In Tara Codrilor de Iarba

DIMINEAȚA ÎNROURATA

Unde să mă ascund? Unde să dorm? Îmi găsisem un locșor pe o frunză a copacului de unde urmărisem încăierarea giganților, dar un vînt care începuse să sufle pe neașteptate zgîlțîia atît de puternic arborele, încît nu lipsise mult să cad. Am fost nevoit să cobor.

Să mă ascund și să-mi fac culcușul sub un tufiș? Am început să adun de pe jos firicele de iarbă uscată pentru așternut. Mîna mea atinse marginea unei gropi. Partea interioară a gropii era acoperită cu frînghii. Păienjeniș? Pesemne era cuibul unui păianjen de pămînt. Am scotocit în jurul cuibului și am găsit în apropierea lui un disc. N-o fi capacul vizuinei? Știam că păianjenul de pămînt își face din firicele de nisip un capac pentru vizuina sa. O fi acasă stăpînul? Probabil că nu, căci altfel acoperișul ar fi acoperit gaura.

Am luat un vreasc și am atins de cîteva ori cu el păienjenișul. Am tras cu urechea. Nici un răspuns din subterană. Atunci m-am vîrît în groapă și am început s-o cercetez cu atenție. Păienjenișul era uscat. Ici-colo «tencuiala» era căzută, iar pe fundul gropii zăceau bulgări de pămînt. Se vede că păianjenul de pămînt părăsise pentru totdeauna această locuință a sa.

M-am instalat în groapă cît mai comod și am adormit liniștit.

Mă trezi un zgomot puternic: era sunetul unui clopot. Apoi liniște… și după o clipă același dangăt de clopot. Am tras cu urechea: sunetul venea acum din alt loc, dar din nou se frînse, ca după aceea să urmeze: cînd repetat în șir, cînd cu pauze, cînd mai aproape, cînd mai departe.

Am sărit în picioare și am început să mă cațăr pe pereții gropii pentru a ieși afară. Aruncîndu-mi privirea în sus — am rămas uluit: deasupra gropii atîrna o uriașă bilă de sticlă care sclipea în soare în toate culorile curcubeului. Să fie o picătură de rouă? Iar toate sunetele pe care le auzisem fuseseră produse de picăturile de rouă în căderea lor?

Globul începu să se întindă văzînd cu ochii și să ia forma unei pere. încă o clipă — se va desprinde și-mi va cădea în cap. Nu mai aveam timp să sar afară. Cu o mișcare grăbită am întins mîna, am dat de acoperiș și am acoperit cu el groapa. Aproape în aceeași clipă am auzit un zgomot asurzitor. Bila de sticlă se sparse pe acoperiș. Ce bine că păianjenul de pămînt știe atunci cînd își face un acoperiș să-i lase libere încheieturile țesute din păienjeniș, precum și zăvorul. Căutînd să se salveze de inamic, el își vîră ghearele în acoperiș și-l ține strîns deasupra locuinței lui.

Capacul acoperă atît de bine orificiul, încît această construcție ar putea fi comparată cu un chepeng de pe o navă.

Dar era timpul să ies. Dînd la o parte «chepengul», am scos o exclamație de bucurie. Cît vedeam cu ochii — spre dreapta, spre stînga, înainte și deasupra mea — atîrnau, în aer, bile de sticlă; se legă-nau, apoi cădeau și se spărgeau.

Sunetele — ca de clopot — stăruiau în aer. Stropii zburau în toate direcțiile; în ei ca și în bile jucau razele soarelui. Sunete și culori! Te salut, dimineață înrourată și sonoră!