In Tara Codrilor de Iarba

ÎN LOC DE PREFAȚĂ LA JURNALUL MEU

Din întîmplare, eu Serghei Dumcev, m-am pomenit în Țara Codrilor de Iarbă. Am trăit aici mulți — mulți ani. Iar atunci cînd am găsit hîrtie și am reușit s-o îmbib cu o compoziție corespunzătoare, pentru a o putea folosi la scris și cînd mi-am dat seama cum se poate prepara din gogoașa de ristic cerneala — am început să-mi țin un jurnal în care mi-am notat zi de zi toate descoperirile și experiențele pe care le-am făcut în această țară. Fiecare filă am însemnat-o cu un număr de ordine. Ultima filă poartă numărul 2876.

A venit ziua și ceasul în care am pornit la drum pentru a depune în mîinile oamenilor jurnalul descoperirilor mele. Cum voi reuși să fac aceasta, nu știam încă, dar hotărîsem să ajung pînă într-unul din locurile pe care îl știam foarte frecventat — un loc unde cîndva, de mult de tot, fusese un chioșc.

Călătoria a fost grea, aproape fatală. O furtună, o vijelie năprasnică mi-a risipit filele jurnalului. Poate că o filă măcar a ajuns totuși în mîinile oamenilor! Dar citind-o ei nu vor înțelege nimic, poate vor rîde. Las' să rîdă! Mie nu-mi rămîne decît să refac jurnalul, și să găsesc un mijloc pentru ca oamenii să-l poată citi. Dar înainte de a începe reconstituirea jurnalului, în loc de prefață voi descrie povestea ultimei mele călătorii.

Fila 1

Îmi amintesc, era în amurg. Terminasem tocmai de scris o filă a jurnalului. Mă uitam la soarele ce apunea și mă gîndeam: pînă acum am văzut mii și mii de apusuri în Țara Codrilor de Iarbă. Și întot-deauna în amurg îmi întrerupeam însemnările.

Jurnalul meu este acum plin cu relatările descoperirilor mele — plin cu gîndurile, observațiile și considerațiile făcute de mine în Țara Codrilor de Iarbă. A venit de mult timpul să-l predau oamenilor. Dar cum să fac aceasta? În fața mea se află păduri, un deșert și Marele Fluviu Domol. Cum să le birui? Cu atît mai greu — cu cît trebuie să car cu mine și jurnalul, care este destul de voluminos.

Era o problemă care se ridica înaintea mea de fiecare dată cînd ajungeam la capătul unei file. Dar evitam să reflectez mai adînc, o tot amînam. Îmi spuneam: mai tîrziu… cîndva, voi reuși eu să născo-cesc ceva. Dar acum nu se mai putea amîna… Sosise timpul!

În noaptea aceea, pe cînd stăteam culcat în sacul de dormit făcut din firele viermilor de mătase, îmi simțeam atenția foarte trează; ascultam cu auzul ascuțit toate zgomotele din jur, așteptînd parcă să-mi șoptească cineva — din depărtare — răspunsul la întrebarea ce mă chinuia. Dar în jurul meu era liniște. Se auzea doar cum bate, cum bate într-una mica inimă a unui om mic.

Răsărise soarele. Mă gîndeam că undeva, departe de aici, el lumina acum și orășelul meu. Pînă acolo nu voi putea ajunge. Cel mai nimerit este să merg pînă la chioșcul care se află pe partea stîngă a drumului, spre mare. Oamenii, în plimbările pe care le fac în afara orașului sau mergînd spre țărm, trec pe la chioșc. Probabil chioșcul mai există și astăzi. Îmi amintesc cum pe lîngă el curgea un mic pîrîiaș. Acum acest pîrîiaș s-a transformat pentru mine în Marele Fluviu Domol. Nu știu cum voi izbuti să-l traversez. Dar trebuie să pornesc la drum.

Fila 2

Cîndva, am încercat să ajung cu pluta pe rîul care curge pe lîngă casa mea și ajunge pînă la Marele Fluviu Domol. Atunci, n-am reușit.

Apele micului pîrîiaș se pierd undeva la sud, în nisipuri. Este adevărat că primăvara, după ploi puternice, acest pîrîiaș se varsă în Marele Fluviu Domol. Dar într-o asemenea perioadă este absurd să navighezi. E o vreme îngrozitoare. Suflă continuu vîntul.

Deși acest pîrîiaș curge chiar în apropierea casei mele, nu știu din ce pricină, multă vreme nu i-am putut găsi un nume. Dar odată, într-o noapte — era o primăvară timpurie — m-am trezit și am tras cu urechea la murmurul pîrîului. Mi se părea că nu se mai astîmpără, că-mi face mustrări pentru toată vremea aceea — de mult de tot — cînd treceam pe lîngă el fără să-l bag în seamă — cînd călcam peste el — abia umezindu-mi tălpile cizmelor. Și în noaptea aceea l-am numit: «Pîrîul Reproșurilor Tîrzii».

Așadar, pornind în direcția nord-est spre Marele Fluviu Domol, drumul nu poate fi decît prin pădure și prin deșert.

Fila 3

Pentru orice eventualitate am strîns filele jurnalului meu, le-am făcut pachet și le-am legat cu sfori. Din cuiburi de albină am procurat ceara pe care am topit-o la soare. Am acoperit pachetul cu ceară. Astfel, foile vor fi apărate de umezeală — de rouă și ploaie.

Am pus apoi jurnalul într-un sac dintr-un material rezistent și tot impermeabil, pe care l-am legat de jur împrejur cu sfori solide. Desigur, altădată — cu un timp în urmă — aș fi numit aceste frînghii firicele de omidă, iar sacul — o gogoașă.

Dar cum să car singur sacul în care se află jurnalul meu? Unde să găsesc o cămilă care să trans-porte o asemenea povară?

De cîtă răbdare, talent, inventivitate e nevoie ca să dresezi un animal! Istoria, păstrînd amănun-tele asediului lui Hannibal asupra Romei, a uitat totuși numele minunatului dresor care i-a învățat pe elefanți să îndeplinească diverse munci în armata lui Hannibal.

Și cine va ști să spună numele dresorului care a silit pe lei să ducă supuși carul pe care Marc Antoniu a intrat triumfal în Roma antică?

Răbdarea, spiritul de observație și imaginația — iată trăsăturile de caracter indispensabile dreso-rului. Dar se cere și timp, un timp destul de lung, pentru a îmblînzi animalul, pentru a-l face supus, ascultător. Am cunoscut un bătrîn ciudat care și-a învățat pisoiul negru să culeagă orice monedă arun-cată pe jos și să i-o aducă la masă. Am cunoscut și un naturalist care și-a instalat pe masă un furnicar sub un clopot de sticlă. La aceeași oră zilnic, și întotdeauna la aceeași margine a mesei, el hrănea cu miere o furnică marcată.

Dar au trecut multe, foarte multe zile pînă cînd pisoiul a învățat să aducă monezile, iar furnica să vină la ora stabilită pentru a-și lua hrana pregătită.

Dar cine dintre locuitorii Țării Codrilor de Iarbă poate fi dresat, într-un termen scurt, să care povara mea? Oare pot sili gîndacul scarabeu să împingă pe pămînt, în locul bilei lui uriașe de bălegar, sacul meu? Nu, ar fi să fac o muncă lipsită de orice sens.

Zilele treceau. Dar de cîte ori — în tot timpul acesta — n-am deschis sacul de drum ca să mai adaug jurnalului meu încă o filă scrisă, ca apoi să-l acopăr din nou cu ceară. Legam jurnalul din nou cu sfori, îl vîram din nou în sacul de drum. Jurnalul tot aștepta; cît va mai dura pînă îl voi încredința oamenilor? Iar eu — eu nu știam cum să rezolv această problemă.

Uneori începeam să mă gîndesc la libelule, la fluturii gigantici. Aveam sfori de diferite lungimi și grosimi. Aș fi putut lega de spinarea lor sacul și apucîndu-mă de capătul unei frînghii, să merg pe jos. Să fac în felul acesta tot drumul. Dar nu aș fi putut dirija direcția — ar fi trebuit să merg la voia întîmplării: nici libelula, nici fluturele nu vor putea fi obligați să zboare către chioșc.

Să țin fluturele, libelula de căpăstru? Îmi ajungeau oare puterile? Și-apoi, omul trebuie să mai facă și popasuri, să se mai și odihnească la drum, iar libelulele și fluturii — de pildă fluturele Pergesa — zboară, fără odihnă, zece-douăzeci și chiar o sută de verste.

Și am început să mă gîndesc: ce-ar fi să dezleg sacul, să despart jurnalul în file? Și albinele să ducă foile mele la stup în coșulețele de pe piciorușele lor în același fel în care adună polenul florilor. Dar va trebui să fac sul fiecare filă și să așez sulul în coșuleț. Zborul albinei, în drumul ei spre stup, va fi îngreunat și de aceea va fi nevoită să și-l încetinească, fiindcă în afară de polen se vor afla în coșulețe și foile mele. Undeva acolo, în hambarele stupului, ea va lăsa filele o dată cu polenul. Și mai departe? Eu, ușurat chiar de povară, n-am să pot ajunge pînă la prisacă, iar filele mele vor fi prelucrate de albine — o dată cu polenul — în turtițe de ceară. Nimeni nu le va vedea, nimeni nu le va citi.

Nu, nu trebuie să despart jurnalul în file. Fiecare filă are legătură cu cea precedentă și cu cea următoare. Dacă se pierdea una — se pierdea înțelesul întregii lucrări. Și fiecare filă a jurnalului meu îmi era scumpă.

Iar zilele, orele treceau. Uneori poți să aștepți ani, zeci de ani, dar cît de greu, cît de chinuitor este cîteodată să aștepți o zi, un ceas, un minut!

Fila 4

Era în amurg. Ierburile stăteau drepte, nemișcate. Eu ședeam sub streașină. Întunericul învăluia treptat totul în jur. Cînd deodată ierburile începură să se clatine și în fața mea apăru o masă rotundă, cu margini înclinate, cu opt picioare curbate. Masa se deplasa, iar pe ea se mișcau și se agitau alte măsuțe mult mai mici. Cîte nu ți se pot năzări în amurg, cînd contururile obiectelor se modifică!…

Cînd m-am uitat mai cu atenție, am putut observa că masa a încetat să se mai miște. Am văzut chiar și micuțele măsuțe rotunde coborînd încet, cu grijă spre pămînt și mișcîndu-se încoace și încolo. M-am apropiat nedumerit și am văzut limpede că fiecare măsuță era legată cu o sfoară de masa mare de pe care a coborît. Abia acum am înțeles că acesta era un păianjen care își scosese la plimbarea de seară puii. Iar ei, coborîți pe pămînt, se țineau de păianjen cu ajutorul firelor. Am azvîrlit o pietricică. Toți puii s-au cățărat repede, unul după altul, pe masa înclinată, s-au contopit într-un singur ghem. Picioare-le curbate se urniră, masa se clătină, păianjenul dispăru. Și ierburile deveniră din nou nemișcate.

Se întunecase de mult. Trunchiurile ierburilor gigantice se apropiară, se contopiră. Păianjenul ajunsese între timp la locuința sa și, trecînd probabil pe sub șopronul și sub bolta în care a întrețesut bulgărași de pămînt și frunzulițe, s-a vîrît cu puii săi în culcuș și au adormit cu toții.

Iar eu priveam încă spre desișul negru al ierburilor, mi se părea că mai văd încă în fața mea păian-jenul cel mare pe a cărui spinare se cățăraseră păianjenii mici. Și pe neașteptate îmi veni o idee. Păianjenul nomad sau păianjenul-lup — iată pe cine voi sili să-mi poarte în spinare sacul cu jurnalul meu. Mă voi folosi de instinctul său matern.

Păianjenul pe care l-am văzut adineauri își ducea în cîrcă puii. Dar păianjenii își poartă cu ei și gogoașele cu ouăle din care ies puii. În loc de ouă am să așez în gogoașă jurnalul. Cîntărește greu jur-nalul meu! Dar ce importanță are? Am citit undeva că în loc de ouă s-au pus în gogoașă alice de vînă-toare care sînt destul de grele și totuși păianjenii au fost în stare să le transporte — le-au cărat cu ei exact atîtea zile cîte sînt necesare ca din ouă să iasă puii.

Dar am să pot trage păianjenul după mine? Mă așteaptă o treabă grea și primejdioasă — să-l prind, să-l îmblînzesc, să-l silesc să ducă povara. E foarte dificil, dar totuși posibil.

M-a cuprins bucuria la gîndul că în curînd voi porni la drum. Voi ajunge acolo unde oamenii vor putea lua în mîini jurnalul meu în care sînt relatate toate descoperirile pe care le-am făcut în această Țară a Codrilor de Iarbă.

Fila 5

Am început să observ cu mare atenție toate deprinderile păianjenilor. Ale păianjenilor fioroși cu cîrligele lor groaznice, pline cu otravă, ale celor care se lipesc de victimă pentru a-și vărsa în ea otrava ucigătoare! Cît mă îngrozeau acești păianjeni în primele zile ale vieții mele pe aceste meleaguri! Ce spaimă punea stăpînire pe mine cînd în întunericul peșterilor pe lîngă care treceam se aprindeau luminițe — ochii de păianjen fosforescenți plini de dușmănie! O luam la goană, mă ascundeam după copaci.

Îmi amintesc că într-una din primele zile am văzut ieșind dintr-o peșteră un monstru păros cu picioare trandafirii. Opt picioare. Și pe fiecare parcă erau desenate cu tuș inele negre; se vede că de aceea — prin contrast — picioarele păreau și mai trandafirii. M-a cuprins groaza cînd monstrul, zărind un gîndac, s-a săltat și arătîndu-și pîntecele negru, și-a ridicat amenințător labele din față. A prins gîn-dacul, și-a înfipt în el cîrligele și l-a adus în peșteră. Ce spaimă am tras eu atunci! Mă uitam în jur să văd unde pot fugi. Mi se părea că din toate peșterile mă privesc, mă pîndesc luminițe dușmănoase. Asta a fost demult — în primele zile ale vieții mele în Țara Codrilor de Iarbă.

Iar acum caut vecinătatea păianjenilor, încerc să fac cunoștință mai îndeaproape cu ei, să aflu cum trăiesc, de cine se tem.

Dînd de urma unui păianjen de pivniță și așteptînd să-și părăsească vizuina, am început imediat să cercetez cum este construită locuința lui. În fața mea se afla un bastion, cu metereze, bariere de piatră — lucrarea unui adevărat inginer maestru. Dar pentru construirea acestei fortărețe păianjenul de pivniță n-a smuls nici un fir de iarbă din pămînt — doar a agățat și a încîlcit ierburile și le-a împletit cu păienjeniș. Tot cu păienjeniș a prins și a legat unele de altele fire de paie și diferiți pari. Pitindu-se în dosul zidurilor fortăreței sale, el aștepta ca vibrațiile păienjenișului său să-i vestească ivirea dușmanu-lui. Pereții vizuinei erau căptușiți cu tapete de mătase — păienjeniș. În cazul cînd se rostogolește vreo pietricică, ea se împotmolește în păienjeniș și astfel puii sînt feriți de lovituri. Iar păianjenul se lansează de pe plasa sa ca de pe o trambulină și de acolo se aruncă asupra dușmanului.

Altă dată, spre seară, cînd mă întorceam către casă, a trecut pe lîngă mine un animal uriaș cu pîn-tecul catifelat, negru cu dungi cafenii și cu inele de culoare închisă pe picioare. Era o tarantulă. La început mi se păru că are o cocoașă pe spinare. Dar apoi, uitîndu-mă mai bine, am văzut că își purta puii la fel ca și păianjenul pe care îl luasem în amurgul acela drept o masă mobilă.

Era o seară liniștită și plăcută. Tarantula își scosese copiii la plimbare. Îi transportase pe spinarea ei și acum se întorceau cu toții acasă. Tarantula dispăru într-o crăpătură dintre două pietre. De acolo, din întunericul crăpăturii, începură să sclipească patru ochi. Ceilalți patru, cei mai mici — nu se vedeau. Apoi tarantula se apucă să-și facă toaleta: își curăța cu piciorușele din față tentaculele și man-dibulele.

Am urmărit zilnic această tarantulă, am observat și alți păianjeni. Nu a trecut prea mult timp și ajunsesem să știu cum se desfășoară viața în multe locuințe de păianjen. Apăream ba lîngă un bîrlog, ba lîngă un altul, urmăream cu atenție instinctele, năravurile, deprinderile lor și mă gîndeam cum să silesc uriașul păianjen otrăvitor să mă asculte și să-mi știe de frică, cum să-l silesc să-mi poarte bagajul, așa cum își poartă pe spinare ouăle în gogoașă, sau puii.

Bine ar fi să pot afla de cine se teme păianjenul. Atunci aș ști cum să-l silesc să-mi poarte baga-jul.

Timpul trecea, dar în cele din urmă totuși am reușit să aflu care este dușmanul păianjenului.

Fila 6

Era o dimineață luminoasă, caldă. Lîngă bîrlogul tarantulei, pe care o țineam sub observație, apăru o viespe. Un costum de un galben deschis, aripi de chihlimbar săltate și agitate. Ținută mîndră, mișcări iuți, hotărîte. Viespea — Calicurg!

Viespea făcu o mișcare bruscă și deodată apăru în fața păianjenului care ședea în crăpătură.

