In Tara Codrilor de Iarba

PĂIANJENUL MORT

— Barometrul lui Dijonval există! Iată scrisoarea și iată un barometru «stricat»! am exclamat intrînd în cabinetul directorului institutului, Stepan Egorovici Tarasevici, și am pus pe masă scrisoarea lui Cearușin și cutia de chibrituri cu păianjenul mort.

Profesorul mă salută reținut, mă privi cu o oarecare nedumerire și, prezentîndu-mă docentului Serafima Vasilievna Voronțova, adăugă:

— Nădăjduiesc că desfășurarea avîntată a raționamentelor dumneavoastră cu privire la însemnă-rile găsite nu va fi stingherită de prezența tinerei noastre specialiste. S-a tărăgănat zugrăvirea culoarului și a unor cabinete și Serafima Vasilievna a fost nevoită să se instaleze la mine cu microscopul ei.

De după lentilele mari ale ochelarilor, niște ochi albaștri mă priveau, după cît mi se părea, foarte ironic. Apoi Serafima Vasilievna își coborî din nou privirea asupra microscopului și mîna ei dreaptă începu să alerge repede, făcînd însemnări pe o foaie de hîrtie.

Stepan Egorovici citi cu atenție scrisoarea lui Cearușin și dădu din umeri.

— Fie și așa! Să admitem că barometrul lui Dijonval este păianjenul. Dar ce schimbă asta?

— Totul! Totul se schimbă! De vreme ce există barometrul lui Dijonval, înseamnă că…

— …înseamnă că — rîse Tarasevici — există și păianjeni!

— Înseamnă că există și călătorul care a fost silit să se orienteze asupra mersului vremii după comportarea păianjenilor.

— Fantezie!

— Dar însemnările! Parcă văd animalul de povară legat și pe călătorul care după ce și-a încărcat sacul, s-a apucat să-și termine de scris jurnalul…

— Rebusul este o ghicitoare în care o parte de cuvînt sau cuvinte întregi sînt exprimate prin mijlocirea unor figuri, note muzicale sau alte semne cu denumiri asemănătoare cuvintelor ce trebuiesc ghicite — spuse încet Voronțova, continuînd să se uite în microscop.

— Ce vreți să spuneți? am întrebat eu.

— Un hîtru bun de glume a scris un rebus, un joc de cuvine încrucișate. În loc de cuvîntul simplu «păianjen» a pus două cuvinte «barometrul Dijonval», iar lîngă Eratosthene — «larva libelulei»… Iar dumneavoastră vă agitați și căutați să dezlegați acest rebus.

«Rebus, cuvinte încrucișate» — am repetat în sinea mea și am simțit că numai prin pronunțarea acestor cuvine simple și vesele, însemnările și-au pierdut întregul lor caracter enigmatic și că toată povestea devine caraghioasă. Dar această senzație a durat doar o clipă. Nu! Unde, cînd și în ce scop s-ar apuca cineva să alcătuiască asemenea cuvinte încrucișate?

Și am spus:

— Nu de dragul cuvintelor încrucișate și al rebusurilor am rămas la Censk, nu de dragul lor vă răpesc timpul, Stepan Egorovici, și i-am scris lui Cearușin. Azi dimineață am fost chiar acolo unde studentul Beleankin a cules o dată cu florile foițele enigmatice.

— Și cu ce v-ați întors din această expediție?

— Expediția n-a reușit. Dar am cules un păianjen, din păcate mort…

— Un păianjen mort!… izbucni în rîs, desprizîndu-se de microscop, docentul Voronțova. Ea rî-dea din ce în ce mai tare: Un păianjen mort!… Vai, nu mai pot! Mo… mo… mo.. ort!… Dați-mi-l să-l văd!

Voronțova se repezi la păianjenul care se afla în cutia de chibrituri, își scoase ochelarii, îi șterse și îi puse din nou, apoi începu să se uite la păianjen.

— Apoteoza cercetărilor, a enigmelor, a presupunerilor, a scrisorilor la Moscova — un păianjen mort!… Stepan Egorovici — se adresă ea profesorului — cum de nu v-ați dat seama cît de simplu și de clar e totul: un vilegiaturist s-a distrat compunînd aceste «cuvinte încrucișate» și un literat din Moscova încearcă să găsească în ele mistere.

— Un vilegiaturist?! Dar îngăduiți-mi! exclamai. Acolo unde au fost găsite foițele nu există nici un fel de vile!

— Dar vîntul? se întoarse brusc spre mine Voronțova. Vîntul nu-și pierde vremea cu fleacuri, cum fac alții. A dat buzna și a dus de pe pervazul unei ferestre aceste însemnări caraghioase.

— Să știți — spuse Stepan Egorovici — în această afirmație există o logică și un sens. Iar noi, e limpede că am despicat firul în patru.

Ce i-aș mai fi putut răspunde? Cu ce argumente să-l contrazic? în fața mea se găsea doar păianjenul mort și niște însemnări cu totul ciudate.

— Așa-i că tăceți! surîse ironic Voronțova. N-aveți nimic de zis! Și ați tulburat întregul institut. N-am dreptate?

— Am despicat firul în patru, recunosc că am despicat firul în patru…

Voronțova se întoarse spre microscop și începu din nou să noteze ceva grăbit.

— Da, am luat-o pe o cale greșită — spuse încet Stepan Egorovici. Și iată că tînărul nostru speci-alist ne-a scos la liman.

— Ei, e timpul să plec — am spus și mă pregăteam să-mi iau rămas bun.

— Am o idee — rosti deodată Voronțova cu un zîmbet blînd. Am să vă dau drept amintire o etichetă cu numele păianjenului, am să-i determin exact specia și genul. Dar ce s-a lipit de piciorușul lui?

