In Tara Codrilor de Iarba

«ORAȘUL» DE HÎRTIE AL VIESPILOR

Frămîntările și sentimentele mele luminoase au pălit, s-au acoperit parcă cu un strat de praf, ca frunzulițele plopilor la margini de drum — frunzulițe cîndva proaspete, fragede, de un verde viu.

Acum cînd știam că acea casă din placaj în care locuise Dumcev se aflase cîndva lîngă chioșcul bătrîn și părăginit, simțeam o mare dorință să vizitez, înainte de plecare, acele locuri. Căci acolo, doar, au fost găsite în iarbă filele microscopice!

Drumul începu să coboare încet la vale. Iată încrucișarea șoselei asfaltate cu drumul de țară. M-am oprit puțin ca să-mi amintesc. Da, acesta e drumul vicinal care duce prin crîng spre alee.

Mergeam pe poteca șerpuită și firul gîndurilor mele șerpuia și el, se învîrtea în jurul aceleiași dis-pariții a lui Dumcev. Nu mă miram de loc că nu putusem face față acestei probleme. Eu sînt gata ori-cînd să-mi găsesc scuze. Îmi amintesc că am citit cîndva o revistă foarte veche în care redacția comunica cititorilor că un document oarecare nu putuse fi citit, deoarece dintr-un cuvînt alcătuit din nouă litere rămăseseră doar șapte litere; se șterseseră — prin urmare — doar două litere. Acest cuvînt era: «pod_o_nîi».

Redacția cerea cititorilor să ghicească care este cuvîntul, adică să completeze doar cele două litere care lipseau. Cu privire însă la întregul document sau la înțelesul său, redacția nu considera posi-bil să dea vreo explicație. Și iată că un cititor — un matroz — a trimis la redacție o scrisoare în care susținea că este vorba de cuvîntul «podvodnîi»[2]1; un cititor-medic afirma că este vorba de cuvîntul «podkojnîi»[3]2; un procuror că e «podlojnîi»[4]3; un arhitect că e «podpornîi»[5]4; un birjar că e «podnojnîi»[6]5; un învățător că e «podrobnîi»[7]6; un țăran că e «podvornîi»[8]7; un dogar că e «poddonîi»[9]8. Au sosit și o sumedenie de alte răspunsuri, dar aproape fiecare răspuns reflecta profesia și ocupația respectivului. Iată deci cîte rezolvări diferite și contradictorii poate avea una și aceeași problemă, atît de simplă la prima vedere!

Am trecut pe lîngă chioșcul pe jumătate dărăpănat și am început să caut urmele căsuței din placaj și a prisăcii despre care citisem în memoriile actorului. Dar vai! Totul era năpădit de o iarbă năvalnică, prin care se furișa încet un pîrîiaș, în care soarele arunca sclipiri. Tufele de măcieș erau dese ca un zid:

Am trecut pîrîiașul și, agățîndu-mă de tufele de măcieș, am pornit prin iarba deasă și înaltă. Iată o grindă de lemn, pe jumătate putredă, înfiptă în pămînt. În jurul ei zboară cu zumzăit puternic un roi de viespi. Am văzut și cuibul lor. Semăna cu o pară mare din hîrtie cenușie. «Orașul» din hîrtie al viespi-lor! Mi se păru curios că întregul «oraș» era îndreptat cu fundul în sus: fiecare celulă privea în jos. «Orașul» răsturnat! Căutînd să alung viespile, am rupt o bucățică din construcție, mai bine zis o bucățică de carton subțire.

La cîțiva pași de «orașul» de hîrtie al viespilor zăcea o scîndură pe jumătate putrezită, din care ieșeau două cuie ruginite. Asta era tot ce mai rămăsese din căsuța în care Dumcev își făcuse experien-țele: o grindă de lemn înfiptă în pămînt și o scîndură pe jumătate putredă.

În jur era liniște. Numai viespile zburau năvalnic bîzîind.

Ținînd în mînă bucățica ruptă din pereții «orașului», vroiam să văd dacă se poate desena ceva pe ea. Am scos din buzunar creionul, dar l-am scăpat chiar în clipa aceea din greșeală în iarbă. În zadar m-am aplecat să-l caut: nu l-am mai găsit. Deodată apăru lîngă mine vechea mea cunoștință, cîinele roș-covan cu spinarea neagră; dădea din coadă înfigîndu-și botul în iarbă și scotocind cu nasul pe jos — voia pesemne să mă «ajute» să-mi regăsesc creionul. După cîțiva pași m-am instalat pe un butuc și am început să privesc cu curiozitate cîinele care, încercînd să scape de viespi, începuse să mîrîie mînios. Apoi o luă la goană.

— Cetățene! Cetățene, ce căutați aici? am auzit un glas tăios.

În fața mea se afla șefa bazei legumicole raionale.

Poate că e caraghios și absurd, sau poate e totuși firesc, dar văzînd-o, am simțit deodată dorința să-i povestesc acestei ființe străine — pe care probabil n-o voi mai vedea niciodată — toate cele petre-cute în aceste locuri. Cu ce să încep? Voi începe cu ceea ce m-a determinat să viu aici.

— Știți… astăzi în zori m-a apucat durerea de cap… am început eu.

— O, sărăcuțul! Fața femeii exprima o sinceră îngrijorare și compătimire. V-aș conduce pînă la policlinică, dar nu pot lipsi de la serviciu.

— Mă doare capul din cauză că n-am dormit toată noaptea…

— Păi atunci, nu vă mai obosiți, mergeți mai bine la doctor.

— Și n-am dormit, pentru că am citit toată noaptea un jurnal al cuiva…

— Policlinica e puțin mai încolo, după cotitură, înainte de a ajunge la colonia lucrătorilor științi-fici. Astăzi e de gardă o doctoriță foarte pricepută — Maria Ivanovna…

— Iar în acest jurnal este vorba de o întîmplare neobișnuită, care s-a petrecut aici, chiar în acest loc unde mă aflu eu și cu dumneavoastră…

Pe fața femeii se citi deodată spaima:

— Ce întîmplare? Cînd? Eu doar sînt aici tot timpul… Duceți-vă repede la doctor, o să vă dea un praf…

Atunci mi-am amintit:

— Ah da, prafurile! E ora unsprezece — ar fi timpul să iau al doilea piramidon cu cafeină. Nu cumva puteți să-mi aduceți un pahar cu apă, să iau un praf? Sau singur am să…