În căutarea Cornului

6 Profeția întunecată

Ușa fermei se cutremura sub loviturile furioase din afară; drugul gros pus de-a curmezișul ușii sărea din urechi. Dincolo de fereastră, aproape de ușă, se mișca silueta unui troloc cu bot de animal. Erau ferestre peste tot și o mulțime de siluete întunecate afară. Nu destul de întunecate, totuși. Rand reușea încă sa le deslușească.

„Ferestrele”, își spuse el disperat. Se îndepărtă de ușă, strângând sabia cu amândouă mâinile și ținând-o în față. „Chiar dacă ușa rezistă, pot intra pe fereastră. De ce nu încearcă să intre pe fereastră?”

Se auzi un zgomot metalic asurzitor și una din urechile care țineau drugul ieși din toc, rămânând agățată de cuiele smulse de un deget din lemn. Drugul se zgâlțâi din pricina altei lovituri, iar cuiele scrâșniră din nou.

— Trebuie să-i oprim! strigă Rand.

„Doar că nu putem. Nu-i putem opri.” Se uită împrejur, încercând să găsească o cale de ieșire, dar nu era decât o ușă. Încăperea semăna cu o cutie. O singură ușă și atâtea ferestre.

— Trebuie să facem ceva. Orice!

— E prea târziu, spuse Mat. Nu înțelegi?

Zâmbetul lui părea ciudat pe chipul palid, fără sânge; plăselele unui pumnal îi ieșeau din piept, iar rubinul din vârf strălucea ca focul. Piatra era mai vie decât chipul lui.

— E prea târziu ca să mai schimbam ceva.

— Am scăpat în sfârșit de ei, zise Perrin, râzând.

Sângele îi curgea pe față ca niște șiroaie de lacrimi izvorâte din orbitele goale. Își întinse brațele înroșite, încercând să îl facă pe Rand să se uite la ce ținea în mână.

— Acum sunt liber. S-a terminat.

— Nu se termină niciodată, al’Thor, strigă Padan Fain, sărind în mijlocul încăperii. Lupta nu se termină niciodată.

Ușa se sfărâmă, făcându-se numai așchii, iar Rand se feri din calea țepușelor de lemn care zburau în toate părțile. Două femei Aes Sedai înveșmântate în roșu intrară în cameră, făcând loc stăpânului lor. O mască de culoarea sângelui uscat acoperea chipul lui Ba’alzamon, dar Rand vedea flăcările din privirea lui prin tăieturile din dreptul ochilor, auzea focurile arzând în gura lui Ba’alzamon.

— Între noi nu s-a terminat încă, al’Thor, spuse Ba’alzamon, iar el și Fain spuseră într-un singur glas: Pentru tine, lupta nu se termină niciodată.

Răsuflând anevoie, Rand se ridică în capul oaselor pe podea, căznindu-se să se trezească. I se părea că încă mai aude vocea lui Fain, la fel de clar ca și cum neguțătorul ambulant ar fi fost lângă el. „Nu se termină niciodată. Lupta nu se termină niciodată.”

Se uită în jur, cu privirea împăienjenită, ca să se convingă că încă mai era ascuns acolo unde îl lăsase Egwene, cuibărit pe o saltea în colțul camerei ei. Lumina slabă a unei lămpi singuratice se revarsă în încăpere și fu mirat să o vadă pe Nynaeve, împletind într-un balansoar de cealaltă parte a patului care nu fusese încă desfăcut. Afară era noapte.

Nynaeve, zveltă, cu ochii închiși la culoare, își purta părul într-o coadă groasă, petrecută peste umăr, care îi ajungea aproape până la brâu. Ea nu renunțase la obiceiurile de acasă. Chipul îi era liniștit și, așa cum se legăna încetișor, părea că nu este atentă la ceea ce se întâmpla în jur. Nu se auzea decât țăcănitul regulat al andrelelor. Covorașul înăbușea zgomotul balansoarului.