Caut să reconstitui ceea ce a urmat. Stăteam lîngă ușă și Stepan Egorovici își nota adresa mea de la Moscova, cînd deodată…

— Ce-o mai fi și asta? Ah, nu se poate! exclamă Voronțova. Veniți repede!… Priviți! O foiță! Cuvinte!

Amîndoi ne repezirăm la microscop:

— Ce, ce s-a întîmplat?

Voronțova se lăsă pe speteaza scaunului, ochelarii îi alunecară pe vîrful nasului. Fața-i reflecta spaimă, încurcătură, nedumerire.

— Priviți! Citiți!

Docentul Voronțova privea în microscop și citea această scrisoare liniștit, deslușit, răspicat. Terminînd fraza cu privire la soarta neverosimilă și la destinul ciudat al medicului care a scris aceste însemnări, ea își ridică privirea de pe microscop:

— Aici se întrerupe textul!

În cabinet se așternu o liniște apăsătoare. Și cînd Stepan Egorovici se apropie și întoarse comuta-torul, pentru a aprinde lumina, pașii lui și sunetul comutatorului mi se părură niște zgomote puternice, iar lumina becului din tavan mă făcu să tresar.

Aplecîndu-se deasupra microscopului, Stepan Egorovici citi și el bilețelul în tăcere, apoi spuse judicios:

— Acum trebuie să-l comparăm, să confruntăm cu bilețelele pe care studentul Beleankin le-a cu-les o dată cu buchetul de flori… Așa-așa, mulțumesc. Măriți lumina. Serafima Vasilievna, parcă nu sîn-tem în focar… Mulțumesc, acum e bine. Da, e una și aceeași mînă, unul și același scris și una și aceeași metodă de micșorare cu ajutorul aparatului fotografic.

Tulburat, m-am aplecat peste microscop, încercînd să deslușesc ceva, dar n-am văzut nimic.

Stepan Egorovici, care stătea lîngă mine, spuse:

— Iată ce este într-adevăr de necontestat: ideea cu privire la tratarea tuberculozei printr-o astfel de metodă este originală. Totul e scris de un medic, de un specialist, în nici un caz de un diletant. Tuberculoza se tratează acum cu succes cu ajutorul streptomicinei, cu Pas și alte medicamente. Se apli-că cu succes și intervenția chirurgicală… Care medic nu știe acest lucru? Și deodată: tratarea tubercu-lozei cu fermenții omidei moliei de ceară? Repet: propunerea este întru totul originală, dar în același timp și cu totul întîrziată.

— Unui tînăr vilegiaturist i-a dăruit cineva un microfotoaparat, dar a uitat să-i dea și aparatul de mărit — observă rîzînd Serafima Vasilievna — și iată că tînărul nostru fotograf a început să se distreze. A fotografiat și a făcut pe deșteptul cu ce s-a nimerit. Fel de fel de rebusuri despre Eratosthene, vechi scrisori, bilețele, extrase din vechi reviste medicale… Dacă i-ar fi căzut în mînă o rețetă pentru creșterea părului pe chelie ar fi fotografiat-o și pe aceasta.

Ascultam distrat discuția lor, încercam să răsucesc un șurub la microscop, mă aplecam deasupra lui, dar tot nu reușeam să văd nimic și atunci, pierzîndu-mi răbdarea, am început să privesc împrejur.

— Ce, nu se vede? observă în cele din urmă Voronțova. Răsuci tăcută un șurub, apoi altul. Acum e bine?

— Da, da! Mulțumesc!

— Iată și a doua foaie, cea nouă pe care ați adus-o astăzi cu păianjenul.

Și sub sticlele microscopului începu să se distingă un scris ascuțit, oarecum demodat, cu ligatura ușoară și înclinat spre dreapta:

«Destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă» — citeam aceste cuvinte și nu eram în stare să-mi iau ochii de la ele. Citeam cu atenție cuvintele, le priveam cu atenție și începu să mi se pară că ele îmi răsună în ureche de parcă le-ar fi rostit cineva lîngă mine cu o voce surdă, bătrînească. Mi se părea că microscopul nu numai că a mărit proporțiile liniare ale cuvintelor de pe hîrtie, dar a și creat o canava sonoră, a creat acel volum al cuvîntului viu care, încălzit și călit de respirația caldă a omului, se smulge de pe locul lui, irumpe în afară cu toată rezonanța lui, silind inimile ascultătorilor să gîndească, să simtă, să se înfioare.

«Destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă…»

Și deodată îmi amintii în toate amănuntele de o întîmplare pe care o auzisem povestită într-o noapte în tren, în timp ce ne apropiam de Censk. Un pasager pe care nu-l cunoșteam povestea despre soarta ciudată a unui doctor care a trăit cu mulți ani în urmă la Censk. Totul părea verosimil în această istorisire, dar întîmplarea era atît de neobișnuită și de surprinzătoare, încît mi-a stîrnit neîncrederea față de povestitor. Acum însă, cuvintele lui prinseseră dintr-o dată viață și mă îndemnau să văd o legătură puternică între ele și bilețelele aflate sub microscop.

«Destinul meu ciudat, soarta mea neverosimilă…»

— Vă rog să-mi permiteți — am spus adresîndu-mă Serafimei Vasilievna și lui Stepan Egorovici — să vă redau povestea unui doctor, care a trăit la Censk. Mi se pare că ea aruncă o lumină asupra bilețelelor. Am auzit-o într-o noapte în tren.

— Pe jumătate adormit? întrebă ironic Voronțova.

— Nu sînteți departe de adevăr. Eram pe patul de sus al vagonului și am auzit… Dumneavoastră știți doar că am venit aici ca să iau vaporul pentru a pleca la odihnă…