Riscînd în fiecare clipă să plătesc îndrăzneala mea cu viața, m-am apropiat totuși de bîrlog. Ce spectacol grandios! Bătălia dintre viespe și tarantulă! Tarantula se ridică aproape vertical. Puii ei rămăseseră — se vede — acolo, în cuib. Viespea, ba își scotea din pîntec stiletul — acul ei — ba și-l retrăgea. Tarantula se proptea pe cele patru picioare dinapoi, catifeaua burții negre lucea, iar cele patru picioare anterioare erau întinse cu cîrligele otrăvitoare larg desfăcute la al căror capăt atîrnau picuri de otravă purtătoare de moarte. Viespea nu primi provocarea. Ea vroia doar să irite tarantula. Se pare că păianjenul obosise să stea vertical și își lăsă toate picioarele pe pămînt.

Viespea se rotea mereu.

Tarantula deschise cîrligele otrăvitoare: era gata să se năpustească asupra ei.

Viespea, cînd se retrăgea, cînd se repezea înainte. Se vede că tarantula începuse să se plictisească — fiindcă făcu cîteva mișcări înainte. Viespea sări la o parte. Așa ademeni ea tarantula să iasă din crăpătură și într-o clipită îi astupă intrarea în bîrlog. Tarantula sări pe neașteptate pentru a-și înfige cîrligele otrăvitoare în viespe. Dar aceasta se feri cu îndemînare și își înfipse brusc stiletul în tarantulă. Cîrligele fioroase ale păianjenului cu mărgelele lor de otravă rămaseră atîrnate, neputincioase, deschi-se, paralizate. Dar păianjenul mai trăia. Pesemne că viespea lovise direct în centrul nervos care pune în mișcare cîrligele otrăvitoare ale tarantulei.

Viespea țopăia și ocolind tarantula — cu acul întins — alegea un nou punct pentru lovitura următoare. Stiletul viespii se înfipse iarăși, de astă dată în nodul nervos care dirijează mișcarea picioarelor tarantulei. Aceasta se cutremură — acum membrele ei nu se mai mișcau, era paralizată definitiv.

Viespea nu se depărtă de pradă. Se aplecase deasupra victimei, o atingea, controla cu vîrfurile mandibulelor dacă loviturile stiletului ei țintiseră precis, dacă cîrligele otrăvitoare ale tarantulei deveni-seră sigur inofensive, ceea ce o dovedea faptul că nu se mai puteau închide. În cele din urmă începu să-și tîrască prada. Mă ținui după ea. Viespea lăsă păianjenul paralizat și începu să alerge în jurul unei stînci, căutînd parcă ceva. Se întoarse apoi la tarantulă, o înșfăcă și o tîrî după ea. Se cățără pe stîncă, trecu peste toate obstacolele — trăgînd mereu după ea prada vie, paralizată.

Mă străduiam să urmăresc fiecare mișcare a viespii. Ea dădu fuga la o gropiță în care dispăru, părăsind tarantula pentru o clipă. Eu stăteam și așteptam. În cele din urmă apăru, trase tarantula în adîncitură, apoi ieși repede și începu să astupe cu grijă intrarea cu pietricele. Convingîndu-se că nu se mai vede deschizătura, viespea calicurg își luă zborul.

Am dat pietricelele la o parte și am văzut că pe pîntecele tarantulei era lipit un ou de formă cilindrică. Din acest ou va apare larva viespii. Ea va crește hrănindu-se din corpul păianjenului paralizat. În ziua în care vor seca substanțele dătătoare de viață ale tarantulei, larva o va părăsi.

Trebuie să devin pentru păianjeni o viespe și atunci îi voi sili să se teamă de mine. Trebuie să mă transform într-o viespe. Asta este soluția!

Am început să urmăresc nu numai păianjenii, ci și viespile.

De cîte ori am văzut cum strălucesc din peșterile de pe deal ochii răi ai păianjenilor! Și deodată — freamătul unor aripi străvezii cu reflexe galbene. O viespe! Neînfricatul vînător de păianjeni apare pe deal. Trecînd în fugă ușoară pe coastă, viespea se oprea pentru o clipă cînd în fața unei peșteri, cînd în fața alteia. Și luminițele dușmănoase dispăreau, de parcă le-ar fi stins freamătul aripioarelor ușoare. Păianjenii căutau să se ascundă cît mai departe de viespe în adîncul peșterilor.

Cîteva bătăi din aripi, cîteva mișcări iuți, un foșnet abia perceptibil, apoi viespea face un salt. Și iat-o, a și reușit să tîrască de un picior păianjenul pe care l-a paralizat cu înțepătura acului.

Chiar în acea zi mi-am procurat niște aripi de viespe. Mi le-am prins de spate și, agitîndu-le, am trecut pe lîngă intrările peșterilor. În ziua aceea am văzut cum se stingeau luminițele dușmănoase. Păianjenii începură să se teamă de mine, un omuleț atît de mic.

Fila 7

Înainte, «cămila» mea! Spre nord-est. Spre chioșcul acela de pe locul în care se adună de obicei oamenii din orășelul meu.

Mergeam spre nord-est ținînd animalul de laț. În gogoașă, în loc de ouă, se afla pachetul cu foile jurnalului.

Purtam în spinare un sac din mătase impermeabilă, iar în el — frînghii de diferite lungimi. Desi-gur că înainte aș fi numit aceste frînghii fire de mătase de omizi. Mai aveam în sac și multe alte articole necesare existenței mele.

Actorii teatrelor ambulante, actorii din vremuri de demult, făceau de obicei un popas înainte de a intra în orașul unde dădeau spectacole. Se îmbrăcau în așa fel încît să ațîțe imaginația orășenilor, să atragă atenția, să le stîrnească interesul pentru reprezentația pe care o pregătiseră. În popasurile pe care le făceau scoteau din boccelele lor obiectele cele mai bizare, mai surprinzătoare. Dar chiar și acești actori, care au văzut multe în viața lor, ar fi rămas cu gurile căscate dacă ar fi putut vedea toate lucrurile pe care le căram în sacul meu.

Păstram cu grijă și precauție în sac două perechi de aripioare de viespe. O altă pereche asemănă-toare — cu reflexe galbene — mi-am legat-o de umeri.

N-a fost ușor să prind păianjenul în laț și să-l silesc să meargă spre locul unde ascunsesem jurna-lul. Dar l-am pîndit în timp ce-și devora prada. Din frînghie am făcut un laț mare. M-am furișat spre el. L-am aruncat și l-am tras precaut în jurul capului său. Ținînd capătul frînghiei lungi în mînă, urmăream, așteptam să văd cînd are să-și termine masa. În sfîrșit a terminat! Am încercat să-l trag — n-am reușit. Atunci am pornit spre el. Aripile de viespe se legănau, foșneau pe spatele meu. Păianjenul se ridică puțin: mărgelușele lui cu otravă sclipiră. Țineam cu putere capătul lațului, proptindu-mă din răsputeri cu picioarele în pămînt. Aripile viespii fremătau tot mai puternic în fața lui. Am lungit lațul și păianjenul dădu să fugă. Dar pretutindeni îi apăreau în față aripile de viespe și atunci se potoli. Apu-cînd cu mîinile frîul bine întins, m-am apropiat mult de el, foșnind și legănînd aripioarele. Și atunci păianjenul se supuse. L-am dus aproape de tot de locul unde se afla jurnalul. Aici am așteptat îndelung și cu răbdare, și n-am dat drumul la frîu decît atunci cînd am văzut că păianjenul a obosit, s-a liniștit și apoi s-a scufundat în somn. Am aruncat repede din gogoașa lui ouăle și le-am înlocuit cu pachetul de ceară — cu jurnalul. Păianjenul s-a trezit și am pornit din nou. Fără să dau drumul frîului, l-am mînat cu griiă spre nord-est. Dar păianjenul a simțit imediat că s-a întîmplat ceva cu gogoașa pe care o purta. Și s-a oprit. Începu să învăluiască cu noi fire gogoașa, pentru a și-o prinde mai bine de trup.

Spre nord-est, «cămila» mea! Spre nord-est!

Fila 8

Călătoria mea prin Țara Codrilor de Iarbă abia începuse, dar pe mine mă prinsese îngrijorarea, neliniștea, văzînd întinderea și adîncimea sălbatică a pădurii pe care o aveam de străbătut. Păianjenul care ducea gogoașa cu jurnalul meu nu simțea de loc că cineva îl ține de un frîu lung și-l trage cu pre-cauție într-o anumită direcție.

Uneori pădurea se rărea. Vedeam păianjenul cum se repezea, apuca ba o larvă, ba un gîndac și-și devora prada pe loc. În asemenea cazuri nu-l stingheream, dădeam drumul frîului în toată lungimea lui. Cînd în drum apăru un dîmb, păianjenul se cățără pe el. Acolo el împleti în jurul unei tufe fire de păien-jeniș, se agăță de ele cu capul în jos și împreunîndu-și picioarele pe cefalotorace adormi. M-am instalat undeva pe aproape, mi-am înfășurat în jurul mijlocului capătul frîului și mi-am întins comod picioarele. Arma mea — o lamă ascuțită dintr-un ciob de cochilie — am așezat-o lîngă mine.

Mergeam, mergeam mereu. Cu fiecare zi mă obișnuiam tot mai mult cu semiîntunericul pădurii de ierburi; începusem să deslușesc nuanțele în care semiîntunericul colorează bolțile uriașe formate din flori albastre, galbene, albe. Cupolele lor se întorceau deasupra capului meu și urmăreau soarele. Și prindea viață în aceste ierburi mitul Greciei antice care povestește despre dragostea tragică a nimfei Clite pentru Helios, zeul soarelui. Ea se uita necontenit de pe pămînt spre acela care zbura pe cer — în carul său de foc. De tristețe și melancolie, nimfa se prefăcu în floare. Și floarea, zărind soarele pe cer, își tot înălța căpșorul spre el — încerca să-l ajungă cu privirea.

Razele soarelui se opreau undeva sus deasupra capului meu. Chiar din prima zi a drumului mă tot opream și mă întrebam nedumerit: de cîte ore merg oare și cît o fi acum ceasul?

Și deodată — ce bucurie! — ridicîndu-mi capul, mi se păru că aud: «Nu mai e mult pînă la ora zece! Era deci timpul să mă duc la culcare». Desigur mi se păruse doar că aud aceste cuvinte: nimeni din pădure nu le rostise. În schimb vedeam limpede: sus, la mare înălțime deasupra capului meu, ador-mea închizîndu-se încet, aplecîndu-se greu la pămînt, coșulețul albastru al cicoarei sălbatice. Da, cicoa-rea sălbatică obosise. Căci ea se trezise din zori, își deschisese coșulețul albastru încă de la orele cinci de dimineață. Acum dormea. Vedeam cum în diferite locuri se aplecau, adormeau coșulețele albastre ale cicoarei sălbatice: «E ora zece — e timpul să dorm»…

Așa am început convorbirea mută cu florile, în timp ce cutreieram pădurea de ierburi în drum spre oameni.

M-am înveselit. Mergi și deodată îți spui — acum e ora zece dimineața: căpșoarele galbene ale caprifoiului vor adormi, au început să se aplece grele de somn spre pămînt.

Părea că florile nu numai că-mi spuneau cît e ceasul, dar își și vorbeau una alteia. Era ora trei după amiază cînd am auzit (mai bine zis am înțeles), că floarea păpădiei, închizîndu-se, îi spunea florii de Hieracium care creștea lîngă ea: «Te culci curînd?» — «Nu, încă un ceas-două vreau să mai prind razele soarelui», îi răspundea Hieraciumul.

Da, nu e treabă ușoară să prinzi razele soarelui. Cu ce viteză fabuloasă zboară! Într-o secundă înconjoară globul pămîntesc de opt ori. Numai scriitorul Andersen a putut să povestească cu seriozitate despre un om care a pornit să prindă o rază de soare.

Și mi s-a mai părut în primele zile de călătorie că ierburile opun rezistență forței de atracție a pămîntului, că se întind, se tot întind după raza de soare.

Mergeam prin pădure și, uitîndu-mă la ceasurile-flori, număram cîți pași fac pe oră, ca să pot calcula peste cîte zile voi ieși din pădure. Stabilisem, după același ceas, cînd adoarme, cînd se trezește păianjenul meu. Și, pentru a termina cît mai repede călătoria, am început să-mi trezesc animalul de povară mai de vreme, smucind de frîu.

În timpul călătoriei mele am văzut cum unele flori transformă ziua în noapte: ziua dormeau, iar către seară se trezeau; am observat că unora din ele le place să doarmă mai puțin, altora mai mult.

În timpul nopții însă și eu și animalul meu de povară ne odihneam.

Fila 9

Pădurea de ierburi rămăsese în urmă. Înaintam prin deșert. Vîntul sufla stîrnind nisipul, praful. În depărtare, spre dreapta, se vedeau pantele unor munți. Locul era în întregime brăzdat de rîpe. Ici și colo apăreau pe neașteptate stînci. Forma lor ciudată și coloritul lor variat m-au mirat, m-au impresionat. Ocolind o asemenea stîncă rotundă am coborît într-o rîpă, iar cînd am început să urc am auzit niște voci care se contopeau într-un vuiet monoton. Am ieșit din rîpă și după ce am legat de un copac animalul de povară, am dat fuga spre dealul de unde se auzeau glasurile. Vîntul năvălea cu șuier în trecătoarea adîn-că, de unde se auzea acel vuiet trist, ca un geamăt prelung. Era un zgomot foarte confuz, Uneori părea a fi cîntul unei orgi de o forță neobișnuită, alteori răsuna ca un cor amplu — în care se contopeau o mie de voci. Am prins un moment cînd vîntul se potolise puțin și m-am furișat tîrîș pînă la trecătoare. Dintr-o dată vuietul și zumzetul mă înconjurară din toate părțile. Bîjbîind în semiîntuneric, am dat de o terasă inaltă, netedă, apoi de o alta. Și în sfîrșit de o a treia. Undeva între aceste terase creștea cascada de sunete, de voci, de zgomote amestecate. M-am oprit, am răsuflat adînc, am tras cu urechea. Nu, toate acestea nu-mi apăruseră în vis. Am distins limpede cum toate acele voci omenești se contopiseră într-o chemare surdă. Fără să vreau am strigat: «Vin, vin într-ajutor!»

Fila 10

Înainte, «cămila» mea! Spre nord-est!

Adineauri fusesem… într-o cochilie, o cochilie obișnuită, o scoică sau un ghioc, care se pune pe masă ca ornament sau pentru a depune în el mucurile stinse de țigară. Ce absurditate! Cineva aruncase această scoică-scrumieră în iarbă, iar mie ea mi-a apărut ca un munte.

Adesea în anii copilăriei mă strecuram în cabinetul sever al tatălui meu, luam un ghioc care se găsea acolo și îl duceam la ureche. Știam eu oare atunci, în acei ani ai copilăriei, că ghiocul este doar o cutie de rezonanță, care amplifică zgomotele slabe pe care în mod obișnuit nimeni nu le percepe? Nu, în vuietul disonant al ghiocului, mi se părea atunci că aud plescăitul valurilor mării și mugetul vîntului în pînzele caravelei rătăcite pe ocean; mi se părea că aud suspinele lungi ale lui Columb: «Nu voi mai atinge pămîntul. Marinarii nu mai au încredere în mine — așa cum nu crede în mine nici regele Ferdinand al Spaniei».

Te salut, scoică purtată de valurile mării, pribeagă pe undele ei albastre! Eu mă duc spre nord-est.

N-am aflat decît mai tîrziu în copilăria mea că tu, scoică, nu ești decît căsuța unui melc de mări-me obișnuită și că acest melc face parte din uriașa grupă a ființelor vii numite moluște. Dar ziua aceea, în care am aflat acest lucru, n-a fost pentru mine o zi obișnuită, pentru că tot atunci am aflat că mica scoică găsită de marele învățat grec Pitagora, undeva foarte departe de mare și adînc îngropată în pămînt, i-a sugerat acestuia o idee pe cît de importantă pe atît de simplă și anume că acolo unde se întindea acuma uscatul, se zbuciumase cîndva marea. Altminteri era greu de presupus că un om s-a apucat cu bună știință să vîre atît de adînc în pămînt o scoică. Eu am încercat însă o senzație dintre cele mai ciudate aci în Țara Codrilor de Iarbă cînd, după ce am luat o scoică obișnuită — care făcuse cînd-va, pentru cineva, oficiul de scrumieră — drept un munte vorbitor, mi-am croit drum spre strîmtoarea în care în alte împrejurări oamenii aruncă de obicei mucuri și scrum de țigară.

Înainte! Spre nord-est! Peste gropi, văgăuni, prăpăstii, ocolindu-le tîrîș, sărind peste ele. Pe lîngă sțînci și îngrămădiri de trepte — spre nord-est! Și cînd te gîndești că aceste stînci sînt doar prundiș, pietricele… pe care copiii le aruncă cu ușurință în aer ca pe niște mingi și le prind…

Fila 11

Era miezul zilei. Soarele ardea. Nisipul era fierbinte. Pietrele ascuțite tăiau picioarele. Domnea acea liniște de amiază, cînd fiecare sunet răsună cu deosebită claritate și se aude pînă departe de tot. Umbrele stîncilor erau negre și scurte. Deodată în deșert răsună un scîrțîit ciudat și monoton. M-am oprit. Am tras cu urechea. O clipă se făcu liniște. Apoi același scîrțîit, cu același sunet monoton care însă devenea din ce în ce mai puternic și mai strident: cu fiecare pas mă apropiam de locul de unde se auzea. Deodată — o groapă! M-am pomenit chiar pe marginea ei. O mișcare imprudentă și m-aș fi rostogolit, m-aș fi prăvălit în ea. Cineva a construit cu multă îndemînare în pustiu o capcană neașteptată în care orice ființă vie se poate prăbuși.