Fuseseră nopți, în vremea din urmă, când și-ar fi dorit și el un covor pe podeaua rece de piatră din camera lui, dar în Shienar încăperile bărbaților erau întotdeauna goale și sobre. Aici erau două tapiserii pe pereți, peisaje de munte cu cascade, și perdele brodate cu flori la ferestrele înguste ca niște săgeți. Pe masa de lângă pat erau flori, puse într-o vază rotundă, cu fundul teșit, și multe altele stăteau, cu capetele plecate, în vasele albe, smălțuite, de pe pereți. Într-un colț era o oglindă înaltă și o alta atârna deasupra poliței cu cele necesare spălatului, pe care se aflau o carafă cu dungi albastre și un bol. Se întrebă de ce Egwene avea nevoie de două oglinzi; în camera lui nu era nici una, și nu-i ducea lipsa. Nu era decât o lampă aprinsă dar mai erau alte patru în camera aceea, care era aproape la fel de mare ca aceea pe care o împărțea el cu Mat și cu Perrin. Egwene avea toată încăperea doar pentru ea.

Fără să ridice privirea, Nynaeve spuse:

— Dacă dormi după masă, nu mai dormi noaptea.

Rand se încruntă, deși ea nu putea să-l vadă. Sau cel puțin credea că nu poate. Era doar cu câțiva ani mai mare decât el, dar faptul că era Meștereasă îi sporea autoritatea cu cincizeci de ani.

— Aveam nevoie de o ascunzătoare și eram obosit, zise el, apoi se grăbi să adauge: N-am venit aici așa, pur și simplu. Egwene m-a invitat în apartamentele femeilor.

Nynaeve lăsă jos andrelele și se uită la el cu un zâmbet amuzat. Era o femeie frumoasă acasă niciodată nu și-ar fi dat seama de acest lucru; oamenii nu se uitau la Meșterese așa.

— Ajute-m-ar Lumina, Rand, pe zi ce trece semeni tot mai mult cu Shinenaranii. Invitat în apartamentele femeilor… Pufni. Mâine, poimâine o să începi să vorbești de onoare și o sa vrei ca pacea să fie cu tine și cu sabia ta.

Rand se înroși, dar speră ca ea să nu-și dea seama în lumina aceea slabă. Nynaeve se uită la sabia lui; plăselele ieșeau din bocceaua lungă care se afla lângă el pe podea. Știa că Nynaeve nu era de acord cu sabia, de altfel cu nici un fel de sabie, dar de data aceasta Meștereasa nu spuse nimic.

— Egwene mi-a zis că ai nevoie de un loc în care să te ascunzi. Nu-ți face griji. O să te ținem departe de Suprema Înscăunată și de celelalte femei Aes Sedai, dacă asta vrei.

Nynaeve îi întâlni privirea și și-o feri pe a sa, dar nu înainte ca Rand să-i surprindă neliniștea. Îndoiala. „Da, pot conduce Puterea. Un bărbat care stăpânește Puterea Supremă! Ar trebui să le ajuți pe femeile Aes Sedai să mă prindă și să mă domolească.”

Posomorât, își îndreptă vestonul de piele pe care i-l găsise Egwene și se întoarse ca să se sprijine cu spatele de perete.

— De îndată ce o să pot, o să mă ascund într-o căruță sau o să mă strecor afară din oraș. Nu va trebui să mă ascunzi multă vreme.

Nynaeve nu spuse nimic; era concentrată asupra împletiturii și scotea câte un sunet furios când sărea un ochi.

— Unde e Egwene?

Nynaeve își lăsă andrelele în poală.

— Nici nu știu de ce mă căznesc astă-seară. Nu izbutesc să număr ochiurile cum trebuie. A coborât să-l vadă pe Padan Fain. Crede că îi este de ajutor să vadă chipuri cunoscute.

— Nu i-a făcut bine să mă vadă pe mine. Ar trebui să se ferească de el. E primejdios.

— Vrea să-l ajute, spuse Nynaeve calmă. Adu-ți aminte, se pregătea să fie ajutoarea mea și dacă ești Meștereasă nu trebuie să știi doar cum o să fie vremea. Trebuie să știi să și vindeci. Egwene vrea să vindece, simte nevoia să o facă. Și dacă Padan Fain ar fi atât de primejdios, Moiraine ar fi spus ceva…

Rand scoase un hohot de râs răgușit.

