In Tara Codrilor de Iarba

FOȘNETUL PĂDURII

Ajunsesem pînă la dealurile de nisip și începusem să mă cațăr pe ele. Numai de i-aș mai ajunge!

Cu puțin timp în urmă aceste dealuri ar fi fost pentru mine niște mușuroaie de pămînt, azvîrlite de cîrtițele și șoarecii de cîmp din galeriile lor subterane. Aș fi pășit liniștit și fără grijă peste acest «lanț de dealuri».

Dar acum? Pietrele se rostogoleau sub picioarele mele, bolovanii îmi barau drumul. Pămîntul aluneca de pe pantele repezi și mă trăgea în jos.

N-am reușit să ajung pînă în vîrf. Am privit în jur. Dealuri, dealuri înalte, înșirate unul lîngă altul, formînd un lanț lung. Între ele se căscau trecători înguste, primejdioase. Acolo, după aceste dealuri, se găsea pilula mea.

Am făcut din nou un pas spre vîrf și apoi încă un pas. Dar o mișcare greșită și m-am rostogolit în jos. Eram complet extenuat. Mă cuprinse desperarea. Niciodată nu voi putea pricepe cum s-au cățărat peste dealuri cei doi «cavaleri» negri împreună cu uriașa lor bilă.

Dezorientat, n-am putut multă vreme să-mi adun gîndurile. Ce să întreprind? Poate ar fi trebuit să mă întorc la vechea buturugă? Dar prea era greu drumul presărat cu pietre. Cu picioarele rănite, nu pu-team nici să mă cațăr pe dealurile ce se surpau mereu. Am cotit spre dreapta și iată că mergeam prin pădure, prin desișul ei de nepătruns. Știam, îmi aminteam bine că mă aflu în ierburile pe care de curînd le călcasem în picioare… Ierburi… ierburi… Dar acum eram înconjurat de arbori imenși cu trunchiuri verzi, de forme nemaiîntîlnite. Fremătau neîntrerupt în bătaia vîntului. Fiecare arbore tremura speriat, se legăna, se îndoia aproape pînă la rădăcină. În aer stăruia un foșnet continuu.

Am început să-mi croiesc drum prin desișul plin de zgomote stranii. Mă asurzea aproape o larmă puternică, un șuier strident, un vuiet necontenit, un pîrîit și un muget continuu.

Mă învăluia un aer cald, umed, înăbușitor, de parcă m-aș fi aflat în junglă.

Dădeam la o parte tulpinele, îndepărtam frunzele uriașe ale unor plante necunoscute. Ce varietate de specii — în această lume vegetală! Aromele pluteau în valuri puternice, dar eu nu le recunoșteam, nu le puteam distinge. Eram amețit.

Unde sînt, unde sînt miresmele obișnuite ale ierburilor cunoscute din copilărie, aroma dulce a trifoiului, parfumul amar al pelinului, mirosul de medicament al mușețelului, mirosul iute, pătrunzător de izmă? Și cum să recunosc, cum să deosebesc, printre ierburile care mi se par copaci, cea mai comună patlagină, trifoiul, timoftica, crețișoara, piciorul-cocoșului, clopoțelul? Desigur că toate aces-tea se află aici. Dar vedeam niște frunze uriașe — niște pînze mari, verzi, legănate de vînt; vedeam pînze rotunde și dințate, subțiri și netede, ascuțite ca dinții de ferăstrău, lucioase sau acoperite cu un puf des!

Unele frunze erau lipite de trunchiuri, altele se legănau pe codițe lungi, ori răsăreau de-a dreptul din pămînt, în formă de evantai. Liane dese se împleteau printre trunchiurile rectilinii și-mi barau dru-mul. Pesemne că erau volbura și măzărichea agățătoare, știute de toată lumea…

Toate cunoștințele și senzațiile mele se încurcaseră. Vedeam alte dimensiuni și culori, auzeam alte sunete, inspiram alte mirosuri. Tot ce mă-nconjura, mă chinuia, mă făcea să sufăr!

Păsări ciudate, nemaivăzute zburau din copac în copac… păsări să fi fost?

Niște animale stranii, unele uriașe, altele mici, săreau și se tîrau dintr-un loc într-altul: unele erau de un verde viu ce se contopea cu verdeața frunzelor, altele negre, se lipeau de rădăcinile în culori în-chise; cele galbene și brune se tîrau pe pămînt. Toate erau într-o continuă mișcare. În juru-mi, tot tim-pul cîte ceva își lua zborul, sau cădea. Desigur că nu erau păsări și nici animale, ci nenumărate soiuri de insecte.

Cît de interesantă și de înspăimîntătoare este această țară!