Scîrțîitul se auzea limpede din adîncul gropii. Fără să dau drumul frîului cu care țineam păianjenul, m-am culcat pe marginea gropii și am început să privesc. Un animal cu fălci — fiecare din ele îndoită ca o seceră — săpa cu trupul său lat o brazdă în nisip. Iată de ce se auzea din groapă acel scîrțîit.

Leul furnicilor! Săpase groapa-capcană: mai întîi a trasat un cerc — prima brazdă, iar în interiorul cercului a început să are o altă brazdă, mai mică, apoi o a treia… Și iată că acum, în fața mea, își termina treaba: groapa conică era gata.

Leul furnicilor s-a îngropat în ea; i se vedeau din nisip doar fălcile ca niște seceri. Am zăbovit, m-am mai uitat o dată și tocmai cînd voiam să plec, ceva mă lovi în față, îmi umplu ochii cu un praf înțepător. Mi i-am acoperit cu mîinile și am dat drumul frîului. Se auzi un zgomot, ca și cînd ceva, sau cineva ar fi căzut.

Păianjenul! Animalul meu de povară se rostogolea la vale spre fundul capcanei, cu jurnalul meu cu tot. Leul furnicilor îmi umpluse ochii cu o ploaie de nisip și doborîse păianjenul. Alergam pe margi-nea capcanei neștiind ce să fac, în timp ce păianjenul aluneca încet spre secerile fioroase ale leului furnicilor. Am scos din sac frînghia cea mai groasă, am făcut un laț mare, pe care l-am aruncat asupra păianjenului și am început să trag. Păianjenul se cățăra în sus, încerca să iasă afară. Eu îl ajutam. Iată-l aproape ajuns lîngă mine: am smucit brusc frînghia. Dar păienjenișul în care era învăluită gogoașa slăbise pesemne, căci gogoașa cu jurnalul se desprinsese și se rostogolea acum în capcana de unde abia ieșise păianjenul. Dar în același moment el se smuci și se repezi după gogoașă spre fundul gropii, unde se zăreau cele două seceri ale leului furnicilor. Am văzut cum păianjenul ajunse din urmă gogoașa, o prinse în mandibule și începu să se cațăre, căzînd, poticnindu-se. L-am ajutat din răsputeri, trăgînd de frînghie. Și iată-l ieșit afară.

Păianjenul era pe moarte. M-am aplecat asupra lui. Avea picioarele rupte. Erau rupte și firele încîlcite care ținuseră atîta vreme și atît de bine gogoașa. Ochii săi încetaseră să mai lucească. Dar în mandibule ținea strîns gogoașa în care el își păstrase ouăle pînă cînd le-am înlocuit cu jurnalul meu.

Tot drumul păianjenul purtase în gogoașă jurnalul, îl păzise, se deplasase greu cu el, îl salvase din capcana ucigătoare. Acum păianjenul era pe moarte. Cine l-a ucis? Instinctul matern…

Savanții au făcut următoarea experiență: cu grijă și fără să fie observați de păianjeni le-au ascuns gogoașa. Tarantula a devenit dintr-o dată neliniștită, a scurmat pămîntul, l-a scotocit să vadă dacă nu-i acolo. A scurmat, a săpat, dar totul fără nici un rezultat. Pierzîndu-și ultimele puteri, epuizată, ea își dădu suflarea.

Păianjenul lăsat fără hrană într-un borcan împreună cu puii săi se lăsă mîncat de aceștia, fără ca el să se atingă de vreunul din ei.

Toate acestea le știam de mult.

Păianjenul, ființa vie, pe care mulți oameni o disprețuiesc, își dădea acum suflarea sub ochii mei. Și îmi părea rău, tare rău!

Am scos jurnalul din gogoașa păianjenului mort și l-am dus cîțiva pași mai departe. Am luat din sac un ciob ascuțit de scoică și am început să sap pămîntul. Spre seară terminasem de acoperit cu nisip cadavrul păianjenului.

Dis-de-dimineață, împovărat de sacul greu în care îmi ascunsesem jurnalul, am pornit spre nord-est.

Un pribeag singuratic cutreieră pustiul nesfîrșit, pădurile și văile. Se oprește tot timpul: sacul pe care-l poartă e o povară prea grea. Cînd îl aruncă pe spinare, cînd îl cară în brațe, cînd îl tîrîie după el pe jos. Drumețul merge spre Marele Fluviu Domol. El va trebui să traverseze fluviul și să ajungă la chioșc, pentru a preda oamenilor jurnalul cu descoperirile sale.

Fila 12

Marele Fluviu Domol! Ce suprafață nemărginită de apă, ce întindere cenușie, neobișnuită.

Ani de zile, trăind departe de aceste țărmuri, nici nu mi-am imaginat în ce obstacol imens s-a transformat pîrîiașul acela micuț și leneș peste care treceam cîndva atît de ușor. Nu mi-ar fi putut trece niciodată prin gînd, nu mi-aș fi putut închipui niciodată că acest fluviu are o lățime atît de mare. Să încerc să-l traversez? Să construiesc o plută — să tai pomi, să-i car la mal, să-i leg cu frînghii? Am umblat prin tufișurile de lîngă fluviu și n-am găsit nici un arbore nimerit pentru a face din el o, plută. Și cu ce voi lega pluta? Îmi vor ajunge frînghiile pe care le am?

Cîte zile, cîte nopți voi mai petrece aici?

Ieșind din tufișuri pe limba de nisip de pe țărm și privind întinderea cenușie nesfîrșită de apă acoperită cu încrețituri ușoare, am simțit că nu voi izbuti niciodată să trec de pe un mal pe celălalt.

Fila 13

Era o dimineață luminoasă. Ședeam pe țărm. Aerul era atît de străveziu, încît mi se părea că zăresc contururile celuilalt mal. Dar nu voi ajunge niciodată acolo! Sufletul îmi era întristat — plin de amărăciune.

Deodată, pe cînd străbăteam tufișurile, trecu pe lîngă mine o umbră, Din nou un păianjen! Cît era de frumos! O fîșie lată, portocalie, înconjura și tivea în același timp trupul lui de culoarea ciocolatei. Pe suprafața pîntecelui se întindeau două șiruri de puncte albe. Picioarele trandafirii pășeau repede prin iarbă. Trăgea după el o frunză mare, uscată. Încotro?

Încet, cu precauție am început să mă strecor prin tufișuri în urma păianjenului. El cără frunza la apă și apoi dădu iarăși fuga în tufiș. Am așteptat mult lîngă apă pînă cînd păianjenul apăru din nou. Trăgea acum o altă frunză uscată. Și la fel ca prima dată se repezi iar în tufișuri! M-am hotărît să mă duc după el. El alerga cînd într-o parte, cînd într-alta, de parcă căuta ceva. Curînd l-am pierdut din vedere și m-am întors la țărm. Cînd mă uit mai bine, văd că pe mal se aflau acum trei frunze. Ce o să urmeze? La ce-i folosesc păianjenului frunzele uscate? De ce le aduce la apă?

Poate că acesta este păianjenul denumit cu plută? El urmărește prada sa pe apă — aleargă pe suprafața ei și nu se îneacă, adeseori construiește o plută, cu care se lasă în voie pe cursul apei. Prinzîndu-se de ea cu un fir de păienjeniș, el o părăsește din cînd în cînd, aleargă, prinde prada, se întoarce cu ea pe plută, o mănîncă, apoi se odihnește, ca să pornească din nou la vînătoare.

Cu ce viteză am fugit după sacul meu! Era foarte greu să mă strecor cu povara prin desiș. Dar mă grăbeam, mă temeam ca păianjenul să nu-și termine prea repede construcția plutei și să plece fără mi-ne. În sfîrșit am văzut că frunzele uscate se aflau tot în același loc de pe mal. Probabil că păianjenul cu plută nu mai apăruse. Mă grăbisem degeaba. Ascunzînd sacul după un tufiș, am început să pregătesc provizii pentru drum — polen de flori, semințe, nectar. Tot timpul însă mă uitam dacă nu cumva păianjenul apăruse din nou și dacă nu începuse să-și lege pluta.

Dar veni seara și păianjenul tot nu se întorsese. Poate că murise sau poate îl speriasem eu și acum își construia pluta în alt loc. Ședeam pe sac lîngă fluviu, așteptam și visam.

Ce bine ar fi dacă mi-aș putea procura niște frînghii bune, din cele care nu se umflă în apă și cu care să leg pluta!

Undeva pe țărmurile Siciliei, Corsicii, ale Italiei de sud, trăiesc moluște ale căror cochilii depășesc în lungime o jumătate de metru. Molusca prinde de stîncă această cochilie uriașă cu ajutorul unor fire. Cît de rezistente trebuie să fie aceste fire! Ciudat, de ce dacă se fac crescătorii din atîtea feluri de viermi de mătase nu se încearcă să se obțină și mătasea de cochilie. Mi se pare că molusca aceea se numește Pinna nobilis.

S-a lăsat noaptea. În tufișurile de pe mal e umezeală și frig. Ședeam pe sacul în care se afla jurnalul și tot ce mai luasem cu mine: multe și felurite sfori și ațe. Visam la uimitoarele fire cafenii cu care o moluscă fixează acuma undeva în noapte o cochilie mare de o stîncă din Marea Mediterană, îmi aminteam de cîntecele plutașilor, de traversări și bacuri, de sirenele vapoarelor cu care oamenii trec cu ușurință peste ape.

Veni dimineața. Păianjenul tot nu apăruse. Poate că nu-și mai amintea unde lăsase frunzele? Dar viespea își amintește unde lasă tarantula pe care o paralizează: ea o părăsește și apoi se întoarce de departe, aduce pietricele, astupă intrarea în crăpătură. Poate că păianjenul cu plută murise?

Trebuie să scot frînghiile din sac, să încerc să leg o plută din vărguțe sau din frunze uscate groase. Dar cu ce să le cos, cu ce să le găuresc? Am pornit în căutarea unor vărguțe, a unor frunze și, îndepăr-tîndu-mă cîțiva pași de țărm, era cît p-aci să mă ciocnesc de păianjenul meu. Alerga grăbit spre frunze-le sale uscate de pe mal.

Am văzut cum a început să dea drumul la păienjeniș și să înfășoare frunze. Am rostogolit sacul meu lîngă frunze. Păianjenul nu mă observă — era adîncit în munca lui. Păienjenișul strînse marginile frunzelor care se îndoiră puțin, formînd ceva asemănător cu o barcă cu borduri înalte. Iată-l că trage pluta spre apă.

Au fost uitate toate îndoielile și toate problemele nerezolvabile au dispărut. Mă simțeam ca acel erou al lui Dickens care cu mîna stîngă zvîrlea peste umărul drept orice problemă dificilă. Dar care e numele acestui erou?…

Păianjenul trăgea pluta spre fluviu. Eu mă luptam din răsputeri să-mi car jurnalul, străduindu-mă să nu rămîn în urmă. Iată că păianjenul a împins cu un brînci pluta pe apă. Am apucat sacul și am sărit după el. Pluta se clătină.

De fapt, nici n-am de ce să pomenesc numele eroului lui Dickens…

Am început să plutim.

Fila 14

Da, am început să plutim. Îmi amintesc cum m-am speriat, îmi amintesc cît de tare a început să-mi bată inima, cînd pluta porni să se legene pe valuri. Din apă se înălțau trunchiurile zvelte, suple ale arborilor. Am ridicat privirea — vîrfurile lor se scăldau undeva foarte sus și dispăreau în albastrul cerului. În fiecare clipă pluta putea întîlni un trunchi de care să se lovească. Țineam în mînă un par și îndrumam cum puteam mersul plutei. Vîntul încrețea ușor apa. Imaginile arborilor se unduiau, se frîn-geau pe suprafața ei. Citeodată, cînd pluta intra în umbra tremurătoare a copacilor, totul în jurul meu se întuneca — totul devenea apăsător și atunci simțeam sub mine abisul. Dar pe urmă pluta ieșea iar pe luciul sclipitor al fluviului și atunci începeam să mă uit iar bine dispus la monstrul păros — noul meu tovarăș de drum.

Țărmul se îndepărta din ce în ce mai mult și în suflet mi se strecura speranța: poate că pluta va traversa fluviul și va ajunge pe celălalt mal, unde se află chioșcul, unde circulă oameni. Și atingeam cu mîna sacul impermeabil, în care-mi țineam jurnalul.

Un clocot sacadat, puternic trecu peste suprafața apei. Curentul ne ducea din ce în ce mai repede, iar sunetele creșteau, se intensificau. La o cotitură a fluviului, de după arborii groși ce creșteau pe mal, mă priveau ochii mari, bulbucați ai unui animal. Gura uriașă și deschisă inspira cu lăcomie aerul. Pielea bărbiei se umfla și se dezumfla ca un sac și, în același timp, valvulele nazale se închideau și se deschi-deau continuu… Un antracozaur? Un amfibiu din perioada permiană?

Perioada permiană. Cu milioane de ani în urmă, în apele mici, în golfurile rîurilor și în depresiu-nile mlăștinoase trăiau reptile cu chip de fiară, niște amfibii gigantice — uriașe, greoaie, neîndemînati-ce. S-a schimbat clima, mările s-au retras sau au înaintat, s-a schimbat vegetația și de mult toate acele reptile cu totul neobișnuite, precum și amfibiile gigantice au pierit din pricina secetei sau a frigului, dar iată că una din ele s-a păstrat, a supraviețuit și mă privește acum cu niște ochi uriași bulbucați, în timp ce își deschide și închide mereu gura-cutie. Un clocot puternic se răspîndește deasupra oglinzii apei, se oprește și pornește din nou.

Am trecut pe lîngă o broască!…

Desigur că și în cărțile de paleontologie se arată că broasca este înrudită cu antracozaurul și că înfățișarea ei chiar amintește de acest amfibiu gigantic, ale cărui rămășițe se găsesc în reziduurile peri-oadei permiene. Probabil că broasca noastră orăcăie la fel ca antracozaurul, numai că ea orăcăie de o sută-două sute de ori mai slab.

Deodată pluta se săltă și-și acceleră mersul. Păianjenul, tovarășul meu de drum, a sărit în apă și a început să alerge pe ea, cu picioarele lui înalte, lungi, ca să prindă prada.

După el se întindea firul solid pe care îl fixase de plută. Acest fir îl ajuta să se întoarcă la ea.

Fila 15

Pluteam. Aripile ființelor care ședeau pe crengile arborilor de pe mal aveau un luciu metalic. Păsări? Nu, fiecare dintre aceste păsări avea cîte două perechi de aripi, foarte lungi și înguste. Ochii acestor ființe înaripate (fiecare ochi era alcătuit dintr-o sumedenie de bucățele — un mozaic!) jucau în diferite culori, mă speriau. Antenele lor — mustăcioare — tremurau tot timpul, de parcă cercetau mișcarea aerului. Aceste «păsări» lungi și subțiri se desprindeau brusc de la locurile lor și zburau cu mare viteză deasupra apei. Apoi se răsturnau și o clipă zăceau pe spate, de parcă se propteau de aer. Încă o clipă și erau departe. Iar pe plută cădeau resturi ale prăzii lor.

Libelule!

Pe lîngă plută lunecau patinatorii de apă. Desfăcîndu-și larg picioarele — niște ace gigantice — ei abia atingeau suprafața apei și, săltîndu-se, săreau tot timpul peste plută, se lăsau din nou pe apă și dispăreau.

Dacă frecăm un simplu ac de cusut cu grăsime, el va pluti pe apă. Așa și picioarele-ace ale aces-tor vietăți, unse cu o substanță grasă, lunecau pe apă. Fără îndoială, erau păianjenii de apă.

Sufla un vînt ușor. Pluta urma cursul liniștit al apei, de-a lungul țărmului. Așteptam cu neliniște momentul cînd vîntul va mîna pluta spre țărmul opus. Așteptări zadarnice! Vîntul nu sufla de fel în direcția chioșcului. Ce era de făcut? Să silesc păianjenul să tragă pluta spre celălalt mal — să-l sperii cu aripioarele de viespe? Să-l las să tragă el pluta cu firul lui de remorcare! Am încercat să procedez astfel de cîteva ori, dar n-am reușit. În golfurile fluviului, pe arborii subacvatici stăteau niște animale; fiecare avea corpul lunguieț, ochii bulbucați, iar gura închisă… cu o mască.

Măștile erau felurite: ca o chivără, ca o lopată și altele plate.

Fiecare animal părea că a încremenit, a prins rădăcini în locul în care ședea. Ochii mari și rotunzi priveau neîntrerupt într-un singur punct. Pe neașteptate, cînd unul din animale, cînd altul își azvîrleau brusc masca înainte, iar pîrghia de pe articulație se întindea, în timp ce ghearele ascuțite ale măștii prin-deau victima și o duceau imediat la gură. Animalul își devora prada, ajutat de masca de pe pîrghie, care ținea mîncarea ca o mînă. Dar deodată aceste animale se desprinseră de pe arborii lor subacvatici și, lipindu-și picioarele de trup, zburară cu o viteză extraordinară pe lîngă plută. Absorbeau apa și o împingeau afară cu o imensă forță; jerbele de apă se succedau cu mici întreruperi, împingînd înainte trupul animalului.

Păi acestea sint… larvele libelulei, larvele care în scurtă vreme vor deveni ele însele libelule și vor zbura grațios și repede pe deasupra fluviului.

Fila 16

Ce strălucește acolo în zare? Ne apropiem de o insulă. Niște labe uriașe ieșiseră din apă și se agă-țaseră de marginea acestei insule.