— Nu ai întrebat-o. Egwene a recunoscut că așa e, iar pe tine nu te văd deloc cerând voie să faci ceva.

Sprâncenele ei ridicate îi șterseră zâmbetul de pe buze. Însă refuza să își ceara iertare. Erau departe de casă și nu vedea cum ar fi putut continua să fie Meștereasa din Emond’s Field dacă mergea în Tar Valon.

— Au început deja să mă caute? Egwene nu e sigură că o vor face, dar Lan spune că Suprema Înscăunată a venit din cauza mea și cred că prefer să-l cred pe el.

O vreme Nynaeve nu spuse nimic. Sucea pe toate fețele sculurile de lână. În cele din urma zise:

— Nu sunt sigură. A venit o servitoare cu puțin timp în urmă. Ca să pregătească patul pentru noapte, zicea. Ca și cum Egwene s-ar duce la culcare așa devreme, când diseară e ospăț în cinstea Supremei Înscăunate. I-am spus să plece; nu te-a văzut.

— În apartamentele bărbaților nu-ți face nimeni patul.

Nynaeve îi aruncă o privire rece, care, în urma cu un an, l-ar fi făcut să-și piardă șirul vorbelor. Rand scutură din cap.

— Nu ar trimite o servitoare să mă caute, Nynaeve.

— Când m-am dus mai devreme în chelar după o cană de lapte, erau prea multe femei pe coridoare. Cele care iau parte la ospăț ar fi trebuit să fie ocupate cu îmbrăcatul, iar celelalte ar fi trebuit fie să le ajute, fie să se pregătească să servească la masa sau…

Se încruntă, îngrijorată.

— Acum că Suprema Înscăunată este aici, toată lumea are o groază de treburi de făcut. Și nu erau doar aici, în apartamentele femeilor. Am văzut-o pe Domnița Amalisa însăși ieșind dintr-o cămară de lângă chelar, cu fața murdară.

— E ridicol. De ce ar fi și ea printre cei care mă caută? De ce ar pune femeile să mă caute, de fapt? Ar trebui să se servească de soldații Seniorului Agelmar, de Străjeri. Și de femeile Aes Sedai. Probabil că doar făceau ceva pentru ospăț. Arde-m-ar, habar n-am ce înseamnă un ospăț în Shienar.

— Ești atât de nerod câteodată, Rand. Nici bărbații pe care i-am văzut nu știau ce fac femeile. I-am auzit pe unii dintre ei plângându-se că trebuie să facă singuri toată treaba. Știu că nu are noimă să te caute femeile. Nici una dintre Aes Sedai nu părea preocupată de asta. Dar Amalisa sigur nu se pregătea de ospăț murdărindu-și rochia într-o cămară. Căutau ceva, ceva important. Chiar și dacă a început imediat după ce am văzut-o eu, abia dacă va avea timp să se îmbăieze și să se schimbe. Că veni vorba, dacă Egwene nu se întoarce curând, va trebui să aleagă – fie se schimbă, fie întârzie la ospăț.

Rand își dădu seama, pentru prima dată, că Nynaeve nu purta veșmintele de lână din Ținutul celor Două Râuri cu care era el obișnuit. Rochia ei era de mătase albastru-deschis, brodată cu ghiocei în jurul gâtului și pe mâneci. În mijlocul fiecărui ghiocel era o perlă micuță, iar cingătoarea era lucrată în argint și avea o cataramă de argint împodobită cu perle. Nu mai văzuse așa ceva. Nici măcar hainele de sărbătoare de acasă nu semănau cu rochia ei.

— Mergi la ospăț?

— Firește. Chiar și dacă Moiraine nu ar fi spus că trebuie, n-aș fi vrut să creadă că…

Ochii îi scăpărară o clipă și Rand știu ce vroia să spună. Nynaeve n-ar fi vrut să lase pe nimeni să creadă că îi este teamă, chiar dacă îi era. Cu siguranță nu pe Moiraine, cu precădere nu pe Lan. Spera doar că Nynaeve nu știa că îi cunoaște sentimentele față de Străjer.

