmplător în posesia mea. Îmi spuneam: Voi pleca la Moscova cu neliniștea în suflet.

Am ajuns la bibliotecă. O sumedenie de coloane de lemn, iar deasupra lor un acoperiș cu o săgeată surprinzător de ascuțită cu un steguleț în vîrf. Ai fi spus că arhitectul, după ce a început să con-struiască clădirea, s-a răzgîndit și și-a modificat planul inițial.

Cine nu cunoaște sentimentul pe care îl încerci, cînd după ce ai citit o carte cu totul deosebită — nobilă și inteligentă — trebuie să te desparți de ea. Întîrzii despărțirea, tergiversezi… Poate de aceea și eu înainte de a preda cărțile m-am așezat pe un scaun și am început să răsfoiesc din nou ambele volume ale lui Fabre «Instinctul și obiceiurile insectelor», iar apoi m-am adîncit (pentru a cîta oară!) în examinarea numeroaselor volume ale lui Darwin.

Ziarele foșneau în mîinile cititorilor. La ghișeul de eliberare a cărților două fete discutau încet: «Trebuie să citesc articole critice… Belinski… Dobroliubov… Cernîșevski… Ce să citesc mai întîi?»

Era timpul să predau cărțile, să-i spun bibliotecarului că plec, să-mi ridic garanția și să-mi iau rămas bun. Dar nu mă grăbeam. Priveam paginile deschise, mă gîndeam la tot felul de întîmplări din viața omului, examinam fețele cititorilor — unele vesele, altele plictisite. Unii deschideau sau închideau caiete, stilouri, alții restituiau sau luau cărți, unii plecau, alții veneau. Unii cu grabă — alții fără nici o grabă. Atenția îmi fu deodată atrasă de fața mobilă și subțire a unui tînăr cu ochelari, care ședea în fața mea. Pe masa de lîngă el se aflau felurite cărți. Începea să citească una, apoi o punea la o parte și lua alta. După expresia feței lui încercam să ghicesc ce fel de cărți citește. Iată-l, acum e visă-tor, a căzut pe gînduri. «Îl citește pe Alexandr Blok» — mi-am zis: «Te presimt, căci anii trec pe lîngă mine…» Tînărul puse cartea deoparte și am văzut scris pe cotorul ei «Introducere la istoricul geografiei plantelor». Dar in clipa următoare atenția mi-a fost atrasă de fața unui alt tînăr, care citea, cu o expresie foarte concentrată, la colțul unei mese, o carte cu nesfîrșite adnotări și trimiteri: răsfoia tot timpul cartea, arunca cîte o privire pe ultimele pagini și începea din nou să citească. Probabil că citea istoria fizicii sau a chimiei. Trecînd pe lîngă el, am recunoscut rînduri din «Evgheni Oneghin», ediția Academiei de Științe, volumul VI.

Alți doi se vede că doreau tare mult să discute. Dar, ca să nu tulbure liniștea sălii de lectură, ei își aruncau unul celuilalt bilețele. Corespondau.

Mă aflam la ghișeu, predasem cărțile lui Darwin și Fabre, mi se restituise garanția, cînd, mai aruncîndu-mi o dată privirea la cei doi tineri care corespondau cu atîta pasiune, am întrebat într-o doară:

— Există cumva în bibliotecă ceva despre corespondența dintre Darwin și Fabre?

— Nu, nu există o asemenea lucrare. Dar mai avem o carte care v-ar putea poate interesa: Legre — «Viața naturalistului Fabre».

Stînd la ghișeu am început să frunzăresc volumașul. Și atunci am văzut scrisorile lui Darwin către Fabre! Prin urmare Darwin a corespondat cu contemporanul său Fabre!

— În bilețelul ars rămăseseră intacte cuvintele: «…citiți… dintre Darwin și Fabre». Ce cuvînt să pun între cuvintele: «citiți» și «dintre Darwin și Fabre»? Trebuie să pun cuvîntul: «corespondența»! Totul era limpede: «Citiți corespondența dintre Darwin și Fabre». Da! O asemenea carte se află la loc vizibil și în biblioteca lui Dumcev!

Dar ce mi-ar putea sugera corespondența dintre acești doi mari savanți din secolul nouăsprezece?

Scrisoarea lui Darwin către Fabre era scrisă în ianuarie 1880, prin urmare cu trei ani înainte de moartea sa. Am început s-o citesc. Și am rămas uimit!

Scrisoarea era consacrată verificării practice a problemei legate de întrebarea: sînt insectele înzestrate cu simțul orientării în spațiu?

Și tot în aceeași scrisoare era elaborată o metodă originală cu ajutorul căreia albina ar putea fi abătută din drum în zboru-i instinctiv spre stupul ei.

Darwin scria:

Marele savant își pusese o sarcină strategică: să deruteze albina, s-o păcălească, s-o abată din drumul ei, împiedicînd-o astfel să-și regăsească stupul.

Această sarcină trebuia s-o îndeplinească Fabre.

Și astfel, Darwin și Fabre și-au propus un scop comun, s-au unit pentru realizarea unei sarcini comune, aceea de a dezorienta albina. Era un complot în toată regula împotriva acestei insecte.

Fabre se pregătea asiduu.

El organiză o colonie originală de albine și pentru o mai bună reușită a experienței se folosi de un dispozitiv special, ingenios.

Albinele au fost însemnate cu vopsea și așezate într-un tub bine închis, pe care Fabre îl lua și pleca cu el din ce în ce mai departe, la o distanță din ce în ce mai mare de colonie.