Din apă apăru un animal care aducea la prima vedere ca formă și dimensiuni cu un crocodil; el începu să se cațăre pe insulă. O creastă dințată ondulată se întindea pe toată spinarea lui. Animalul se culcă pe o parte și astfel i-am putut vedea burta portocalie, cu pete de culoare închisă. Ochii lui aurii-galbeni mă urmăreau. O reptilă înfiorătoare!

Curentul gonea pluta drept spre insulă. Se contura din ce în ce mai limpede — creasta dințată și ondulată a reptilei. Iată, reptila a coborît de pe insulă. Coada cu creastă a lovit apa. Pluta se clătină puternic. Tăind apa, reptila se apropia de plută. Păianjenul se săltă și — de spaimă — începu să se agite. Nici n-am băgat de seamă cînd și-a rupt firul și a dispărut de pe pluta de care se afla legat sacul meu; pluta începu să se rotească, să se învîrtească. Am căzut, m-am pomenit în apă și am avut timpul să văd cum păianjenul alerga undeva departe pe valuri, urmărit de reptila cu creasta dințată.

Ținîndu-mă la suprafața apei și agățîndu-mă de marginea plutei, am încercat să mă cațăr pe ea, dar am fost tîrît de curent. Ambarcațiunea mea pleca tot mai departe împreună cu sacul în care se afla jurnalul. Adunîndu-mi ultimele puteri am pornit înot după ea.

În depărtare, la o cotitură a fluviului, ieșeau din apă niște arbori. Pentru o vreme ei au reținut pluta. Am reușit s-o ajung din urmă, m-am suit pe ea. Sacul cu jurnalul meu erau la locul lor. Am privit în jur: nu se mai vedea nici insula, nici reptila, nici păianjenul — stăpînul plutei.

Curentul prinse din nou pluta mea și o puse în mișcare.

Mă gîndeam: «Mie mi se pare că adîncimea apei de sub plută s-ar putea măsura în verste, dar adevărul este că plutesc doar pe un pîrîiaș». Trebuie să judec totul la proporțiile reale, nu trebuie să confund broasca cu un antracozaur. Nu păsări cu aripi strălucitoare, transparente, au zburat deasupra plutei mele, ci libelule, niște libelule obișnuite. Iar ciudatele vietăți cu măști sînt larvele lor. Iar fioroasa reptilă cu creastă dințată, care mi-a urmărit pluta, este numai un triton. El se hrănește cu mormoloci, viermi, icre de broască. Respiră aerul din atmosferă la fel ca și broasca. Apare din apă, expiră cîteva balonașe de aer, inspiră altul, pentru a-și împrospăta rezerva din plămîni, și intră din nou sub apă.

Fila 17

Luciul apei se încreți ușor. Arborii prin fața cărora trecea pluta începură să se legene mai puternic. Culoarea apei deveni plumburie, mohorîtă. Imaginile arborilor oglindiți în apă dispărură, de parcă se înecaseră. Vîntul trecu peste mine șuierînd. Ierburile de pe mal făceau un zgomot sinistru care se întrerupea doar pentru a reîncepe cu mai multă intensitate. Vîntul se juca cu pluta mea de parcă ar fi fost o surcea. N-o mai puteam manevra. Numai de aș putea reține sacul cu manuscrisul! Am mai înfă-șurat o dată sacul cu frînghii și m-am legat mai bine de plută.

De ce, de ce am pășit pe această plută, de ce am încredințat încărcătura mea neprețuită — jurnalul meu — capriciilor acestei stihii a apelor?

Păreri de rău tîrzii, cît de amare sînteți voi!

Nu mai zboară deasupra mea păsări cu aripi strălucitoare, transparente. Primejdioșii însoțitori ai plutei mele s-au ascuns în adîncul apelor, au dispărut.

Numai vîntul nu mă părăsea, îmi șuiera în urechi și mîna pluta, încotro? Drept spre țărm. Dar vai, nu spre cel spre care doream eu!

Vîntul învîrtește pluta, vuiește, vîjîie.

În acele momente mi-am amintit de vapoarele de pe mări, care pe vreme rea se caută unul pe altul.

Pentru ca pluta să nu se lovească de mal, țineam întins parul. Dar se vede că vîntul prindea fiecare gest al meu. El năvălea cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta și toate încercările mele deveneau zadarnice. Vîntul gonea în urma mea niște cîmpuri mari, verzi. Ele se clătinau, mă înconjurau din toate părțile. Și iată că pluta mea se văzu prizoniera acestor cîmpuri; plutea o dată cu ele și curînd se pierdu în imensi-tatea verde a ierburilor.

Undeva — departe de aici, în Oceanul Atlantic, există Marea Sargasselor. Acolo cea mai mare primejdie pentru navigatori nu o reprezintă vîntul, ci algele. Ele au umplut un gigantic bazin de apă: o mare verde pe ocean. O mare fără maluri. În ea s-au împotmolit caravelele lui Columb, iar «Nautilus» — vasul căpitanului Nemo — abia a reușit să răzbată prin desișul acestor alge.

Țintuit în loc, mînat de vînt, pierdut în cîmpul verde mișcător, îmi aminteam de Marea Sargasse-lor și mă uitam mîhnit în zare. Cum să ies din această imensă captivitate verde?

Vîntul îmi șuiera cu din ce în ce mai multă putere în urechi. Am ridicat privirea: norii acopereau ca niște zdrențe negre cerul. Pluta mea se clătina. Se clătina parcă și întunericul care mă înconjura. O flacără puternică străpunse deodată norii, luminînd totul în jur, și în clipa aceea cîmpurile deveniră și mai verzi.

Să-mi salvez bagajul! Am reușit să dezleg nodul pe care eu însumi îl strînsesem cu putere, pentru a prinde mai bine de plută sacul cu manuscrisul meu. Tangajul creștea, pluta se ridica aproape vertical și abia reușii să apuc capătul frînghiei cu care era legat sacul. Prin vuietul vîntului am auzit deodată un murmur răgușit. Pe undeva, aproape de tot, se zări pentru un singur moment o gură-cutie deschisă, lucioasă și udă. Am văzut și o limbă de nisip galbenă… Să fie o insulă? O limbă de pămînt? Pluta se ridică puțin; deasupra mea se înălțau cîmpurile verzi. Cerul se clătină…

Fila 18

Naufragiu!

Îmi amintesc cîte ceva din istoria naufragiilor:

Din timpurile cînd fenicienii cu triremele lor — vase cu trei rînduri de vîsle și cu pînze pătrate, care nu se puteau ridica decît atunci cînd bătea un vînt favorabil — ajungeau totuși pînă la țărmurile Rodeziei în îndepărtata Africă;

Îmi amintesc de timpurile cînd cutezătorii nagivatori normanzi părăseau Scandinavia și — determinînd drumul după stele — izbuteau să ajungă cu bărcile lor ascuțite pînă la țărmurile Groenlan-dei și ale Islandei, pînă la țărmurile acelui continent care peste cinci secole a fost numit America;

…Și de timpurile cînd caravelele — corăbii cu pînze, cu trei catarge și cu borduri înalte — rămî-neau în loc cu pînzele căzute, în oceanul îndepărtat, din pricina vremii prea liniștite, a aerului prea calm. Navigatorii se uitau cu ochi plini de speranță la aer: așteptau să vină vîntul să umfle pînzele și să mîne caravelele spre țara în care lingourile de aur și pietrele prețioase se tăvălesc pe jos, ca frunzele căzute toamna…

Probabil însă că istoria naufragiilor din toate aceste timpuri cunoaște destule cazuri cînd, o dată cu corabia, s-a înecat întregul echipaj și a rămas în viață doar un singur om. Dar niciodată nu s-a întîm-plat ca acest om, rămas în viață în urma unui naufragiu, să-și poată explica limpede cum și de ce toc-mai el a fost singurul care s-a salvat — cum de n-a pierit o dată cu toți ceilalți? Numai apa mării care l-a scos la țărm, numai ea ar fi putut da răspuns la întrebare. Dar valul care a adus omul la țărm l-a lăsat acolo, l-a părăsit și a fugit repede înapoi în mare. Cum să-l mai întrebi? Un plescăit ușor, un freamăt încet, un geamăt jalnic… Atîta tot…

Nici eu nu știu, nici eu nu pot povesti cum de s-a întîmplat că n-am pierit, că nu m-am înecat. Zac pe mal. Un vînticel cald, catifelat îmi învăluie fața, mă liniștește. Sus văd albastrul limpede al cerului. Mă ridic în coate, mă uit la fluviu. Este lat — malul opus abia se vede. Ce liniștit e, ce calm, ce domol! Oare pe aceste ape cuminți a mînat vîntul pluta mea în toate direcțiile, împingînd-o spre țărm, înconju-rînd-o cu un cîmp de alge? Oare în acest fluviu s-a răsturnat pluta mea — în plină furtună? M-a cuprins un sentiment de milă față de mine însumi, sentiment primejdios pentru orice om. Naufragiu, Marea Sargasselor, cîmpii de alge! Ce caraghios! Ceea ce se legăna pe apă era cea mai obișnuită lintiță verde, de baltă. Era cît pe-aci să mă înec într-o băltoacă, într-un pîrîiaș care se strecoară încet prin această lintiță!

Dar un gînd luminos îmi alungă reflecțiile amare. Poate că sacul cu manuscrisul meu n-a fost luat de apă, poate că a rămas împotmolit în lintiță! Îl voi căuta, voi căuta neapărat jurnalul meu. Ei, și ce dacă în Marele Fluviu Domol trăiesc dinozauri?! Ei, și dacă antracozaurii acoperă cu strigătul lor mugetul și șuierul furtunii? Eu însă totuși știu că Marele Fluviu Domol este numai un pîrîiaș năpădit de lintiță, un pîrîiaș în care trăiesc tritoni obișnuiți și cele mai obișnuite broaște.

Și îmi voi găsi jurnalul! Cu siguranță, apa n-a pătruns pînă la el — am avut grijă să-l acopăr cu ceară și să-l pun într-un sac impermeabil.

Fila 19

Zi de zi am umblat pe mal, am înotat printre cîmpiile de lintiță, le-am cercetat cu de-amănuntul, căutîndu-mi sacul. Nu l-am găsit! Totuși n-am vrut să presupun nici o clipă că l-a luat curentul și l-a dus cu el. Am crezut numai ceea ce am vrut să cred: că există — că se află cu siguranță aici și chiar undeva foarte aproape. Dar unde, unde? Dacă nu este în lintiță, înseamnă că l-a luat una din viețuitoarele acestei ape și l-a scufundat în Marele Fluviu Domol. Acolo, în fundul apei trebuie să caut sacul cu jurnalul meu.

Fila 20

Am tot încercat să-mi reamintesc, să recunosc locul unde s-a răsturnat pluta. Trebuie să mă cufund și să caut jurnalul sub apă. Dar unde, în ce loc să caut?

Fila 21

Aerostate… aerostate… aerostate… Uneori îți trece deodată prin minte un cuvînt sau altul, fără să fie legat de gîndurile tale sau de ceea ce te înconjoară. Dar acel cuvînt te obsedează, îți răsună în minte și îl repeți, îl repeți mereu.

Eram tare flămînd, rătăceam prin pădure, mă gîndeam cum să-mi procur hrana, dar tot repetam fără încetare cuvîntul care se ținea scai de mine: «aerostate… aerostate…» De unde îmi răsărise, așa deodată, în minte, acest cuvînt? Ceea ce mi se întîmpla acum era numai din pricina foamei! Simțeam cum mi se învîrtea capul! Norii pluteau sus pe cer, se legănau la o înălțime inaccesibilă. Și sub ei plu-teau, se legănau tot felul de flori: umbreluțe albe, panicule pufoase, baloane de diferite culori. Am amețit… Și s-a prins scai de creierul meu un cuvînt: «aerostate».

Fila 22

Pe apă, chiar lîngă țărm, se întindeau frunzele unei plante. Alungite și de un verde închis, ele semănau cu frunzele unui ficus tropical. Eram de cîteva ori mai mic decît oricare dintre aceste frunze. Stilurile florilor trandafirii se legănau solemn deasupra apei. Era hrișca-amfibie.

Apa ferea hrișca de musafirii nepoftiți care ar fi încercat să se cațăre și să ajungă la nectarul ei.

Flămînd, obosit, mă uitam de departe la florile trandafirii și, suspinînd, îmi aminteam cît de gus-tos și hrănitor este polenul și nectarul hrișcăi-amfibie; mă uitam și nu știam ce să fac. Nu puteam înota, nu puteam ajunge pînă la această tufă — nu mă mai țineau puterile. M-am îndepărtat de apă și curînd am văzut o altă tufă de hrișcă-amfibie pe mal. Aici, ea se apăra de hrăpăreți în alt chip: tulpina ei era prevăzută cu niște peri care secretau un lichid lipicios. În acest lichid se zbăteau gîndăcei, furnici. Pentru ca să nu mă «lipesc» ca o furnică, m-am cățărat pe o tufă înaltă, uscată care creștea lîngă hrișcă. Am tras florile trandafirii de hrișcă spre mine. Am mîncat polen, am băut nectar. Florile vroiau să se smulgă din mîinile mele, dar eu nu le dădeam drumul. Îmi luasem prînzul sau cina? Ce importanță avea? Bine că îmi potolisem foamea. Dar capul tot mi se mai învîrtea. Poate din pricina mîncării și a băuturii, sau poate pentru că mă cățărasem prea sus…

Am coborît cu mare grijă, riscînd la fiecare pas să mă prăvălesc la pămînt.

Aerostate… Aerostate…

Fila 23

Se lăsa seara. Soarele apunea. Din nou deasupra fluviului bogat în ape zburau păsările-libelule. Și aripile lor strălucitoare, lungi și înguste, jucau în culorile curcubeului.

În zbor, ele însoțeau agitate valurile la drum lung și dispăreau după cotiturile fluviului.

Din nou îmi răsuna obsedant în cap: aerostate…

Și începu să mi se pară că undeva, cîndva, am văzut multe-multe aerostate. Argintii, ușoare, legate cu frînghii lungi, ele se legănau ușor și se smuceau, se întindeau, gata să-și ia zborul. Dar unde și cînd le-am văzut? Nu-mi amintesc. M-am cățărat pe un trunchi ca să mă culc pe o frunză: aici poți dormi mai liniștit și mai ferit de primejdii decît pe pămînt. Cîtva timp m-am tot foit, căci toată frunza era străbătută de vinișoare. În cele din urmă mi-am găsit un locșor, m-am instalat într-o poziție comodă.

Frunzele verzi se înălțau lîngă mine rînduri-rînduri. Pe fiecare se găseau mii și mii de ferestruici. Dimineața și seara ele erau larg deschise — aerul proaspăt înviora planta. Dar pe arșiță ele se închi-deau. Desigur, îmi dădeam seama că ferestruicile nu sînt altceva decît stomatele frunzei. Deschizîndu-le și închizîndu-le, planta reglementează astfel evaporarea apei.

Culcat pe frunza ce se clătina ușor, mă uitam pe jumătate adormit la contururile complicate ale frunzelor și mă gîndeam că ar fi bine dacă aerostatele mi s-ar arăta măcar în vis.

Doar se întîmplă ca omul să viseze noaptea la ceea ce s-a gîndit cu încordare în timpul zilei. Dimineața se trezește vesel și tulburat: în somn și-a amintit ceea ce ziua zadarnic se chinuise să-și amintească.

Dar omul nu poate porunci somnului să-i aducă visul pe care și-l dorește.

Am visat cu totul altceva. Stăteam culcat pe patul de sus al unui vagon de tren care mergea încet. Deodată o oprire bruscă. Era cît pe-aci să cad. Dar m-am ținut, mi-am încleștat mîinile de marginea patului. M-am trezit.

Soarele ajunsese sus pe cer. Eram culcat chiar pe marginea frunzei care, urmărind soarele, se deplasa și se întorcea cu toată suprafața spre el, în timp ce eu mă rostogoleam. Unde era trenul care mergea încet, unde erau aerostatele?!

Dinspre fluviu se auzeau sunete stridente, ascuțite. Țînțarii începuseră concertul. Am privit în jur. M-a izbit o umbră uriașă care se legăna ușor în dosul frunzei. Legănarea umbrei se intensifică deodată! Jocul clarobscurului, cu licăriri, mă făcea să văd pestriț tot ce era în fața ochilor mei. Un hamac imens țesut de păiajenul cu cruce era legat cu frînghii de arbori. Nu bătea vîntul, dar sclipirile, jocul clar-obscurului nu încetau, ceea ce dovedea că păianjenul își legăna singur plasa. Așa procedează el în cli-pele de primejdie sau cînd se pregătește să-și atace prada: atunci plasa lui devine invizibilă — de parcă s-ar fi topit — de parcă s-ar fi mistuit deodată.

Dar jocul febril al clar-obscurului și licărul intens treptat încetară. Gigantica umbră a plasei se aș-ternu liniștit pe pămînt.

Am coborît de pe frunză și am început să cercetez plasa de jos. N-am văzut nici prada păianjenului, nici pe dușmanul lui. În soare străluceau numai niște picături de lichid cleios.

Și deodată mi-am adus aminte! Mi-am amintit totul! Aerostatul!

În clipa în care pluta mea s-a răsturnat, exact în clipa aceea, am zărit acolo, în adîncul apelor, o plasă din păienjeniș, la fel cu aceasta. Se legăna în apă și semăna cu un aerostat. Totul era limpede: trebuie să-mi caut sacul cu jurnalul scufundat acolo unde atîrnă în apă o plasă la fel, care seamănă cu un aerostat legat.

Cu cît priveam mai mult plasa de păianjen, cu atît îmi devenea mai limpede de ce cuvîntul «aerostat» mă obsedase atîta.