După aceea, ochii îi coborâră pe mâneca rochiei, iar privirea i se îndulci.

— Domnița Amalisa mi-a dat-o, spuse ea, atât de încet, încât Rand se întrebă dacă nu cumva vorbea pentru sine.

Mângâie mătasea cu degetele, merse pe urma florilor brodate, zâmbind, dusă pe gânduri.

— Îți stă foarte bine, Nynaeve. Arați foarte bine astă-seară. Se înfioră de îndată ce spuse aceste cuvinte. Toate Meșteresele erau foarte susceptibile când venea vorba de autoritatea lor, iar Nynaeve era mai susceptibilă decât toate celelalte. Acasă, Soborul Femeilor o privea cu neîncredere pentru că era tânără și poate și pentru că era frumoasă, iar certurile ei cu Starostele și cu Sfatul Satului alimentaseră bârfele.

Nynaeve își luă brusc mâna de pe broderie și se uita mânioasă la el, cu sprâncenele coborâte. Rand se grăbi să zică ceva, ca să i-o ia înainte.

— Nu pot ține porțile mereu închise. De îndată ce le deschid, o să plec, iar femeile Aes Sedai n-or să mă găsească niciodată. Perrin spune că sunt locuri în Dealurile Negre și Pajiștea Caralain unde poți merge zile întregi fără să vezi suflet de om. Poate… poate îmi vine vreo idee, ce să fac cu…

Ridică din umeri, stânjenit. Nu era nevoie să spună asta, nu lui Nynaeve.

— Și dacă nu pot, cel puțin nu o să fac rău nimănui.

Nynaeve tăcu o clipă, apoi zise încetișor:

— Nu sunt atât de sigură, Rand. E drept că mie mi se pare că arăți ca oricare alt băiat din sat, dar Moiraine tot stăruie că ești ta’veren și nu cred că e de părere că Roata a terminat cu tine. Cel Întunecat pare…

— Shai’tan a murit, spuse el aspru și deodată camera păru că începe să se învârtă. Își duse mâinile la cap; valuri de amețeală îi străbătură tot corpul.

— Neghiobule! Neghiob idiot! Să rostești numele Celui Întunecat, să îi atragi atenția asupra ta! N-ai destule necazuri?

— A murit, murmura Rand, frecându-și capul. Înghiți în sec. Amețeala dispărea încetul cu încetul. Bine, bine. Ba’alzamon, dacă vrei. Dar a murit; l-am văzut murind, l-am văzut arzând.

— Și oare eu nu mă uitam la tine când ochiul Celui Întunecat s-a ațintit asupra ta, acum câteva clipe? Nu-mi spune că n-ai simțit nimic, că îți rup urechile; ți-am văzut fața.

— A murit, insistă Rand.

Își aminti de urmăritorul nevăzut și de vântul din vârful turnului, îl trecură fiorii.

— Se întâmplă lucruri neobișnuite aici, atât de aproape de Mană.

— Ești într-adevăr neghiob, Rand al’Thor.

Nynaeve îi arătă pumnul.

— Chiar ți-aș rupe urechile dacă ar fi vreo șansă să-ți intre în cap că…

Nu mai continuă căci clopotele începură să răsune în toată fortăreață. Rand sări în picioare.

— Au dat alarma! Caută… „Rostește numele Celui Întunecat și răul va coborî asupra ta.”

Nynaeve se ridică încet, dând din cap, neliniștită.

— Nu, nu cred. Dacă te caută pe tine, clopotele n-ar face decât să-ți dea de veste. Nu, dacă au dat într-adevăr alarma, nu este pentru tine.

— Atunci ce este?

Se repezi la cea mai apropiată fereastră și se uită afară. Luminile jucau în fortăreața învăluită în beznă ca niște licurici; lămpile și torțele se năpusteau încoace și încolo. Unele se îndreptau spre zidurile exterioare și spre turnuri, dar cele mai multe umblau prin gradina de dedesubt și prin curtea din care nu zarea decât o parte. Cu siguranță ceea ce iscase alarma se afla înăuntrul fortăreței. Clopotele încetară să mai bată și se auziră strigatele oamenilor, dar nu deslușea ce spuneau. „Dacă nu este pentru mine…”

— Egwene, zise el dintr-odată. „Dacă n-a murit, dacă răul nu a dispărut, ar trebui să vină la mine.”

