In Tara Codrilor de Iarba

POVESTIREA A RAMAS FARĂ SFÎRȘIT

Fiecare povestitor și fiecare cititor știe: sînt momente cînd atenția ascultătorilor se ascute pe ne-așteptate, ca și cînd un contact electric foarte sensibil s-ar fi stabilit deodată între toți. Ascultătorii con-tinuă să tacă, în timp ce în liniște răsună aceeași voce a povestitorului, dar el simte că de la un anumit moment al istorisirii, de la o anumită frază, cei de față încep să trăiască în gîndul, în inima și în imagi-nația lor soarta eroilor despre care se vorbește. Mai mult, gîndurile și sentimentele ascultătorilor merg înaintea celui care povestește. Le strălucesc ochii, li se schimbă expresia fețelor… Atunci se petrece ceva foarte important: apar pauzele — momentele de tăcere ale povestitorului. Ce adîncime, ce since-ritate neprefăcută dobîndește întreaga povestire!

Așa s-a întîmplat și cu povestirea despre doctorul dispărut din Censk pe care au aflat-o de la mine Voronțova și Tarasevici. Cînd am ajuns la sfîrșitul ei, a urmat un minut de tăcere la fel de adîncă, de atentă, ca aceea cu care fusesem ascultat.

— Pe amîndoi ne-a prins povestirea dumitale! exclamă în cele din urmă Voronțova, Sîntem tul-burați de soarta doctorului născocit de dumneata. Strașnică imaginație! Numai că povestea dumitale nu are un sfîrșit. Dacă te-ai apucat să născocești o poveste, trebuia să te gîndești și cum s-o termini.

— Aici nu e vorba de loc de vreo născocire! Nu sînt scorniri! am exclamat eu. Oare nu vedeți că toată această întîmplare cu doctorul este legată de bilețelul despre tuberculoză, care se află sub micro-scop?

— Eu trăiesc de mult la Censk, dar n-am auzit nimic despre dispariția vreunui doctor — clătină din cap Stepan Egorovici.

Se îndreptă încet, cu un aer de oboseală spre safeu și începu să-l încuie fără grabă. Voronțova își ștergea cu zel ochelarii. Iar eu? Nu mai știam ce să fac și tăceam. Începuse să pună stăpînire pe mine o senzație neliniștitoare de vinovăție față de acești oameni cărora le răpisem zadarnic timpul, cînd ei aveau atîtea de făcut… Am parcurs cu gîndul toate zilele petrecute la Censk. De ce am venit cu buche-tul de flori la studentul Beleankin, care trebuia să se preocupe de colocvii și examene? De ce îl deran-jez cu aceste foițe pe profesorul Tarasevici pentru a nu știu cîta oară în orele lui de lucru? Din pricina mea au pus dactilografa să bată urgent la mașină, în loc de programe și dispoziții, niște rebusuri citite la microscop! Sentimentul de vinovăție și de jenă mă copleșea.

La institut se făceau reparații. Mergeam pe culoarul lung și întunecos, împiedicîndu-ne de găleți și de stîlpi. În rețeaua de sîrmă întinsă de-a dreptul pe tavan ardea palid un becușor electric stropit cu var. Pașii noștri răsunau surd și trezeau liniștea de miez de noapte a institutului, pustiu de mult. Mă uitam la bec și mă gîndeam: «Sînt exact ca acest beculeț care nu luminează cum trebuie. Dar pe el praful și stropiturile de var îl împiedică să lumineze. Zugravii au fost neglijenți și femeia de serviciu indolentă. Dar pe mine? Pe mine cine mă împiedică să trăiesc cum trebuie? Nimeni altcineva decît eu. Eu însumi.»

Ieșisem din institut și începusem să ne luăm rămas bun. Era o noapte de vară grea, înăbușitoare.

La despărțire, profesorul Tarasevici începu să mă consoleze:

— Nu face nimic dacă povestirea născocită de dumneavoastră despre doctorul dispărut nu poate fi legată, în nici un chip, de bilețelele pe care le-ați găsit. Nu fiți amărît. Povestirea în sine e interesantă. Numai că n-are sfîrșit.

Voronțova îmi scutură veselă mîna.

Am rămas lîngă ușa institutului. Încercam să pun ordine în gîndurile mele. Pe asfalt răsunau so-nor tocurile Voronțovei, iar tălpile profesorului Tarasevici călcau calm, cu siguranță.

Apoi din întuneric ajunse pînă la mine glasul batjocoritor al Voronțovei:

— Născociți și povestiți-ne chiar mîine dimineață sfîrșitul acestei istorioare, cu doctorul dispărut din Censk!

Pașii nu se mai auzeau. Glasurile se stinseră.

— Sfîrșitul nu se poate născoci, se auzi lîngă mine o voce liniștită, bătrînească. De cînd doctorul Serghei Sergheevici Dumcev a dispărut, nu s-a mai auzit nimic despre el în Censkul nostru…

— Cine-i? Cine vorbește?…