In Tara Codrilor de Iarba

CELE TREI ÎNTREBĂRI ALE PROFESORULUI TARASEVICI

Directorul puse în fața studentului cutia de chibrituri cu foițele și textul acestora transcris la mașină:

— Beleankin, răspunde-mi, te rog, la trei întrebări. Prima: de ce ai folosit acest sistem ciudat de a purta corespondență cu ajutorul microfotografiei? A doua: de ce te dezici de scrisorile dumitale și ești atît de lipsit de amabilitate față de omul care din delicatețe ți le restituie? Și a treia: din scrisori reiese că te pregătești să pleci într-o călătorie lungă.

Personal nu am nimic împotriva turismului, dar spune-mi, te rog, ce fel de barometru mai e și acela… al lui Dijonval?

— Stepan Egorovici, nu eu am scris aceste scrisori! Asta am spus-o de la bun început, acolo lîngă cuiere!

— Cum așa? Buchetul este al dumitale, iar foițele din buchet sînt ale altcuiva?

— Stepan Egorovici, florile le-am cules într-adevăr eu, dar bilețelele acestea nu le-am scris. E adevărat că am scris în ajun o altă scrisoare și aveam de gînd s-o predau. Iat-o! De altfel nu pot să vi-o arăt, e numai pentru… Ei, într-un cuvînt, e personală… Și Beleankin se fîstîci și tăcu.

În glasul lui răsuna adevărul, sinceritatea sa tinerească, iar rezerva lui trăda o neliniște: Cum, să citească altcineva scrisoarea lui destinată Lenei? Studentul stătea în fața noastră tăcut și încordat, strîn-gînd cu putere în mînă scrisoarea. Și la fel ca mai înainte acolo în vestibul, unde am încercat să-i dau împreună cu buchetul minusculele foițe, tot așa și aici, în cabinet, mi s-a părut că zăresc pe fața sa palidă umbre de furie și indignare: de ce se amestecă un străin în viața lui?

— Bine, Beleankin, nu te mai rețin — spuse directorul.

Beleankin se afla lîngă ușă cînd Tarasevici exclamă cu o înfrigurare neobișnuită lui:

— Dar cum au putut să ajungă, așa tam-nisam, aceste foițe ciudate în buchetul unui student al institutului meu?

— Stepan Egorovici — se întoarse spre noi Beleankin — pesemne că cineva a scăpat aceste foițe pe flori.

— Dar de unde ai cules florile?

— De lîngă chioșcul cel vechi și părăsit, din spatele crîngului. Seara… M-am dus și m-am întors cu o mașină de ocazie. Acolo în apropiere se află și o bază a organizației raionale de produse alimenta-re.

— Prin urmare, totul e limpede! Festa asta nu un student al institutului meu v-a jucat-o — spuse directorul după ce ușa se închise în urma lui Beleankin.

Stepan Egorovici luă cutiuța în care se aflau foițele cu microtextul, apoi împături în două filele de hîrtie pe care era transcris acest text și-mi întinse toate acestea cu un surîs amabil:

— Le restitui, cum s-ar spune, celui căruia îi aparțin.

Îmi săriră din nou în ochi cuvintele: «Eratosthene… larva libelulei… Dijonval…» Să fie un text cifrat?

— Mai bine povestiți-mi ce noutăți va prezenta Teatrul de Artă din Moscova în stagiunea viitoa-re… Cum? Piesa dumneavoastră nu va fi jucată de acest teatru? îmi pare rău…

— Iertați-mă, Stepan Egorovici, studentul Beleankin a spus că buchetul a fost cules lîngă un chioșc dărăpănat…

— Bine! înțeleg. Îl voi trimite acolo pe Beleankin împreună cu alți studenți.

— Să caute prin iarbă și alte asemenea foițe?

— Să-l caute pe acela care le-a aruncat acolo. Studenții se vor duce să cerceteze florile și vor afla cine se ocupă cu glume atît de nesărate. Ce păcat că nu pot lipsi nici o oră de la institut! M-aș fi dus și eu cu ei. Drumul duce la colonia de vile «Lomonosov» a lucrătorilor științifici și e foarte pitoresc.

— Stepan Egorovici! Dar nu vi se pare că toată dezlegarea enigmei se ascunde în cuvîntul «Dijonval»?

— Bine că mi-ați amintit, fiindcă uitasem să vă spun… Nu mi-a fost lene și am trecut pe la catedra de fizică. Nimeni de acolo n-a auzit despre barometrul Dijonval. Aici trebuie să fie vorba de altceva… Și spuneați că Teatrul de Artă va pune în scenă un vodevil contemporan?…