Nynaeve se întoarse cu spatele la fereastra prin care privea.

— Ce?

— Egwene.

Rand străbătu încăperea cu pași mari și scoase sabia și teaca de printre boccele. „Lumină, ar trebui să îmi facă mie rău, nu ei.”

— E în temniță cu Fain. Dacă a izbutit cumva să se elibereze?

Nynaeve îl prinse din urmă la ușă și îl apucă de braț. Nu-i ajungea nici până la umăr, dar strânsoarea îi era ca de fier.

— Nu fi nătărău, Rand al’Thor. Chiar dacă asta n-are nimic de-a face cu tine, femeile caută ceva! Nu-ți dai seama că aici sunt apartamentele femeilor? Probabil că deja coridoarele sunt pline de Aes Sedai. Egwene n-o să pățească nimic. Avea de gând să-i ia pe Mat și pe Perrin cu ea. Chiar dacă intră în vreo încurcătură, or să aibă ei grijă de ea.

— Dar dacă nu dă de ei, Nynaeve? Pe Egwene nu ar împiedica-o una ca asta. Ar merge de una singură, ca și tine, știi bine asta. Lumină, i-am spus că Fain este primejdios! Arde-m-ar, i-am spus!

Se smulse din strânsoarea ei, deschise cu putere ușa și se repezi afară. „Arde-m-ar Lumina, ar trebui să îmi facă mie rău!”

O femeie țipă când îl văzu, îmbrăcat așa într-o cămașă grosolană de lucrător și veston, cu o sabie în mână. Chiar și când erau poftiți, bărbații nu intrau înarmați în apartamentele femeilor, decât dacă fortăreața era atacată. Coridorul era plin de femei, servitoare în negru și auriu, domnițe din fortăreață în mătăsuri și dantele, femei cu șaluri brodate, cu ciucuri lungi, toate vorbind tare în același timp, toate cerând să li se spună ce se petrece. Peste tot erau copii scâncind care se agățau de fuste. Se azvârli printre ei, ferindu-se cât putea să nu-i lovească, murmurând scuze către cei pe care îi îmbrâncea cu umărul, încercând să nu bage în seamă privirile lor mirate.

Una dintre femeile care purtau șal se întoarse ca să intre în cameră și Rand îi văzu partea din spate a șalului, văzu lacrima albă, strălucitoare, de pe mijlocul spatelui. Recunoscu imediat chipuri pe care le văzuse în curtea exterioară. Femei Aes Sedai care acum îl țintuiau cu privirea, îngrijorate.

— Cine ești? Ce cauți aici?

— E atacată fortăreața? Răspunde-mi, omule!

— Nu e soldat. Cine e? Ce se întâmplă?

— E Seniorul cel tânăr din ținutul de la miazăzi!

— Să-l oprească cineva!

Teama îl făcu să deschidă gura, arătându-și dinții, dar își continuă drumul și se strădui să meargă mai repede. Apoi o femeie ieși pe coridor, chiar în fața lui, și fu nevoit să se oprească. Recunoscu acel chip dintre toate celelalte; i se părea că și l-ar aduce aminte chiar de ar trăi o veșnicie. Suprema Înscăunată. Făcu ochii mari când îl văzu și îl pironi și ea cu privirea. O altă femeie Aes Sedai, femeia cea înaltă pe care o văzuse cu toiagul, veni între el și Suprema Înscăunată, strigându-i ceva ce nu putea înțelege în vacarmul de acolo.

„Știe. Ajute-m-ar Lumina, știe. Moiraine i-a spus.” Rânjind, fugi mai departe. „Lumină, ajută-mă să o văd pe Egwene în siguranță înainte să…” Le auzea strigând în urma lui, dar nu le luă în seamă.