Fila 24

Trebuie să mă cufund. Voi găsi aerostatul subacvatic și lîngă el sacul cu jurnalul meu.

În viața cealaltă, «normală», am fost un bun înotător și știam că cei ce se cufundă la mari adîncimi au de obicei hemoragie pe nas, urechi și gură. Știam de asemenea că cel ce se cufundă poate să stea sub apă aproximativ două minute.

Ca și căutătorul de perle, aveam în mînă o piatră grea. O săritură și apa s-a închis deasupra capu-lui meu. Piatra mă trase adînc la fund. Tîmplele îmi zvîcnesc. Văd prost. Amețesc. În fața mea se profilează un obiect întunecat. Am aruncat piatra, am ieșit la suprafață. Eram pe țărmul nisipos. Abia îmi puteam reveni. Pulsul îmi bătea puternic. Capul mi se învîrtea tot mai tare. Zgomotul din urechi nu înceta.

M-am tîrît cu greu pînă la o peșteră. A cui vizuină o fi? E goală. Cu chiu cu vai am rostogolit spre peșteră o piatră mare; cu multă caznă am astupat intrarea. Rezemîndu-mă de peretele peșterii, am ațipit.

Fila 25

A venit o nouă zi și o dată cu ea alte gînduri. Trebuie să-mi amintesc, și să descopăr secretul scafandrilor. Am auzit vorbindu-se despre scafandri miraculoși care au existat în vremurile de demult. Împăratul perșilor Xerxes, care a luptat cu grecii, i-a poruncit scufundătorului grec Sillias să scoată comorile dintr-o corabie scufundată la mare adîncime. Sillias a salvat comorile și le-a înmînat împăra-tului. Xerxes, văzînd minunata măiestrie a lui Sillias, l-a reținut pe corabie, nu i-a mai dat drumul să plece. Dar într-o zi, cînd s-a stîrnit o puternică furtună, scufundătorul grec a sărit de pe corabie. A fugit înotînd.

Întîmplarea este semnificativă, dar ea nu dezvăluie secretele scufundătorului grec Sillias.

Am început să mă gîndesc la reacțiile fiziologice ale scufundătorilor. Pesemne determinant este faptul — unanim cunoscut — că sub acțiunea presiunii pe care o exercită apa, se petrece procesul de eliberare a azotului din organism. Balenele și focile sînt și ele mamifere, respiră și ele prin plămîni. Umplîndu-și plămînii cu oxigen, ele rămîn foarte multă vreme sub apă. Se vede că ceva ajută organismul lor să fixeze azotul eliberat. Poate niște microorganisme? Ar trebui cercetată problema aceasta în laborator.

Dar nu, nu e timpul acum pentru evocarea amintirilor, nici pentru păreri de rău; de ce să mă întorc cu atîția ani în urmă, să trezesc din umbră trecutul atît de îndepărtat!

Trebuie să învăț să mă scufund. În adînc — din ce în ce mai în adînc.

M-am apropiat încet de mal; mi-am luat piatra, am inspirat profund și m-am aruncat în apă. În clipa aceea am avut impresia că una din mîinile mele a atins un furtun. Am simțit chiar cum furtunul se retrage de parcă ar fi fost viu. Am coborît la fund: lîngă mine furtunul acela se întindea, se tot întindea, ca și cînd cineva de pe mal ar fi pescuit cu o ciudată undiță vie. M-am împotmolit în mîl și am simțit că sub piciorul meu se mișcă ceva. Instinctiv, ca să nu cad, m-am apucat de furtunul ce se legăna, dar el se scurtă într-un chip cu totul neașteptat și porni în jos, de parcă cineva care s-ar fi aflat pe fundul fluviu-lui l-ar fi tras într-acolo. Mi-am dat seama că mă țin de o parte din corpul unei vietăți, care s-a îngropat în mîl.

Părea că un pescar «subacvatic» și-a întins undița vie din fundul apei spre suprafața ei.

Am ieșit pe mal. Stînd culcat la intrarea peșterii și gîndindu-mă la cele ce mi s-au întîmplat în apă, am înțeles că furtunul de care m-am apucat este tubul respirator al unei larve a muștei de nămol.

Larva muștei trăiește pe fundul apei îngropată în nămol, de unde își scoate afară apendicele codal — tubul respirator. Prin acest tub ea respiră aer proaspăt. Dar dacă crește nivelul apei? Atunci tubul respirator se lungește. Și dacă nivelul apei descrește, el se scurtează.

Acum știu ce trebuie să fac pentru a putea umbla pe fundul apei și pentru a putea rămîne sub apă — și nu numai un minut-două, ci mult mai mult. Primisem o sugestie neașteptată: să respir printr-un tub așa cum respiră larva muștei de nămol. Voi umbla pe fundul fluviului ținind în gură un tub — un fir de pai, și voi căuta sacul cu jurnalul meu, îl voi căuta acolo unde se leagănă în apă plasa de păianjen, ce seamănă cu cupola unui aerostat.

Fila 26

M-am trezit dimineața cu acest gînd: «Am nevoie de un fir de pai». Am pornit să caut un spic de secară. Mergeam și din cînd în cînd mă opream, închideam ochii, mi se părea că pătrunde pînă aici, în Țara Ierburilor, foșnetul prelung — în bătaia vîntului — al spicelor de secară date în pîrg. Spicul copt este greu, vîntul suflă năvalnic, vrea să-l smulgă, dar paiul rezistă, nu se rupe; se îndoaie, se leagănă și foșnește… foșnește…

Îmi amintesc că la deschiderea Expoziției universale de la Paris a fost ridicat turnul Eiffel. Și atunci savantul francez Fansai a arătat că firul de pai al secarei este cel mai bun exemplu de construcție suplă, rezistentă și grațioasă. El scria că turnul Eiffel, în comparație cu majoritatea plantelor, este greoi și prea larg. Înălțimea unui fir de secară cu diametrul bazei de trei milimetri este de aproximativ o mie cinci sute de milimetri. Turnul Eiffel, pentru a putea fi comparat din punctul de vedere al rezistenței și al înălțimii cu un fir de pai, ar trebui să fie de optzeci și trei de ori mai înalt.

Toate acestea mi-au trecut prin minte pe cînd umblam în căutarea firului de secară. În pădurea de ierburi am văzut o țeavă galbenă de o înălțime nemaipomenită, care se pierdea spre bolta cerului, încer-cuită din loc în loc de niște uriașe noduri; nu cumva era chiar un spic de secară? Dar mi-am dat seama atunci că îmi pierdusem timpul zadarnic. Uitasem complet că eu sînt de multe-multe ori mai mic decît acest fir de pai.

Fila 27

Tulpina uscată a plantei era subțire și goală pe dinăuntru. Am tăiat-o cu o lamă ascuțită de cochilie. Și iată că a sosit clipa așteptată: ținînd tulpina în gură, m-am cufundat, m-am lăsat pe fundul fluviului.

Am făcut încet și cu precauție primii pași, ținînd un capăt al tulpinei în gură, celălalt la suprafața apei. Îmi venea greu să respir pe gură, tulpina plantei îmi stingherea fiecare mișcare. Deasupra capului meu aveam apa în toată adîncimea ei. Dar nu vroiam să mă gîndesc la asta. Trebuia tot timpul să am grijă să nu fac un pas greșit, să nu cad, să nu scap din gură tulpina, să nu scufund capătul ei superior în apă. Am făcut cîțiva pași nesiguri. Un dîmb mare cu un luciu straniu îmi bara drumul. Trebuia să-l ocolesc.

Dar deodată mi se făcu frică. Dîmbul se ridică puțin, se deschise la bază și din el apăru o ramură. Ciudată vietate: proptindu-se pe ramura ce ieșise afară, înaintă drept spre mine și mă lovi cu un șuvoi de apă. Apă țîșnind în apă! Am căzut, dar n-am dat drumul țevii. Dîmbul aruncă din nou apă peste mine. Șuvoiul venea ca dintr-o pompă de incendiu, ca dintr-o canulă a unui furtun pe care îl folosesc pompierii. Eu zăceam pe fundul fluviului fără să dau drumul țevii din gură, respiram. Bătaia șuvoiului încetă. M-am ridicat. Vedeam acum că acest «edificiu viu» s-a apropiat mult și mă trăgea spre el, mă absorbea. M-am agățat de trunchiul unei plante subacvatice. Tubul mi se smulse din gură. Simțind că mă înec, am încercat să ies la suprafață…

Fila 28

Aerostatul! Aerostatul argintiu era în apă! Stăteam sub cupola lui și respiram ușor. Cum am ajuns în el? Ce întîmplare m-a salvat?

Dînd drumul tubului, în clipa cînd am simțit că mă înec, am făcut o mișcare pentru a mă ridica la suprafață și m-am pomenit deodată în aerostat. Atîrna de crengile acelui arbore subacvatic de care mă apucasem cînd am căzut. Cine a agățat aci aerostatul? Cine l-a umplut cu aer? Despre asta am să vor-besc mai tîrziu.

Deocamdată voi spune de la bun început că, atunci cînd m-am pomenit în aerostat, mi-am dat seama că dîmbul care m-a tras, m-a absorbit, m-a lovit cu șuvoiul de apă, era o moluscă obișnuită cu o scoiculiță prevăzută cu două valve. Această moluscă trăiește pe jumătate îngropată în mîlul apelor. Valvele ei se deschid încet pentru a lăsa să apară un picior — un apendice moale gălbui și bont, cu aju-torul căruia ea se tîrăște pe fund. Viteza: douăzeci-treizeci de centimetri pe oră. Moluscă are două supape: una de absorbție și alta de descărcare. Cînd intră în funcțiune supapa de absorbție, micile vie-tăți care înoată în apă sînt atrase cu mare putere și paletele cornoase mînă în gură hrana vie astfel prinsă. Apa devenită de prisos este aruncată prin intermediul supapei de evacuare.

După ce molusca s-a săturat, își închide valvele, se transformă într-un dîmb imobil…

Curentul legăna ușor aerostatul subacvatic în care mă aflam. Membrana lui sferică străvezie, îmbrăcată bine și cu îndemînare într-o plasă deasă din sfori (o carcasă solidă!), era prinsă de trunchiu-rile arborilor subacvatici.

Oare nu acesta este aerostatul pe care l-am zărit în clipa cînd s-a răsturnat pluta? Poate că jurna-lul meu se află undeva pe aici, sub arborele de care e legat acest aerostat… Poate aproape de tot!

Șezînd pe una din sforile plasei, proptindu-mă cu piciorul de o alta, mă odihneam.

Umbre ușoare apăreau, lunecau, dispăreau în adîncul apelor. Se auzeau sunete pe care nu le puteam desluși. Apăreau și se stingeau în semiîntunericul din jurul meu. Acolo, deasupra fluviului, sus, strălucea soarele. Și razele lui calde, frîngîndu-se în apă, pătrundeau pînă în această lume de fantasme.

E timpul să mă întorc repede pe mal! Să procur o nouă tulpină goală și să mă scufund din nou sub acest aerostat.

Trebuie să părăsesc în liniște această casă străvezie de cristal, înainte de a se întoarce cel care a construit-o…

Opt ochi, arzînd cu un luciu fosforescent, mă priveau de după trunchiul unei plante subacvatice din vecinătatea mea. Era el, stăpînul și constructorul casei de sub apă. Păianjenul de apă! Argyroneta!

Acest clopot subacvatic este cuibul său și eu l-am luat drept un aerostat.

Fila 29

«Să fug!» îmi trecu prin minte. Și îndată un alt gînd: «Dar eu nu mă aflu pe pămînt! Trebuie să ies la suprafață, să mă salvez!»

Clipe de dezorientare și tulburare, în care am văzut că de la argyronetă se întindea o funie, dar nu în direcția adăpostului meu, ci lateral. Deodată funia se înfășură în jurul unei plante. Apoi păianjenul de apă o trase din nou înainte și apoi iarăși înapoi.

Priveam, observam. Uitasem cu totul că mă aflam în locuința unui păianjen ca acesta pe care îl aveam în fața mea, uitasem că și stăpînul locuinței mele subacvatice se poate întoarce pe neașteptate în casa lui, unde mă va găsi pe mine — oaspetele nepoftit.

Urmăream neîntrerupt cum argyroneta prindea frînghia cînd de trunchiurile de pe fund, cînd de pietre. Frînghia se deplasa singură în diferite direcții, de parcă ar fi fost însuflețită. Și tot timpul ardeau în apă cu o lumină fosforescentă opt ochi, care priveau cînd într-o parte, cînd într-alta. Frînghia nu se încîlci, nu se rupse în nici un loc. Ea se așternu pe fundul fluviului, formînd un poligon din linii frînte. Am observat că frînghia era mai groasă în locurile unde argyroneta o prindea de trunchiurile plantelor sau de alte obiecte nemișcate. Cu fiecare minut numărul liniilor poligonului creștea și treptat aceste linii formară o rețea deasă.

Dar deodată constructorul își părăsi plasa și trecu pe lîngă aerostatul meu: o pereche de mandibule și un tufiș întreg de peri. Plecă. Dar aveam impresia că o dată cu plasa lăsase pe fundul fluviului cei opt ochi fosforescenți ai săi.

Curînd păianjenul-constructor se ivi din nou. Văzui sclipirile vestmîntului său argintiu, din bășicuțe de aer, pe care și-l îmbrăcase acolo, la suprafața apei. Argyroneta se lăsă pe fundul fluviului lîngă plasă, o ridică puțin, se vîrî sub ea și începu să-și frece lăbuțele de îmbrăcămintea sa strălucitoare. Bășicuțele de aer se desprindeau de peri, și prinzîndu-se de firele plasei, pluteau în sus, ridicînd-o. Argyroneta veni și plecă de cîteva ori în șir pentru a aduce de la suprafața apei bășicuțele de aer cărora le dădea drumul sub plasă. Apoi se apucă din nou să-și țeasă firele. Împletitura plasei devenea din ce în ce mai deasă.

Și în curînd bășicuțele de aer aduse de păianjen începură să umfle nu numai plasa, ci și pînza argintie a cortului care urma să devină locuința păianjenului de apă.

Balonul din țesătura argintie — aerostatul, umflat cu aer, încerca să zboare, dar frînghiile care-l țineau prins de trunchiurile arborilor subacvatici și de alte obiecte nu-i dădeau drumul, îl rețineau cu putere.

Pluta mea se răsturnase lîngă un aerostat. Dar sub apă am văzut cum argyroneta construiește un nou aerostat. Treptat, obișnuindu-mă cu semiîntunericul subacvatic, am început să disting obiectele din jurul meu: mai departe și deasupra mea atîrnau alte aerostate. Argintii, ușoare, toate se asemănau între ele. Erau multe.

Îmi venea din ce în ce mai greu să respir, aveam amețeli, nu-mi mai ajungea aerul. Era de mult timpul să ies la suprafață. Dar mai tergiversam, examinam aerostatele care se legănau în diferite col-țuri. Uitîndu-mă bine, am văzut cum în unele clopote subacvatice păianjenii — argyronete — se odihneau, cu piciorușele strînse, în altele — devorau prada prinsă.

Dar cîte argyronete se aflau aci? Cîte aerostate argintii fuseseră construite aici și prinse de plantele subacvatice? Și unde, sub care din ele, lîngă care aerostat să-mi caut sacul cu jurnalul meu?

Fila 30

Cine cutreieră fundul Marelui Fluviu Domol, cine umblă de colo-colo și deodată se oprește, se apleacă, ia ceva în mînă, ridică, examinează, privește în jur și apoi pornește mai departe?

E un omuleț mic cu un scafandru pe cap, cu un ciob ascuțit dintr-o cochilie în mînă și cu o legătură de frînghii aruncată peste umăr.

El își caută jurnalul pe care trebuie să-l transmită oamenilor — jurnalul de experiențe, observații și descoperiri făcute în Țara Codrilor de Iarbă, jurnalul plin de informații care vor îmbogăți știința și viața oamenilor.

Ieșind din locuința argyronetei și întorcîndu-mă pe mal, mă uitam acum altfel, cu calm și curaj, la Marele Fluviu Domol. Oare nu anume pentru mine își construiau, de fapt, argyronetele casele lor și le umpleau cu aer? Mă voi apropia de una din aceste locuințe — de cea mai mică dintre ele — și cu cio-bul ascuțit de cochilie voi tăia frînghiile. Voi intra în acest clopot plin cu aer și astfel echipat — ca un scafandru — voi merge liniștit pe fundul fluviului, în căutarea jurnalului meu. Iar atunci cînd aerul din clopot se va termina, îl voi înlocui cu un altul. Voi scotoci, voi cerceta fundul fluviului în toate unghe-rele lui.

Aerostatul umplut cu aer se va ridica atunci cînd îi voi tăia frînghiile. Pe fundul fluviului sînt destule pietre, le voi lega de frînghii și, împiedicat de aceste greutăți, aerostatul nu se va mai putea înălța sus.

Zilnic schimbam costumele de scafandru, cotrobăiam de-a lungul malului, examinam tufele sub-acvatice, trunchiurile, crengile, frunzele… Peripeții? Au fost destule.

Odată, după ce făcusem doar cîțiva pași cu echipamentul meu de scafandru, am simțit deodată că mă sufoc. Clopotul era mare, dar din nu știu ce pricină nu-mi ajungea aerul. De îndată ce am reușit să-mi eliberez capul, am ieșit la suprafața apei. Am împins aerostatul spre mal și l-am examinat mai îndeaproape: argyroneta făcuse în cuibul său încă un etaj. Separase cu o pînză străvezie, dar solidă, un etaj de celălalt; în această pînză se aflau ouăle mici, din care vor ieși puii ei. De obicei în asemenea cazuri argyroneta stă la intrarea primului etaj — păzește. Dar de astă dată «stăpîna» probabil că plecase undeva. Iar eu, fără să bag de seamă, mi-am vîrît capul într-un aerostat cu două etaje.

