In Tara Codrilor de Iarba

COMPASUL VIU

Un miros ciudat mă ameți.

Nu știu cîtă vreme trecuse. Pesemne că-mi pierdusem cunoștința.

M-am trezit pe fundul unui puț. De sus răzbătea lumină. Trebuia să ies afară. Scoțîndu-mi picioarele din masa lipicioasă, m-am prins cu mîna de o ieșitură a peretelui.

Deodată se făcu întuneric, ca și cum cineva ar fi acoperit deschizătura puțului. Capul mi se lovi de ceva solid. Ce acoperiș a apărut deasupra mea? Acoperea perfect gaura prin care căzusem în puț. Prin el străbătea o undă de lumină. Am lovit cu pumnul și-am străpuns o gaură; încă o lovitură și gaura s-a lărgit.

M-am întins, m-am agățat cu mîinile de marginea puțului și am ieșit.

În aerul proaspăt mi-am revenit și am simțit din nou mirosul amețitor. Asta e miere! Fusesem într-un butoi gigantic cu miere. Ciudat! Eram flămînd, totuși am fugit fără să gust din miere. Păcat! Ce-ar fi să mă întorc înapoi? Dar ce era acoperișul care a apărut pe neașteptate deasupra capului meu? Voi coborî din nou în puț, să mănînc miere, dar mă va acoperi din nou ermetic acoperișul și nu voi mai putea ieși. Trebuie să mă lămuresc întîi: de unde a apărut aici puțul cu miere și cine construiește dea-supra lui un acoperiș?

Un animal cenușiu apăru pe uriașa cuvertură verde — o frunză — chiar lîngă mine. M-am pitit. Nu puteam fi văzut. Animalul avea o comportare destul de ciudată. Făcea mișcări neașteptate, parcă ar fi dansat. Dar nu era un dans. El tăia din frunză un cerc regulat și exact, de parcă circumferința pentru decuparea lui ar fi fost trasată cu compasul. Punctul de sprijin era trupul animalului, în timp ce capul și maxilarele se roteau, descriind un arc.

Tăietura se făcea astfel circular. Strict și precis. Deodată animalul se ridică bîzîind, coborî lîngă mine și acoperi cu cercul verde decupat din frunză puțul din care abia ieșisem.

Pe o altă frunză verde, un animal asemănător «dansează», adică și el decupează. Iată-l că și-a luat zborul și pe frunză a rămas o tăietură făcută de astă dată nu în cerc, ci în elipsă. Insecta a deplasat aici de două ori punctul său de sprijin: cele două semicercuri au format o tăietură în elipsă.

Acoperișul puțului era format dintr-o frunză decupată în cerc, iar bucata tăiată în elipsă era folosită probabil la așezarea pereților puțului propriu zis, în care se păstrează mierea.

Mi-am amintit că insecta cenușie este albina-tăietoare de frunze — megachila. Toată munca ei pare să fie o lecție intuitivă de geometrie descriptivă.

«Ar fi bine să dejunez — mi-am zis, privind cum albina-tăietoare de frunze așază pe puțul cu miere un acoperiș verde, unul peste altul. Trebuie să mă grăbesc! Dacă albina își va așeza întregul acoperiș verde, deasupra puțului, nu voi fi în stare să străpung cu pumnul atîtea straturi puse unul peste altul. Și voi rămîne fără «micul dejun».

Iată că albina a acoperit puțul cu un acoperiș verde rotund. Imediat ce și-a luat zborul am dat fuga repede și l-am lovit cu pumnul. Am făcut o gaură, dar n-am vrut încă să risc să intru după miere. Dacă nu apucam s-o fac la timp?… Albina se putea întoarce. Și așa s-a și întîmplat.

În timp ce albina își așeza acoperișul — eu așteptam. După ce ea își luă zborul pentru a decupa un altul — eu îl spărgeam pe cel existent și apoi așteptam din nou cu răbdare. Și iar mai distrugeam unul — după ce albina îl reconstruia. În acest fel îmi croiam din nou drumul spre puțul cu miere. Albina făcea deci o muncă cu totul zadarnică. Iată un prilej pentru a constata automatismul instinctului.

Dar cînd va termina odată să-și așeze acoperișurile?!

A venit de multe ori și și-a tot plasat cercurile. După stratul al treisprezecelea, străpuns de mine cu același zel ea și celelalte douăsprezece anterioare, ea și-a luat zborul și nu s-a mai întors. Am așteptat mult, dar pesemne că și-a socotit treaba terminată.

«Acum e timpul!»

M-am vîrît în puț, agățîndu-mă de marginile pereților de frunză. Bună mîncare a preparat pentru mine albina: aluat de miere din polen de flori și nectar. Aici ea își depusese și oul.

Mi-am luat micul dejun, am ieșit afară și am început să cobor de pe buturugă, ținîndu-mă de ieșiturile scoarței.

Dar ce-a licărit acolo la rădăcina ierburilor? N-o fi cumva granula argintie, ce s-a rostogolit de pe buturugă?

Da! Am zărit licărul argintiu al granulei. Ea era! Granula prețioasă! Cealaltă putea acum rămîne în casa păianjenului!

Am sărit pe pămînt, zgîriindu-mă serios de marginile ascuțite ale pietrelor. Pietre? Înainte, uitîndu-mă la ele, aș fi spus: nisip de cuarț cu granulație mare. Acum însă acestea îmi apar ca niște pietre uriașe. O mică fîșie îngustă, pietroasă, iar în jur foșnește pădurea…

M-am repezit spre granulă, dar un munte rotund, sferic, înalt cît o casă cu două etaje, care se afla în apropiere, se urni deodată din loc și-mi bară drumul.