In Tara Codrilor de Iarba

PRAFUL ȘI GRANULELE

Am simțit întîi o lovitură puternică. Inima s-a oprit pentru o clipă. M-a cuprins amețeala! Mi s-au tăiat picioarele, mîinile au început să-mi tremure. În ochi îmi joacă puncte negre. O ninsoare neagră! O furtună de puncte negre! Îmi bate inima tare. Din ce în ce mai tare… Deodată se oprește din nou… Îmi vine să strig, dar n-am putere! Mi se pare că s-a prăvălit o greutate uriașă asupră-mi! Ceva care mă apleca la pămînt din ce în ce mai jos…

Cu ultimele sforțări mă întorc cînd într-o parte, cînd într-alta. Ce se întîmplă cu mine? Tufele cresc năvalnic în jurul meu și se înalță spre cer. O larmă, un zgomot de neînțeles! Sunetele devin din ce în ce mai stridente. Se adună într-un tunet ce crește mereu în intensitate. Aud deodată un strigăt care sună ca o bubuitură:

— Cetățene, ce-i cu dumneata?

Lătratul cîinelui m-a asurzit aproape complet.

Ce varietate de mirosuri necunoscute!… Printre ele disting imediat mirosul florilor de măcieș. Devine din ce în ce mai pătrunzător — plutesc parcă într-o apă care miroase a flori de măcieș. Mă scufund în acest miros. Dar deodată mirosul dispare. Îmi amintesc bine că în clipa aceea m-am gîndit: probabil că vîntul, care suflase din direcția în care crește măcieșul, și-a schimbat acum direcția.

Venea în valuri miros de floare de tei. Miros de mraniță. De undeva din apropiere, o adiere cuno-scută din copilărie — aromă de pîine. Pîinea care se cocea într-un cuptor mare rusesc pe niște frunze mari… Pe ce fel de frunze?… De ce am uitat? Mi-am adus aminte: pe foi de varză.

Dar unde-i femeia care a strigat: «Cetățene, ce-i cu dumneata?» Iat-o cum crește sub ochii mei. Alături de ea crește și cîinele. Un animal gigantic, fioros și păros. Deodată nu-i mai pot vedea. Nu mai aud glasul femeii, nu mai aud lătratul cîinelui. E întuneric… E liniște. Dar de ce mă înnăbuș? M-am îngropat în propria-mi îmbrăcăminte. Mă zbat — mă cațăr… și iată, a început să se lumineze. Am ieșit afară. Privesc în jur…

Prin urmare, după ce am înghițit praful, m-am micșorat, m-am pomenit pe o buturugă, iar jos, sub mine, foșnea o pădure de ierburi…

Dar toate astea s-au petrecut oare dintr-o dată: și micșorarea, și senzația unor noi mirosuri, culori și sunete? Și oare dintr-o dată am priceput, dintr-o dată mi-a devenit limpede tot ceea ce s-a petrecut cu mine? Nu! Desigur că nu! Nici nu pot spune cît a durat totul: un minut, un ceas, o zi? Îmi amin-tesc bine că, micșorat fiind de o sută sau două sute de ori și ieșind de sub haina mea care zăcea pe butu-rugă, mi-am adus deodată aminte că în seara aceea, la orele zece, trebuia să plec la Moscova. Cumpă-rasem biletul. Dar unde e? În buzunarul lateral! Am dus mîna cu un gest obișnuit și… am izbucnit în rîs! Eu nu mai sînt acela care-am fost!

Și toate acestea din pricina durerii de cap… Dimineața, pregătindu-mă să-mi fac plimbarea în afa-ra orașului, am băgat din neatenție, în același buzunar, împreună cu praful pentru durerile de cap — piramidonul cu cafeină — și praful preparat de Dumcev (pe care intenționam să-l restitui actorului). Și stînd pe buturugă, în loc de piramidon am înghițit praful lui Dumcev. Iată de ce a crescut totul sub ochii mei și de ce au apărut în jurul meu obiecte noi! Erau în realitate aceleași obiecte, însă mărite de foarte multe ori.