Coboram zi de zi pe fundul fluviului, alegeam locuința goală a unei argyronete, tăiam frînghiile, legam de ele pietrele și, îmbrăcînd acest costum de scafandru, înaintam pe fundul fluviului, învingînd rezistența apei. Îmi căutam sacul cu jurnalul.

Ajunge! Oare n-ar fi mai bine să-mi încetez cercetările, să-mi reamintesc tot ce scrisesem în el, să-l reconstitui, să încep un nou jurnal? Dar cît timp îmi va lua aceasta? Mult, foarte mult. Și apoi — să procur, să prepar hîrtie, cerneală, penițe… Timp, timp și iar timp! Și ca în cele din urmă să ajung la concluzia că nu pot scrie mai repede decît pe vremea scrierii cuneiforme.

Cît de multe sînt descoperirile — mereu noi — despre care trebuie să vorbești oamenilor! Și cît de scurtă e viața…

Fila 31

A sosit ziua, ora, clipa cînd mi-am văzut în apă sacul cu jurnalul meu.

Îmi amintesc că în dimineața aceea mă trezisem cu desperarea în suflet. Îmi spuneam că e timpul să încetez toate cercetările. Apoi, lipsit de orice elan, am început să mă pregătesc pentru coborîtul în fundul apei; m-am uitat la fluviu și deodată m-a cuprins bucuria neașteptată a speranței.

Desigur că speranța, încrederea, bucuria, toate acestea nu-mi veniseră chiar din senin. Totul avea o explicație destul de simplă. Observasem de cîteva ori că la o anumită cotitură a malului curentul devine mai slab. Observasem, dar nu stătusem să reflectez la aceasta. În dimineața însă în care îmi pierdusem speranța de a-mi mai găsi jurnalul, m-am apropiat de mal și privind la fluviu am tras deoda-tă o concluzie cît se poate de simplă: luat de apă, jurnalul meu nu se putuse împotmoli decît în golf, tocmai acolo unde curentul era aproape insesizabil. O dată cu această concluzie, am simțit că îmi revine încrederea, aveam aproape certitudinea că, în ziua aceea chiar, îmi voi găsi jurnalul. Îmi amin-tesc cum s-au ciocnit cele două sentimente: desperarea și speranța. Și una din ele — desperarea — s-a topit, n-a mai rămas nimic din ea.

Am coborît pe fundul fluviului. Cu clopotul pe cap am ajuns la cotitura fluviului. Acolo la douăzeci de pași de mine — la intrarea în golf, sub creanga unui arbore subacvatic, am văzut zăcînd sacul cu jurnalul meu.

Nu m-am mirat, nu am scos nici o exclamație — mi s-a tăiat răsuflarea de bucurie. Mi se părea doar ciudat că nu-mi trecuse mai înainte prin minte să intru în golf. Probabil că sacul meu gogoașă plutise mult timp legănîndu-se pe apă. Apoi sfoara s-a dezlegat, apa a pătruns în el și sacul s-a lăsat la fund. Desigur că apa n-a atins filele jurnalului: pachetul era bine pecetluit, bine acoperit cu ceară.

Iată mărturia trudei miilor de ore din viața mea singuratică în această Țară a Codrilor de Iarbă, a nesfîrșitelor mele convorbiri cu oamenii, pe oare nu-i voi mai vedea niciodată, niciodată! Iată credin-ciosul tovarăș de drum al explorărilor mele atît de neobișnuite, martorul tăcut al peripețiilor mele haz-lii, al clipelor de disperare, al întîmplărilor groaznice prin care am trecut. Jurnalul — tovarășul meu de muncă, de cercetări, de observații… Unicul prieten căruia i-am încredințat meditațiile, ideile și descope-ririle mele, în nopțile fără somn, pline de neliniște, în revărsatul lin al zorilor, în tulburătoarele apusuri. Iată jurnalul meu! La cîțiva pași de mine.

Am tras clopotul mai bine peste cap. Am făcut un pas… Dar n-am reușit să iau jurnalul.

Fila 32

Intrarea în golf era barată de un arbore subacvatic. În spatele lui se afla sacul meu. Ca să-l iau, trebuia să ocolesc arborele. Am încercat să pătrund în golf prin partea stîngă, dar aici un alt obstacol îmi tăia drumul: un edificiu înalt în spirală.

Turnul se deplasa abia perceptibil pe fund. De-a lungul întregii construcții, a spiralelor ei, se întindeau trei fîșii de culoare închisă. Era un melc mare cu cochilie răsucită, care se tîra, scoțîndu-și de sub partea de jos a casei lui un picior lat și plat cu care se proptea în sol. Am ciocănit în peretele con-strucției mobile. O nesocotință de neiertat! Construcția a încetat să se miște. S-a oprit și mi-a stat sta-vilă în cale: melcul și-a tras piciorul înăuntru, a închis capacul casei.

Îmi mai rămînea să intru în golf prin partea dreaptă. Sacul se afla aproape de tot. Voi trece pe lîngă piatra acoperită cu mușchi, mă voi apleca și voi lua jurnalul.

Am pornit. Nu-mi luam ochii de la sac. Cu cît mă apropiam de piatră, cu atît mai ciudat mi se părea mușchiul care creștea pe ea. Părea alcătuit din niște țevișoare. Din ele ieșeau smocuri albe penate, care tremurau imperceptibil, se legănau ușor! Pesemne din pricina curentului ușor, domol al apei. Parcă îmi făceau semn cu căpșoarele lor albe.

Și în momentul acela am simțit că mi-e greu să merg mai departe, dar în același timp — că nici nu pot face vreun pas înapoi. Aveam senzația că mă împinge cineva spre aceste țevișoare.

Niște vietăți micuțe, care treceau încet pe lîngă piatră, se opriră deodată din nu știu ce pricină în apă. Smocurile se întinseră spre ele și micuțele viețuitoare dispărură în țevișoarele mușchiului. Așadar, în felul acesta își prindeau prada smocurile penate — tentaculele țevișoarelor ce creșteau pe piatră în chip de mușchi.

Am încercat să mă îndepărtez, dar se vede că țevișoarele cu smocurile penate atrăgeau spre ele tot ce apărea în apropierea lor: scafandrul meu începu să se legene. Îl țineam cu putere cu ambele mîini. Ce era de făcut? Tot mai tare fremătau — cu o putere din ce în ce mai mare mă trăgeau spre ele aceste țevișoare fioroase. Vedeam mușchiul acela plin de primejdii tot mai aproape. Pierzîndu-mi cumpătul, disperat, ținînd cu putere cu mîna stingă clopotul în care îmi înfundasem capul, m-am aplecat, am ridicat o piatră și am azvîrlit-o în țevișoare. De-ndată smocurile albe ale mușchiului au încremenit, au înlemnit. Așadar, încercați să trageți spre voi numai ființele vii?! Am început să ridic de pe jos bucățe-le de cochilii, pietricele și să le arunc una după alta în adversar. Am reușit astfel să mă îndepărtez fără efort de țevișoarele care rămaseră încremenite în loc. Am întors capul, am privit în urmă și, de departe, am văzut cum țevișoarele au început din nou să-mi facă semne cu smocurile lor penate, să se legene, să tremure. Și din nou mi se păru că pe piatră crește numai mușchi.

În Țara Codrilor de Iarbă am găsit cele mai surprinzătoare și mai originale forme de adaptare a locuitorilor la mediul înconjurător. Aici, sub apă, am văzut cum un animal de pradă se preface în… mușchi! Mușchi? Nu! Ciudatele ființe erau niște briozoare. O colonie de briozoare. Aceste viețuitoare fac parte din familia vermiformelor.

N-avea nici un sens să-mi irosesc puterile și oxigenul din scafandru, în lupta cu briozoarele primejdioase și perfide. Am ieșit la suprafața apei.

Fila 33

Nu trebuie să-mi pierd nădejdea, mi-am zis după ce am ajuns pe mal. Jurnalul nu poate fi luat de apa din golf. Nu puteam ocoli arborele prin partea dreaptă — acolo se aflau briozoarele. Dar prin stînga? Doar nu va rămîne o veșnicie în loc melcul cu casa lui numai spre a-mi bara mie drumul!

Și într-adevăr cînd am venit a doua zi cu scafandrul la golf, am văzut că prin partea stîngă drumul spre jurnal era liber. Dar, ca și înainte, crengile arborelui întinse deasupra sacului tremurau ușor în apa ce curgea domol. Mi se părea ciudat că acest arbore nu seamănă de loc cu ceilalți arbori subacvatici: era străveziu, făcut parcă din cristal verde. Dar în apă, culorile, tonurile și nuanțele apar cu totul altele decît acolo, în ierburi, sub soarele strălucitor. Din ziua în care mi-am pus pe cap locuința argyronetei — scafandrul meu — și-am început să cutreier fundul fluviului, am avut senzația că umblu printr-un vechi castel uitat, în care lumina pătrunde prin geamurile colorate și prăfuite.

Mai aveam de parcurs doar cîțiva pași ca să ajung la arbore. Avea șase crengi. Toate de un verde străveziu ca și trunchiul. Sub una din ele se afla sacul meu.

Mi-am potrivit scafandrul, m-am apropiat liniștit, m-am aplecat, am întins mîna și… am scos un țipăt de durere.

Fila 34

Pe mal îmi examinam mîna și nu-mi venea să cred ce mi se întîmplase pe fundul fluviului! Nu-mi venea să cred nici ceea ce văzusem cu ochii mei. Dar arsura asta? Mîna mi se umflase într-un loc, se înroșise. Durerea nu trecea.

Iată în amănunțime cele petrecute cu mine:

Aflîndu-mă în fundul fluviului, mă aplecasem și întinsesem brațul ca să-mi iau sacul, dar în clipa aceea ceva îmi lovi puternic mîna. Am simțit o arsură! Am văzut cum creanga arborelui străveziu s-a mișcat, s-a întins și a încercat să mă prindă. Din nou o lovitură, din nou o arsură!

Și acum, amintindu-mi, retrăiesc starea de moleșeală, de neputință pe care o are omul cînd, dor-mind, vrea să cheme în somnul lui pe cineva în ajutor. Dar vai, nu poate: i se stinge glasul — totul în el îngheață de spaimă. Și acum mai țin minte spaima prin care trecusem.

Pe mal, durerea se potoli treptat. Nu pricepeam, nu-mi dădeam seama ce se întîmplase cu mine sub apă. E oare posibil ca creanga unui arbore subacvatic să lovească un om peste mînă?

Tocesc, cu o piatră, o bucată de valvă pe care am luat-o dintr-o scoică. Reușesc s-o ascut din ce în ce mai bine! Scoica fîșîie sub piatră, înarmat cu această seceră ascuțită voi coborî din nou pe fundul fluviului.

Fila 35

Spaima e un prost sfătuitor. E timpul! E timpul să cobor din nou sub apă. Am în mînă o bucată de valvă care taie ca un cuțit. Mi-am aruncat peste umăr o frînghie lungă. Cu echipamentul meu bine pus la punct, umplîndu-mi ușor plămînii cu aerul introdus de argyronetă în locuința sa, pășeam din nou pe fundul fluviului. De data aceasta trebuia să mă-ntorc negreșit pe mal cu jurnalul meu!

O lumină dulce își schimba nuanțele, se împrăștia prin apă. Umbrele peștilor înotînd erau repezi și ușoare. Apa curgea domol pe lîngă pedunculii nuferilor, care-și înălțau în fața mea trunchiurile gigantice. Iată și golful. De departe se zărea misteriosul arbore străveziu. Cît de liniștit atîrnau în apă cele șase ramuri ale lui! Numai frica putuse transforma în ochii mei acest arbore — ce-i drept oarecum ciudat — (pe ramuri, nici o frunzuliță) — într-un monstru.

Da, spaima e un prost sfătuitor.

E uimitor cum imaginația mea a putut născoci o întîmplare atît de fantastică, legată de acest arbore atît de liniștit și de cele șase pașnice ramuri ale sale.

M-am apropiat, dar nici nu apucasem încă să mă aplec pentru a-mi ridica sacul, cînd arborele se puse în mișcare.

Am fugit de acolo, m-am lipit de malul subacvatic.

Arborele se scurta sub ochii mei, devenea mai gros, legănîndu-se, crengile se apropiau, scormo-neau, căutau ceva în apă: să prindă parcă, ceva ce le scăpase. Uitîndu-mă bine și cu atenție, m-am convins că arborele nu se mai afla pe locul în care îl văzusem pentru prima oară. Se deplasase — mai departe de briozoare și mai aproape de sacul cu jurnalul.

Ce era de făcut? Arborele avea șase ramuri. Sub una din ele, aproape de tot, se afla sacul meu. M-am repezit la el. Mîna mea stîngă nu apucase încă să ajungă pînă acolo, cînd ceva, ca un fir, se încolăci în jurul ei. Am tăiat cu secera o ramură, apoi pe cea de-a doua. M-am avîntat spre a treia, dar una din ramurile tăiate se agățase de scafandru. N-am mai stat s-o desprind: nu aveam timp! M-am repezit din nou spre sac. Firele azvîrlite de arbore se înfășurară în jurul picioarelor, mă trăgeau spre el. O arsură, încă una… Le simțeam pe mîini, pe picioare, pe spinare. Am scăpat secera. Am încercat s-o ridic. M-am tăiat la mînă. începeam să mă sufoc — nu mai aveam aer suficient în clopot. Rănit, plin de arsuri, m-am apucat să tai sforile cu care erau legate pietrele de clopot și cu chiu cu vai am ieșit la suprafața apei. Cu mari eforturi am ajuns pe mal, cu echipamentul meu de scafandru încurcat în firele ce se prinseseră de piciorul meu drept. Am încercat să mă ridic, dar am căzut imediat: piciorul stîng îmi era paralizat, mîna mă ardea, de parcă îmi intrase în ea un cui incandescent. N-am mai putut ajunge pînă la peșteră. M-am culcat pe nisip.

Deasupra mea și pe lîngă mine zburau, țopăiau, se tîrau, săreau locuitorii Țării Codrilor de Iarbă. Și totuși am adormit. Cînd m-am trezit, soarele apunea. Nisipul se răcise. Durerea cînd se potolea, cînd se intensifica. Am încercat să mă urnesc din loc — dar n-am putut… Ce otravă vărsase în mine acest arbore?

Mă chinuia foamea. Deasupra mea se legăna capul înfoiat al unui trifoi. Ce bine ar fi să pot bea nectar din floricelele lui înguste. Dar nu pot ajunge, nu pot răzbate pînă la ele…

Cînd mă aflasem pe fundul apei se agățase de marginea scafandrului o ramură tăiată din arborele-monstru. Acum, își pierduse luciul viu, sticlos și zăcea jalnică pe nisip, lîngă locuința argyronetei cu care coboram eu în apă. Am mai avut doar atîta putere să întind mîna. Eram foarte flămînd și am înce-put să mestec bucata chircită de creangă.

Rana de la picior mă ardea, sîngera. Cu ce s-o oblojesc, cu ce s-o răcoresc? În starea de semiconștiență în care mă aflam, mi-am înfășurat piciorul în restul de creangă încă udă. Un pansament foarte ciudat!

Fila 36

Acum gîndurile mele — gînduri de medic — erau preocupate de o nouă enigmă. De curînd, după nefericita luptă cu arborele, zăcusem nemișcat, aproape paralizat. Mă chinuiau arsurile. Pe picior aveam o rană. Dar cum de m-am vindecat atît de repede? Ce fel de medicament fusese acela care îmi redase puterile? Cum s-a putut întîmpla ca o ramură a arborelui-monstru intrată în putrefacție, rău mirositoare, să contribuie într-o atît de mare măsură la înzdrăvenirea mea? Un medicament cu totul ciudat! O plantă necunoscută m-a ucis aproape și aceeași plantă… m-a vindecat! Arsurile de pe picior mă făcuseră să sufăr cumplit, dar foarte curînd — peste o zi sau două — durerile au încetat, rana a început să se închidă. Iar cînd am scos «pansamentul», rana era cicatrizată. Acest caz pare să confirme o lege particulară a similitudinii: ceea ce te îmbolnăvește, te și vindecă. Cîtă dreptate a avut învățatul Hipocrate din antica Grecie, afirmînd cu peste două mii de ani în urmă că bolnavul este tratat de natura lui, iar medicul trebuie doar să ajute natura! Hipocrate scria: «Boala este provocată de similitudine și tot prin similitudine își reface bolnavul sănătatea».

Enigme, enigme, enigme…

Ce este acest arbore ciudat care crește sub apă lîngă sacul meu? Se deplasează, excrescențele lui scotocesc prin apă, prind ființele vii, le înțeapă, le paralizează. Și tot acest arbore… vindecă rănile pe care le-a provocat.

Poate că această plantă insectivoră necunoscută este rudă apropiată cu muscarul și cu roua-ceru-lui? Chiar dacă plouă cu putere, nici roua-cerului și nici muscarul nu-și mișcă nici un fir, nici un perișor. Dar cum se însuflețesc aceste plante, cînd apropii de ele — pe vreme liniștită — o bucățică de carne! Ele trebuie să prindă, să mistuie această hrană. În această împrejurare ele își manifestă caracterul în chip diferit: roua-cerului își îndoaie încet, fără grabă perișorii spre carne. Muscarul însă apucă prada cu energie și violență. El poate fi înșelat: atingi cu un fir de pai unul din perii lui și îndată frunza plantei se închide cu zgomot. L-ai păcălit! Dar roua-cerului nu poate fi înșelată cu un fir de pai.