În locurile cele mai neașteptate începea să rotească, să miște în toate direcțiile, să răsucească tu-bul închis, în care se aflau albinele, apoi în cele din urmă deschidea tubul.

Albinele erau lăsate libere! Și ele își găseau drumul, se întorceau cu bine acasă. Ce-i drept, nu toate, dar majoritatea.

Atunci Fabre născoci o altă operație: de astă dată nu pe teren deschis, ci în cele mai complicate condiții naturale — în pădure deasă, printre tufișuri și rîpe.

Același rezultat! Albinele i-au păcălit din nou pe Darwin și pe Fabre: ele și-au găsit din nou drumul spre locuința lor.

Așadar, Fabre s-a convins că albinele posedă simțul orientării. Referindu-se la una din serile vieții sale, Fabre o numește «memorabilă».

În ziua aceea, la 6 mai, in cabinetul său a ieșit dintr-o gogoașă o femelă a fluturelui Saturnia, denumit și ochiul de păun.

Cabinetul lui Fabre s-a transformat, după cum povestea el, într-o «peșteră de vrăjitor»: în noaptea aceea întunecoasă, în plină furtună, pe o vreme foarte rea, fluturii masculi veneau în zbor prin desișul pădurii pentru a găsi femela. Ei se loveau de ferestre, de uși, umpleau camerele. Și veneau în zbor tot alții și mereu alții!

Fabre făcu o experiență și cu fluturele stejarului și se convinse că fluturii au un miros care îi duce fără greș zeci de kilometri la țintă!

Atunci Fabre mai născoci încă ceva: el ascunse femela. Dar masculii zburară spre locul unde se aflase ea înainte, adică acolo unde se păstrase mirosul ei.

Am predat cărțile. Dar, cu riscul de a stîrni o ușoară nedumerire bibliotecarului, am măi rămas în liniștita și răcoroasa sală de lectură, unde acum, la amiază, soarele arzător de vară, strecurîndu-se prin verdeața deasă a pomilor și încurcîndu-se în perdeluțe, își arunca, cu o oarecare șovăială, razele asupra florilor din ghivece, asupra cărților, asupra oamenilor. Gîndurile mele se îndreptau într-o anumită direcție.

La sugestia lui Darwin, Fabre a descoperit simțul precis de orientare al unor insecte. Albina părea să fi fost mai șireată și decît Darwin și decît naturalistul Fabre. Aici era fără doar și poate o manifestare caracteristică a instinctului. Și Fabre a mai presupus că un miros foarte fin, cu totul imperceptibil orga-nelor noastre olfactive, îi conduce prin furtună, prin vreme cît de rea, prin noaptea întunecoasă, pe fluturii masculi către femelă.

Dar nu numai către femelă, ci și către obiectul care se îmbiba cu mirosul ei, imperceptibil pentru oameni.

Mă gîndeam: «Ne mai putem oare îndoi de faptul că pe calea unor analize complexe se va putea obține o compoziție care să atragă fluturii de la distanțe de zeci de kilometri? Și atunci de ce să nu ad-mitem și că acești fluturi ar putea îndeplini funcția de factori poștali, mai bine chiar decît porumbeii?»

Un lucru e incontestabil: fluturii zboară întotdeauna spre lumină. Și mi-am amintit de cuvintele rămase întregi pe bilețelul ars al lui Dumcev: «Vă rog să aprindeți lampa mea cu reflector».

Lampa, cu un suport de lemn, se afla în laborator, chiar lîngă fereastra care dă spre vest. Atunci cînd ardea în noapte, fluturii zburau spre lumina ei.

Poate fi legat cu un firicel de spinarea unui fluture unul din acele bilețele ciudate care au nimerit din întîmplare în mîna mea? Fără îndoială! Și se vede treaba că multe, foarte multe asemenea bilețele minuscule a trimis Dumcev spre lumina lămpii cu reflector, aprinsă la cererea sa în laborator. Poștașii vii veneau în zbor și aduceau bilețelele. Dar Polina Alexandrovna nici nu bănuia existența acestor scri-sori, care acum zac acoperite cu un strat gros de praf.

Poștașii care au zburat cîndva cu înfrigurare către laborator cu scrisorile lor erau și ei acum morți, acoperiți de praf! Și scrisorile, bilețelele scrise de mîna caldă a unui om, necitite încă de nimeni, așteaptă încă și vor să comunice vești despre soarta expeditorului.

Goneam pe străzile orășelului, grăbit să ajung cît mai repede la laborator. Era zgomot, era cald și ziua era plină de lumină. Am început deodată să-mi amintesc din nou de un tren în noapte, de luna care ne însoțea, de o voce bătrînească întreruptă mereu de tuse și care povestea despre dispariția ciudată a unui medic. Vedeam în fața mea omul care, simțindu-se urmărit, se grăbește, părăsește casa și fie că nu poate, fie că se teme să explice limpede și simplu cum ar putea fi salvat, cum s-ar putea face auzit din depărtare, scrie cîteva rînduri — lasă în urma lui un bilețel. Dar rugămintea lui n-a putut fi îndeplinită: bilețelul lui a slujit pentru a se aprinde focul în samovar.

Mai repede! mai repede!… Cîteva minute numai și sub vechiul microscop din laborator va prinde viață, se va desfășura în fața ochilor mei ciudata istorie a dispariției lui Dumcev. Mă voi duce pe urmele anilor peste care s-a așternut colbul — în straturi… Dar va fi găsită și citită în întregime cronica descoperirilor științifice făcute de Dumcev, din care mi-au căzut întîmplător în mînă cîteva scurte frag-mente. Mai repede! Mai repede!…