În bilețelul său, care a nimerit întîmplător la mine o dată cu buchetul de flori, Dumcev, amintin-du-și de Eratosthene, spunea că în fața lui lumea a crescut dintr-o dată de o sută sau două sute de ori. Prin urmare iată de ce Dumcev, la întrebarea pe care i-a pus-o fratele Polinei cu privire la scopul prin-cipal al experiențelor sale, a răspuns:«Vreau să devin un om-microscop». Iar bilețelele pe care le-am dus la institut — acele bilețele stranii pe care le-am citit la microscop — n-au fost micșorate cu ajutorul aparatului fotografic, erau scrise chiar de mina lui Dumcev. Cînd? Unde?

Iată deci care este secretul lui Dumcev!

Împreună cu caietul de amintiri al bătrînului actor s-au păstrat și praful și pilulele lui Dumcev. Eu am înghițit praful. Dar în celălalt pachețel se găseau niște pilule mititele de tot. Cine știe? Poate că pilulele au o însușire la fel de miraculoasă ca și praful, poate că refac, redau dimensiunile normale. Poate că acestea sînt pilulele pentru creșterea reversibilă?

În buzunarul hainei mele sint două pilule. Dar dacă ele și-au pierdut proprietatea creșterii reversibile și voi rămîne aici pentru totdeauna? Pentru o clipă mi se făcu frică. Dar praful și-a făcut efectul, prin urmare și-l vor face și pilulele. Și am să mă întorc între oameni. Ce fericire, ce bucurie, să fii printre oameni! Rude… cunoștințe… prieteni. Ce bine este chiar să… te amărăști… să suferi, dar aco-lo, printre oameni! Ce-ar fi să înghit chiar acum o pilulă? Repede! Dar pentru asta trebuie să pătrund în propriul meu buzunar, acolo unde se află ele. Să mă vîr cu capul în propriul meu buzunar. Am s-o fac.

Dar fiecare buzunar al hainei mele a devenit acum pentru mine o imensă peșteră întunecoasă cu pereții moi, neregulați. Am intrat mai întîi într-unul din buzunare, m-am sufocat, am cotrobăit cu mîinile prin întuneric și am dat de un vătrai îndoit și dințat. M-am oprit. Am început să mă gîndesc: a, asta-i… asta e cheia valizei. M-am vîrît în celălalt capăt al peșterii, dar picioarele îmi alunecară pe o suprafață netedă. Mi-am adus aminte că în buzunar se află ochelarii, prin urmare eu lunec acum pe cutia ochelarilor. Nu, granulele nu le-am pus în acest buzunar, ci în acela în care se află caietul actoru-lui. Și într-adevăr, cînd am pătruns în celălalt buzunar, printre foile gigantice ale caietului care foșneau, am găsit ambele granule. Cu mare greutate am rostogolit din buzunar mai întîi una, apoi cealaltă. Granule? Nu, acum pe buturugă aveam în fața mea două mingi de fotbal. Pentru a înghiți măcar o bucățică dintr-o asemenea granulă, trebuia mai întîi s-o sfărîm cu un obiect tare. Voi încerca să sparg o granulă cu cheia valizei. Am pornit din nou spre buzunarul meu. Vîntul care mă lovea în față era cît pe ce să mă doboare. M-am întors cu spatele spre vînt și am văzut cum ambele granule pentru creșterea reversibilă se rostogoleau una după cealaltă spre marginea buturugii. M-am repezit după ele. Zadarnic! Amîndouă căzuseră de pe buturugă. Aplecîndu-mă peste marginea buturugii, am văzut cum una a zburat în oceanul de ierburi și a dispărut. Dar cealaltă s-a împotmolit, a rămas suspendată și a început să se legene deasupra ierburilor.

Am început să cobor de pe buturugă, agățîndu-mă de fiecare ieșitură. Mă apropiam mereu de mingea-granulă. Iat-o acum aproape, suspendată deasupra ierburilor…