Poate că arborele acela cu șase ramuri este de fapt un animal care n-a fost încă descris de nimeni! Oare oamenii au putut cerceta chiar toate peșterile, din toate ungherele planetei noastre? Oare au putut scotoci cu lumina lanternelor toate colțurile peșterilor? Oare oceanul a fost studiat la toate adîncimile? Nu, nu toate vietățile figurează printre exponatele muzeelor noastre. Și nu tot ce se află pe planetă a fost descris, desenat, fotografiat. Țin minte că s-a comunicat în «Mesagerul științific» — cu un an sau doi înainte de venirea mea în Țara Codrilor de Iarbă — că o expediție a descoperit în pădurile din Congo un animal vărgat ca zebra, cu gît lung — o rudă apropiată a girafei. Localnicii îl denumeau ocapi.

Enigme, enigme, enigme…

Fila 36

Pentru a treia oară m-am îndreptat spre golf, pentru a-mi lua în sfîrșit sacul care zăcea lîngă arborele misterios.

Sănătos, plin de vigoare, vioi și din nou în scafandru, cu o seceră nouă, ascuțită, în mînă înarmat și cu un băț lung, îndoit la un capăt ca un cîrlig, mergeam pe fundul fluviului, spre golf. Eram sigur de succes: de astă dată mă voi întoarce cu jurnalul.

Am tăiat două ramuri, au mai rămas de tăiat patru și sacul va ajunge în mîinile mele.

Țineam strîns în mînă secera. Desigur că voi lua jurnalul. Ramurile pe care le voi tăia le voi aduce la mal, le voi controla, voi cerceta însușirile tămăduitoare ale ciudatei plante. Și, cine știe, poate că știința medicală se va îmbogăți cu un nou medicament, de o nemaipomenită forță curativă. Cîți oameni suferinzi nu vor fi tămăduiți.

M-am rezemat de povîrnișul subacvatic al malului. Trebuie să mă odihnesc puțin. Prin semiîntu-nericul apei, deslușeam contururile sacului și vedeam arborele care stătea ca o strajă mută și amenință-toare. Păzea intrarea în golf, nu lăsa pe nimeni să se apropie de sac, îl pedepsea pe acela care îndrăznea să se atingă de jurnalul descoperirilor făcute în Țara Codrilor de Iarbă.

Și mi-a venit în minte un vechi basm: un monstru străjuia o comoară, care putea să dea omului fericirea. Acest monstru așeză în calea omului obstacole groaznice, prăvăli peste el o nenorocire după alta. Dar omul învinse obstacolele. Mergînd tot înainte, el ucise monstrul și luă comoara neprețuită.

Privind prin semiîntunericul subacvatic la arbore, intenționam să agăț de cîrligul bățului sacul și să-l trag repede spre mine. Am făcut un pas, dar îndată am sărit înapoi. Ramurile arborelui se clătinară brusc, cu putere. Ce se întîmplase? Pe lîngă mine trecuseră înot niște peștișori. În clipa aceea arborele devenise deodată mai scurt și mai gros și — am văzut asta limpede — ramurile lui au lovit peștișorii ce treceau pe acolo. Prada a fost prinsă sub ochii mei. Trunchiul străveziu al arborelui se întunecă. Pesem-ne că trunchiul fusese gol și acum în el se mistuia hrana.

Ajunge! Am privit destul. Mi-am pus destule întrebări! E timpul să acționez… Am întins bățul, am agățat bine sacul de cîrlig și l-am tras din răsputeri spre mine. L-am luat în mîini. Ce tare a început să-mi bată inima cînd l-am deschis!

Dar vai ce clipă grea! Sacul era gol! Nu se poate! Dar unde-i jurnalul? Cînd și unde a căzut din sac? Nu l-am azvîrlit cumva, fără să-mi dau seama, în dosul arborelui, cînd am prins sacul cu cîrligul? Trebuie să scotocesc fundul golfului. Cu secera în mînă m-am repezit spre arbore ca să tai cele patru ramuri rămase. M-am oprit… Pe arbore se legănau acum… opt ramuri! Ce era asta? În locul celor două ramuri tăiate crescuseră alte patru.

O hidră?!

Fila 37

Jurnalul s-a pierdut. Timp de atîtea zile am vînat un sac gol — o gogoașă de omidă! E de-a dreptul caraghios! Îmi vine greu să îndur această pierdere!

Așadar, totul s-a sfîrșit! Descoperirile pe care le-am făcut timp de ani îndelungați în Țara Codri-lor de Iarbă, tainele, enigmele și dezlegările legate de viața acestei țări, meditațiile cu privire la uimi-toarele instincte, legi, năravuri ale insectelor, invențiile tehnice sugerate de locuitorii acestei țări — tot ce am însemnat cu mare caznă în jurnal, pentru a fi transmis oamenilor, totul s-a pierdut.

Ce clipă amară! Și amărăciunea mea crește, sporește, îmi umple sufletul. Mai ales din cauză că acum înțeleg și mai limpede că comoara mea nu s-a pierdut în Marele Fluviu Domol, ci într-o mică băl-toacă.

Am început să adun polen: trebuie să-mi fac provizii, dar totul îmi scapă din mîini. Îmbrăcămin-tea îmi era ferfenițită și am pornit în căutarea unei gogoașe de omidă. Fără să vreau m-am pomenit din nou pe malul fluviului sub ale cărui valuri rămăsese jurnalul meu, acolo unde luasem o hidră drept un arbore.

Celulele hidrei posedă probabil o uimitoare facultate de regenerare: am văzut eu însumi cum s-au reînnoit tentaculele pierdute. La fel ca și hidra mitologică din Lerna, căreia în locul unui cap doborît de Hercule i-au crescut alte două. Dar Hercule a ars cu trunchiuri aprinse de copaci gîtul hidrei, de pe care coborîse cu ghioaga sa toate capetele, nimicind astfel monstrul cu trup de șarpe și cu nouă capete de balaur.

Cîte văluri au fost smulse de pe diferite taine, cîte enigme ale naturii au fost dezlegate! Dar printre cele care mai trebuie să fie dezlegate rămîne taina regenerării organelor hidrei de apă dulce.

Se știe că hidra de apă dulce este o vietate cu un corp cilindric, gol, sub formă de sac. Tentaculele în chip de șarpe ale hidrei se scurtează și se întind. Cu talpa lui animalul se lipește de sol sau de o piatră.

Organele vezicante ale hidrei urzică puternic, paralizează prada — și acum mă mai dor mîinile din pricina arsurilor. Prada pe care o prinde hidra și o mistuie se vede cîtva timp prin pereții corpului ei. După ce o mistuie, devine din nou un «arbore» nemișcat, din sticlă verde străvezie. Dar de ce culoa-rea hidrei este verde deschis? Probabil că în organismul ei se găsesc zooclore — niște alge monocelu-lare, care se hrănesc cu bioxidul de carbon și cu amoniacul emanat de hidră; astfel ele curăță apa din jurul hidrei.

Bucățica de hidră care exala un puternic miros de ou stricat, din care eu înghițisem o parte, iar cu cealaltă îmi oblojisem rana, avea o uimitoare putere tămăduitoare. De ce? Pesemne că ceva din orga-nismul hidrei ajută la regenerarea și înmulțirea noilor celule în locul celor moarte. Acest «ceva» a fost medicamentul meu.

Ce-mi rămînea de făcut? Mi se păru că și seara ce se lăsase căzuse și ea, tăcută, pe gînduri. Ierburile-arbori de pe țărmul Marelui Fluviu Domol au încetat să mai foșnească. Priveam soarele și nu doream ca să apună. În copilărie însă totul era altfel: te uitai la soarele ce asfințea și așteptai cu nerăb-dare să apună cît mai repede pentru ca să răsară cît mai curînd, a doua zi. Atunci voiam ca totul în natu-ră să se schimbe cît mai repede.

Era timpul să mă culc. Acolo în apă peștișorii s-au ascuns în nisip — au adormit. Și bondarii au adormit în cuiburile lor de pămînt. Și probabil că însăși hidra de cristal își face somnul. Tentaculele ei s-au relaxat și s-au scurtat.

Iată și peștera mea. Ah, oare de ce adoarme atît de greu gîndul omului?

Fila 38

Cu fiecare zi îmi era parcă tot mai grea trezirea dimineața. Jurnalul era pierdut. Mă simțeam obo-sit și bătrîn. Mă uitam la fluviu și mă gîndeam că apa îmi luase totul, totul. Puterile îmi scădeau. Au-zeam foșnetul ierburilor și nu-mi venea să cred că am străbătut atît de voios și cu atîta îndrăzneală jun-gla, că am dus cu mine un bagaj greu și am pornit într-o navigație temerară!

Aveam cîteva hamace împletite din păienjeniș. Păianjenii țes pînze, plase, saci, tuburi, clopote, hamace…

În nopțile calde nu dormeam în peșteră, ci în hamacul pe care-l agățam sub niște frunze mari. Într-o dimineață m-am trezit cînd soarele abia răsărea. Am deschis ochii și am văzut deodată fața unui om tare ciudat. Mi se părea oarecum cunoscută. M-am ridicat puțin și mi-am fixat privirea pe acest chip omenesc. Chipul începu să se apropie de mine. Ce expresie de amărăciune, ce expresie jalnică avea. M-am întrebat: «Ce s-a întîmplat cu el, unde l-am mai văzut?» Mi-am întors capul. La lumina soarelui de dimineață, printre ramurile și trunchiurile rare care mă înconjurau, mă priveau mulți oa-meni, dar cu toții aveau aceeași față ca a necunoscutului meu. Și fiecare față, din nu știu ce pricină, se lărgea, se întindea. În clipa aceea nu mi-am putut reține un hohot de rîs: ceea ce vedeam nu era decît propriul meu chip care se reflecta în picăturile de rouă. Boabe de rouă — oglinzi. Am început să mă examinez, să mă cercetez în oglinda care atîrna în fața mea pe o rămurea ușor îndoită: ochi înfrigurați, tîmple scofîlcite.

Iată cum m-am văzut în această dimineață senină și însorită.

Nectar, polen, semințe, grăunțe — aveam rezerve din toate acestea. Dar un organism sleit nu poa-te fi restabilit doar cu alimente vegetariene. Trebuiau adăugate albumine și grăsimi.

Privind în jos din hamac, am văzut cum o viespe subțire, proptindu-se cu picioarele în pămînt și ridicîndu-și aripioarele, tîrăște pe jos o uriașă omidă grasă. Iată că viespea se îndepărtează de victima sa și începe să sape o gropiță, apoi se întoarce — parcă pentru a verifica dacă prada se află la locul ei, și din nou dă fuga la gropiță. Și sapă, sapă. Omida făcea mișcări slabe: înainte de a o aduce aci, viespea îi paralizase cu împunsăturile ei centrii nervoși. Omida nu era nici moartă, nici vie. Curînd viespea avea să termine de săpat gropița, își va căra acolo omida și va depune pe trupul ei un ou. Și larva va trăi pe socoteala omidei, se va dezvolta, se va transforma în viespe.

Dar eu sînt flămînd. Am coborît cu grijă din hamac și am început să mă apropii de omidă.

Nu, o asemenea mîncare nu-mi este azi pe plac. Trebuie să caut alta.

M-am uitat spre fluviu — cîți peștișori sînt acolo! Să-mi iau echipamentul de scafandru și să pornesc la pescuit? Dar cu ce să pescuiesc? Cu plasele de păianjen. Dar în fond de ce nu le-aș putea folosi și ca unelte de pescuit? Cu ele voi bara unul din brațele fluviului.

Voi avea pește!

Fila 39

În fiecare zi coboram pe fundul fluviului, îmi puneam clopotul de scafandru în cap și-mi cercetam năvodul. Desigur că peștișorii nu se prindeau prea des. M-am deprins încetul cu încetul să mă alimen-tez cu pește.

Am folosit cel mai mare clopot de argyronetă pentru păstrarea vînatului: l-am răsturnat, l-am legat de crengile unui tufiș care se pleca peste apă. Am obținut o plasă.

Fila 40

Zilele treceau și eu continuam să rămîn prin aceste locuri.

De fiecare dată, coborînd la fund, nu mă îndreptam de la început spre năvodul meu, ci mă apro-piam de golf. Mă tot uitam dacă nu se află acolo jurnalul meu — un pachet de foi, pecetluite cu ceară. Dar jurnalul nu era.

Ca și înainte, la intrarea în golf străjuia o hidră de un verde deschis. Tentaculele ei se întindeau prin apă.

Sigur că jurnalul meu a putut cădea din sac nu numai în golf, ci și într-un alt loc al fluviului. Și totuși trebuia neapărat să încerc să mă strecor în golful în care se afla hidra. Poate, totuși, jurnalul a rămas acolo.

Aveam o rezervă de plase, năvoade, saci.

Și la un moment dat m-am decis: voi arunca peste hidră o plasă și voi scormoni golful. Mă despărțeau doar cîțiva pași de hidră, cînd îmi ieși deodată în cale un imens pește negru. Am fugit, m-am lipit de povîrnișul malului. Am văzut atunci răsărind ca din pămînt un animal. Se răsucea, sfredelea solul în care se înfigea căutînd să se ascundă. Dar nu reușea: solul nu ceda, îi dădeau rezistență pesemne lespezile de calcar.

Animalul începu să se tîrască. Un șarpe? Trupul alcătuit din inele gigantice se strîngea, răsucin-du-se în diferite direcții; inelele păreau că se mișcă autonom. Șarpele ba se scurta, ba se lungea. Peste o clipă asupra lui se repezi uriașul pește negru. Mișcările acestui animal de pradă care se scurta și se lungea și el erau violente și bruște. N-am reușit să disting decît maxilarele pline cu dinți ascuțiți și cîțiva ochi. Nu m-am putut lămuri prea repede că ceea ce vedeam era o lipitoare care prinsese o rîmă de ploaie. O lipitoare și o rîmă de ploaie! Animalul de pradă se lipise bine de șarpele de apă. Acesta se sucea, se învîrtea, se lovea de povîrnișul malului, încerca să scape. Începu un dans sălbatic. Apa deveni tulbure. Eu mă retrăgeam tot mai departe de golf. Deodată o ieșitură de sub apă a malului se nărui. O surpare, întuneric! Am reușit să ies la suprafață și să urc pe mal. Am mai răsuflat puțin, apoi am coborît din nou pe fundul fluviului. Apa se limpezise, devenise iar străvezie. Și atunci am văzut că golful este în întregime acoperit cu pămînt. Totul s-a terminat! Aici nu mai aveam ce căuta…

Fila 41

Mă gîndeam de multe ori: ce-ar fi să mă stabilesc pe acest mal? Să mă instalez într-o peșteră, ca să nu-mi mai pese de frig. Să-mi fac provizii. Alături era apa. Începusem să înțeleg viața viețuitoarelor subacvatice. Aici păianjenii pregăteau pentru mine costume de scafandru, țeseau plase, năvoade. Puteam oricînd prinde pește.

Dar vînturile! Încep deodată să sufle lîngă apă, răstoarnă și rup totul în calea lor, stîrnesc vîrtejuri de praf și nisip (pentru mine un grăunte de nisip e aproape cît un bolovan!), vuiesc jalnic la intrarea în peșteră. Nu, trebuie să mă întorc la vechea mea casă, unde am locuit și mi-am scris jurnalul. Trebuie să plec de pe acest mal.

Dar nu mă grăbeam, amînam de pe o zi pe alta și continuam cercetările pe fundul Marelui Fluviu Domol și adesea, cutreierîndu-l, apăreau lîngă mine niște construcții mișcătoare — locuințele țînțarilor.

Nuielușe și bucățele de stuf, cetină și scoiculițe mărunte, frînturi de crenguțe, mușchi, boabe de nisip — tot ce se putea aduna din apă servea la construirea casei țînțarului. Acest material surprinzător de variat era strîns legat cu ajutorul unor fire de mătase rezistente, alcătuind astfel o construcție de nădejde.

Pe lîngă mine treceau cînd o construcție cu olane, în care bucățelele de stuf stăteau una peste alta ca plăcuțele de țiglă ale vechilor căsuțe olandeze, cînd o casă-husă, iar uneori cîte o casă-cutie. Am văzut și o construcție alcătuită din bucățele de scoarță și din frunze tăiate cu multă grijă.

Toate aceste construcții erau executate în apă de către larvele țînțarului și erau presărate pe tot drumul parcurs de larve, căci ele se deplasează o dată cu casa în care au crescut. Se apropia timpul metamorfozei. Deasupra fluviului începuseră să zboare țînțari înaripați.

La un moment dat mi s-a părut că văd pe apă cuibul plutitor al unei păsări necunoscute. Cînd m-am uitat mai atent — din nou un țintar! Casa era făcută de astă dată din mușchi.

A durat mult pînă am învățat să deosebesc aceste edificii printre diferitele resturi de scoici și pietre care zac pe fund, printre crengile plutitoare și diferitele vietăți care se mișcă, stau sau se ridică deasupra apei.

Mergeam odată pe fundul rîului. Într-un loc unde cursul era mai repede, mă prinsesem de o ieșitură de stîncă și deodată am văzut o casă-tub care se legăna în apă. Mai întîlnisem asemenea locuințe de țînțari, totuși ceva îmi stîrni mirarea: cursul era repede, casa însă plutea încet de tot, opunea rezistență apei: două pietre erau prinse de temelia casei-tub.

Pe pămînt construcțiile țînțarilor mi s-ar fi părut voluminoase, greoaie, dar în apă, aceste case de arhitectură variată erau ușoare și mobile.

Fila 42

Și totuși mi-am găsit jurnalul…

Marginile lui erau roase, ceara se desprinsese pe alocuri. Apa pătrunsese în pachet și filele se udaseră. Am scos cu precauție filă după filă. Le atingeam, le netezeam cu o bucurie de neînchipuit. Mă uitam la ele, verificam numărul de pe fiecare filă. Începeam să citesc o pagină, dar imediat, fără să o termin, apucam o alta, o lăsam și pe aceea și începeam pe cea următoare.

Eram mîndru de mine: furtuna, naufragiul, apa îmi luaseră jurnalul, dar omul în miniatură care cerceta Țara Codrilor de Iarbă a reușit totuși să-l găsească pe fundul fluviului!

De astă dată îl voi preda, îl voi preda negreșit oamenilor.

Ce mîndru eram: jurnalul fusese găsit!

Fila 43

Iată cum am izbutit să reintru în posesia lui.

Ieri ieșisem dis-de-dimineață din peșteră. Ierburile-arbori ce alcătuiau un hățiș des lîngă mal erau liniștite, nemișcate. Am auzit sunete de trompetă — cîțiva bondari își desfăceau în iarbă aripioarele, salutau soarele ce răsărea și-i trezeau pe ceilalți bondari: mai repede la flori! Mă opream mereu; simțeam că din desiș mă privesc niște ochi. Și de cîte ori mă uitam, vedeam niște furnici. Ochii lor în chip de mozaic inspectau tot ce se petrecea pe mal.

Am coborît pe fundul fluviului, am cercetat dacă nu s-au prins peștișori în năvod. Era gol! Obo-sisem. M-am vîrît în clopotul păianjenului-argyroneta să mă odihnesc. În liniștea din jur distingeam sunetele ce veneau din adîncul apelor. Se părea că locuitorii acestor locuri, trecînd înot pe lîngă mine, bombăneau, se certau, duceau între ei o discuție cu întreruperi. Parcă peștii vorbeau între ei…

Niște pescari și marinari povesteau cîndva că ar fi auzit răgetul delfinului polar, piuitul țiparului, mormăitul cocoșeilor (așa numesc pescarii din Yalta triglele). Tot ei spuneau că somnii scot niște sune-te ce seamănă cu scîrțîitul unor roți de căruțe neunse și că sînt pești care grohăie și croncăne. Nu cre-deam în aceste scorniri pescărești! Dar aici, printre sunetele care se iscau și se pierdeau în jurul meu în apă, am sesizat deodată un piuit strident. N-o fi țipar? Și îndată după asta, am auzit un sunet de xilo-fon, de parcă un muzicant ar fi lovit cu ciocănelul niște plăcuțe de lemn. Umbra unui pește mare pluti pe lîngă aerostat. Sunetul se repetă. Da, peștii… vorbeau.

Sunete care apar și dispar, umbre trecătoare, ierburi-arbori care se înalță de pe fundul fluviului și se aștern pe luciul lui… Semiîntunericul colorat într-o ușoară undă trandafirie… Și aici, sub apă, mi-am amintit de o grădină alb-trandafirie. Soarele încă nu răsărise și merii bătrîni își ascundeau în semiîntu-neric trunchiurile strîmbe, văruite în alb și susținute cu prăjini. Semiîntunericul dens de sub meri era plin de mirosuri amestecate — mirosul de ceață al fluviului, mirosul de pămînt reavăn, de iarbă udă, înrourată.

Aici, sub apă, simțeam lumina soarelui în această clipă, exact ca atunci, în penumbra dimineții, sub merii din grădină.

Am tăiat cu scoica sforile aerostatului, am legat de ele pietrele și m-am dus să văd năvodul.

Deodată apărură, aproape de tot, două umbre uriașe. Pești, pești de pradă! M-am repezit spre o piatră mare și m-am ascuns în dosul ei. Doi pești enormi — fiecare cu cîte trei ghimpi ascuțiți pe spinare — înotau unul după celălalt. Vedeam în apa tulbure ghimpii lor îndoiți. Bibani spinoși! Iată cuibul lor. Uriaș, cu două intrări. Unul din bibani se făcu nevăzut în cuib. Celălalt, viu colorat, rămase la intrare. Femela întîrzia pentru a depune în cuib icrele, iar masculul colorat (el construise cuibul) păzea intrarea.

Mă uitam de după piatră la cuib și mă gîndeam: «Ce-ar fi să fie în el jurnalul meu?» S-ar fi putut să-l ducă acolo curentul, sau poate însuși bibanul spinos făcuse o împletitură din el cu alte plante lao-laltă. Acum poate stă acolo lîngă boabele de icre, străjuit de un paznic cu ghimpi fioroși. N-ar fi bine să pîndesc un moment prielnic și să arunc o privire în cuib? Dar m-am temut să o fac. M-am îngrozit numai gîndindu-mă la ghimpii bibanului spinos. Să merg mai departe!

M-am apropiat de năvod și am rămas surprins. Era rupt și în ruptură se împotmolise o construcție absurdă — uriașa casă-cutie mobilă a unui țînțar. Acum se legăna, probabil încerca să-și continue drumul. Firește că tot peștele scăpase din năvod. Puțin îmi păsa. Știam că aici nu mă voi mai întoarce în nici un caz. Am examinat cu atenție arhitectura casei mobile care îmi rupsese năvodul. Ce construc-ție caraghioasă, dar cît de solidă!

Și aici… aici…

Printre bucățele de scoarță, crenguțe, cetină, din care își construise casa țînțarul, am zărit pachetul lunguieț cu filele de culoare gălbuie atît de familiar mie. Era jurnalul meu care căzuse din sac. Ridicînd de pe fundul fluviului o bucățică de scoică, am început să distrug peretele casei.

O lovitură, încă una… Loveam neobosit în construcția înjghebată cu atîta îndemînare! Am tăiat firele de păianjen cu care țînțarul își consolidase părțile componente ale locuinței lui.

M-am întors pe țărm cu jurnalul.

Fila 44

Am așternut pe nisipul uscat al malului filele, le-am netezit. Am așezat pietricele pe fiecare din ele. Pe unele, rîndurile erau șterse de apă. Îmi ziceam: Mai tîrziu, le voi completa! Dar acum trebuie să le usuc. Mă uitam cu îngrijorare la soare — îmi va decolora cumva cerneala? Iată, am pus o piatră și pe ultima filă. Le-am mai aruncat o privire, m-am așezat pe nisipul încălzit de soare și inspirînd mireasma ierburilor am început să cînt. Din desișul ierburilor ce creșteau pe mal cineva îmi răspundea tot cîntînd. Cîntam din ce în ce mai tare, iar vocea îmi răspundea și ea cîntînd la fel de tare. «Ce glas cunoscut!» mă gîndeam. Și deodată mi se păru că de pe apă nu o voce, ci un cor de voci îmi continuau cîntecul. Am tăcut, ca să pot asculta. Nimeni din pădure nu-mi ținea isonul. Nu era nici un cor pe apă. Mă înșelase doar jocul ecoului. Cîte nu i se pot părea omului, în clipa cînd regăsește întîmplător lucrul cel mai drag, cel mai de preț.

Soarele ardea. Fluviul curgea încet prin fața mea. Greierii țîrîiau. Țara Codrilor de Iarbă vorbea pe diferite voci. De bucurie nu mai știam ce-i cu mine. Mi se părea că eu, un om mic, voi porni îndată vesel și sprinten prin iarbă, călcînd-o și strivind-o eu picioarele, voi intra în orășelul Censk și voi striga:

«Prieteni, citiți aceste file! Veți găsi în ele nenumărate descoperiri și dezlegarea atîtor și atîtor taine!»

Voi face o săritură peste Marele Fluviu Domol, e doar un mic pîrîiaș! Ca să-l trec nu trebuie să fac decît un singur pas…

Mi-am îndreptat spatele cu hotărîre și am încercat să mă ridic. Am dat un țipăt, am căzut… Am încercat din nou să mă ridic, dar nici de astă dată n-am reușit. La cea mai mică mișcare simțeam o durere ascuțită în spate.

M-am întins pe jos neputincios. Îmi simțeam articulațiile strînse ca într-un cerc, paralizate. Mă durea capul. Începu să mă ia cu frig.

M-am împotrivit bolii, n-am lăsat simțul umilitor al milei să pună stăpînire pe conștiința mea. Iar ierburile înalte îmi făceau semne cu vîrfurile lor subțiri. Amețisem, parcă zburam într-un leagăn sus de tot. Ce se întîmplase cu mine? De ce mă îmbolnăvisem? Răcisem, desigur. Prea am umblat mult și prea des pe fundul fluviului.

Aveam friguri. Mă dureau mușchii, încheieturile. Simptomele bolii semănau cu ale reumatismului acut: toate celulele îmi erau inflamate.

Cîndva, la spital, am tratat bolnavii de reumatism cu salicilat de sodiu sau «salicil», cum îi zicea felcerul. Totuși cel mai bun remediu era alcoolul formic. Dar pot eu face față aici furnicii care a trecut plină de importanță pe lîngă mine, mișcîndu-și repede mustăcioarele? Și mai era… mai era — veninul albinelor. Înțepăturile lor ajutau bolnavilor de reumatism. Dar astăzi înțepătura unei albine m-ar ucide.

Mi-am amintit de felul cum își descriau bolnavii durerile. Le-am comparat cu ale mele.

Mi-am amintit de un caz din practica mea de spital. Fusese adus în salonul meu un băiat atît de bolnav, că te cuprindea mila numai privindu-l. Era chircit, vînăt. Mama lui povestea că băiatul stătuse mult în apa iazului fără să iasă afară: se tot scăldase! Am pus diagnosticul: radiculită. Mi-am spus: ce-ar fi să-l masez pe bolnav, să-l urzic cu iarba care de sute de ani servește la tăbăcirea pieilor, iarbă care se numește «scumpia»? Așa am și făcut. Băiatul și-a revenit repede.

N-ar trebui oare să încerc și eu acum tratamentul cu scumpia? Frunzele sînt imparipenate de la nouă la șaptesprezece frunzulițe lunguiețe sau ovale. Dar acum pentru mine totul are altă înfățișare. Le voi găsi oare, le voi putea recunoaște?

Am pornit tîrîș. Mă văităm, suspinam, dar mă tîram mai departe. Mă opream des, ridicam capul și priveam cu atenție să văd dacă nu se află în fața mea planta pe care o căutam. Dar nu era! Deodată văd legănîndu-se chiar frunzele scumpiei. Din nou eroare — nu erau ele… Și iarăși m-am tîrît mai departe. În cele din urmă am văzut în fața mea niște panicule sfărîmicioase galben-verzui. M-am uitat eu atenție. Fiecare frunzuliță era mai mare decît capul meu. A trebuit să mi le imaginez micșorate de multe ori pentru a putea recunoaște scumpia!

Zăceam pe jos aproape nemișcat, mă uitam la planta atît de rîvnită și mă gîndeam: cum să dobîndesc puțin polen, o floare sau o frunzuliță, măcar o frunzuliță?

Vremea trecea. Mă uitam din ce în ce mai insistent în sus. Am văzut o frunzuliță frîntă și am început să aștept: doar o cădea curînd. Așteptare zadarnică! Către seară apăru pe tulpină un melc cu o cochilie sferică. M-am bucurat la gîndul că poate va trece de pe tulpină pe coada frunzei frînte. Din nou am așteptat. În sfîrșit! Ce noroc! Melcul a pășit de pe tulpină pe codița frunzei. Frunzulița s-a rupt, și-a luat zborul, s-a lăsat la pămînt. M-am tîrît pînă la ea, am ridicat-o, am frecat o bucățică între degete, am aplicat-o pe locurile dureroase și am masat terciul verde pe corp. Pielea se înroșise și mă ardea, dar peste cîteva ore durerea începu să-mi treacă.

Poate că mi-a ajutat scumpia cea otrăvitoare, sau poate că m-am vindecat numai fiindcă am depus mari sforțări pentru a mă mișca, pentru a mă tîrî. Gimnastica este un mijloc admirabil împotriva unor forme de reumatism.

Fila 45

În acea dimineață o lumină sidefie se revărsa peste desișul de ierburi. Mă întorceam spre mal ca să strîng de sub pietre filele jurnalului care trebuie să se fi uscat, să le așez într-un nou pachet ceruit, ca apoi să încerc din nou să trec cu el peste Marele Fluviu Domol.

Pe jos se așternuseră parfumate covoare de mătase roșie, cu margini trandafirii: erau petale scuturate din măcieșul înflorit. Ierburile de un verde închis se aliniaseră în lungi alei regulate. Undeva sus se zăreau stelele florilor de nu-mă-uita.

Poate că va veni aci un tînăr, va culege într-un buchețel flori de măcieș și de nu-mă-uita și, emoționat, uitînd toate cuvintele pregătite, le va întinde cu mîna tremurîndă cuiva peste gardul scund al grădiniței. Și drept răspuns pe fața unei fete va străluci un surîs. Mesteacănul își va legăna la picioarele lor dantelele umbrelor și rîndunelele, ciripind vesel, vor zbura mai jos deasupra lor.

Dacă ar ști acești oameni dragi cît de greu mi-a fost să-mi croiesc drum prin hățișul de nu-mă-uita, cum îmi barau drumul, ținîndu-mă, acele măcieșului — sulițe întunecoase, amenințătoare!

Fila 46

Un vînt bătrîn și rău bîntuia prin locurile unde fusese răsturnată pluta mea de furtună, prin acele locuri care păreau atît de liniștite și calme: o limbă îngustă de nisip, pădurea ierburilor îngîndurate, valul leneș al fluviului…

Țărmul furtunilor și al vîntului…

În primele ore ale dimineții, cînd soarele răsărea fără grabă și solemn deasupra pădurii ierburilor care ajungeau pînă la mal, în acele ore, mi se părea adesea că de cealaltă parte a fluviului, unde munții de piatră coboară în terase spre apă, acolo în defileul acela se află locuința permanentă a vîntului. De acolo se smulge și, umflîndu-se, vine în zbor peste fluviu. Învestmîntat întotdeauna în alte mantii — după vreme — în cea cenușie cînd pe cer trec nori plumburii, într-una întunecată înainte de furtună, sau în alta aurie, cînd în jur totul e vesel și luminos — întotdeauna în alte mantii (cîte or fi, nu se pot număra) zboară vîntul peste pădurea de ierburi și peste fîșia galbenă de pe mal și dispare cu vuiet și șuier. Și deodată, cînd nici nu-l aștepți, apare din nou. Obosit și istovit de toate muncile făcute în locuri depărtate, în stepe, pe mări, pe ogoare, el gonește libelulele iuți, apleacă spre pămînt pădurea de ierburi, ridică valuri pe Marele Fluviu Domol. Apoi se întoarce în defileul său, se ascunde, se ghemuiește între stînci și adoarme.

Așadar mergeam repede spre fluviu. Cu cît mă apropiam mai mult de țărm, cu atît mai des trebuia să trec prin rîpe uriașe. Pe pantele lor arbori-ierburi foșneau jalnic. Iată că din dosul arborilor sclipi în culoarea oțelului fluviul, acoperit de încrețituri întunecoase.

Fila 47

Ieșind din ultima rîpă am văzut răsucindu-se pe mal, ca fumul ieșit pe ogeac, o coloană de nisip. Ierburile gigantice, înguste și lungi ca niște spade, care ajungeau pînă la mal, se cutremurau, vibrau de la rădăcină pînă în vîrfuri și se plecau, atingînd nisipul. Totul se întunecă. Vîrtejul de nisip dănțuia pe mal și vuia din ce în ce mai tare. M-am repezit spre filele mele.

Vîntul smulgea, rostogolea pietrele dintr-un loc în altul, răsucea și ducea cu el filele jurnalului. Ele zburau prin aer, se așterneau pe apă. Eu mă agitam pe mal, iar vîntul purta filele deasupra capului meu, zbura cu ele în desișul ierburilor. Unele din ele jucau pe jos, dansau parcă! Nu am reușit să prind nici una. Iată, o filă s-a agățat de o rădăcină care ieșea din pămînt, dar vîntul o goni de acolo, o duse mai departe. Alergam cu brațele întinse, poticnindu-mă, în urma lor, dar vîntul stîrni praful, îl răsuci, îl risipi și mă orbi cu el.

Cînd m-am frecat la ochi și am privit în jur, am descoperit că nu mai există nici o filă. Numai vîntul zbura, șuiera și vuia, schimbîndu-și contururile și formele.

Pe mal nu rămăsese nimic, decît vîntul și praful stîrnit de el.

Fila 48

Cînd, acum cîteva zile, am plecat tîrîș de la mal spre pădurea de ierburi în căutarea leacului, era o vreme calmă și senină. Știam desigur că aici se stîrnesc vînturi și furtuni violente, dar, bolnav și slăbit, puteam eu găsi atunci în mine destulă putere ca să strîng de sub pietre filele jurnalului și să le ascund în peșteră?

Am plecat pentru totdeauna de pe țărmul Marelui Fluviu Domol. Pentru totdeauna! M-am întors în casa unde am lăsat hîrtia, cerneala. Voi începe un nou jurnal, pe care-l voi scrie ani îndelungați. În serile liniștite, cînd se aude doar țîrîitul greierilor, îmi voi aminti de tot ce scrisesem în jurnalul pierdut, voi repeta totul, voi scrie totul din nou. Și din nou voi porni la drum îndepărtat. Voi trece, voi trece neapărat fluviul. Și voi preda oamenilor jurnalul meu cel nou.