Era destulă vânzoleală și în exteriorul fortăreței. Bărbații alergau prin curți cu săbiile scoase, fără să se uite la el. Acum deslușea și alte zgomote pe lângă dangătul clopotelor. Strigăte. Țipete. Metal hârșâind pe metal. De-abia dacă avu timp să priceapă că erau zgomote de luptă – „Luptă? În Far Dala?” – când trei troloci se iviră pe neașteptate în fața lui de după un colț.

Râturi păroase le schimonoseau chipurile altminteri omenești, iar unul dintre ei avea coarne de berbec. Tăbărâră asupra lui, cu dinții dezgoliți și cu săbiile lor în formă de seceră ridicate.

Coridorul care cu o clipă în urmă fusese plin de oameni care alergau era acum pustiu – nu era decât el și cei trei troloci. Surprins, scoase stângaci sabia din teacă, încercă Colibriul care sărută trandafirul. Cutremurat de prezența trolocilor în inima fortăreței Fal Dara, îi reuși atât de prost, încât Lan s-ar fi îndepărtat, scârbit. Un troloc cu bot de urs se feri cu ușurință din calea loviturii lui, izbindu-se de ceilalți doi și făcându-i o clipă să-și piardă echilibrul.

Deodată văzu cum vreo doisprezece Shienarani se năpustiră pe lângă el înspre troloci, bărbați pe jumătate gătiți pentru ospăț, dar cu săbiile pregătite. Trolocul cu bot de urs mârâi când muri, iar ceilalți doi troloci o luară la fugă, urmăriți de bărbații care strigau, agitând săbiile. De peste tot se auzeau strigate și țipete.

„Egwene!”

Rand se afundă înăuntrul fortăreței, alergând prin încăperile acum goale, dar în care mai vedeai din când în când câte un troloc mort zăcând pe podea. Sau câte un om.

Apoi ajunse la o întretăiere de coridoare, la dreapta o luptă tocmai lua sfârșit. Șase soldați cu capetele rase zăceau nemișcați, sângerând, iar un al șaptelea era pe moarte. Myrddraalul răsuci sabia și o scoase din burta bărbatului, iar soldatul lăsă să-i cadă sabia și se prăbuși, urlând. Pieritul se mișca cu o grație de viperă; asemănarea cu un șarpe era sporită de armura din placi negre, încălecate, care îi acoperea pieptul. Se întoarse și chipul palid, fără ochi, îl cercetă pe Rand. Porni înspre el, cu un zâmbet împietrit pe față, fără grabă. Nu merita să se grăbească pentru un singur om.

I se părea că prinsese rădăcini; limba i se lipise de cerul gurii. Privirea celui Făr-de-Ochi înseamnă teamă. Așa se spunea în Ținuturile de la Hotar. Ridică sabia, cu mâini tremurânde. Nici nu-i trecuse prin cap să-și golească mintea. „Lumină, tocmai a ucis șapte soldați înarmați. Lumină, ce mă fac? Lumină!”

Myrddraalul se opri pe neașteptate, iar zâmbetul îi dispăru.

— Ăsta e al meu, Rand.

Rand tresări când Ingtar veni lângă el – smead, îndesat, îmbrăcat într-o haină galbenă de sărbătoare, ținând sabia cu amândouă mâinile. Ochii întunecați ai lui Ingtar nu se dezlipiră nici o clipă de chipul Pieritului; nu dădea nici un semn că ar simți teama ce se ascundea în acea privire.

— Încearcă-ți puterile cu un troloc sau doi, spuse el încetișor, înainte să ai de-a face cu unul din ăștia.

— Coboram să văd dacă Egwene e bine. Voia să meargă în temniță să îl vadă pe Fain și…

— Atunci du-te după ea.

Rand înghiți.

— O să-l răpunem împreună, Ingtar.

— Nu ești pregătit pentru așa ceva. Du-te și ai grijă de fată. Du-te! Vrei să dea trolocii peste ea?

Rand rămase o clipă pe loc, nehotărât. Pieritul ridicase sabia ca să-l lovească pe Ingtar. Un rânjet tăcut strâmbă gura lui Ingtar, însă Rand știa că nu era teamă. Iar Egwene ar fi putut fi singură în temniță cu Fain, sau mai rău. Cu toate acestea, se simți rușinat când se îndrepta în fugă spre scările care duceau sub pământ. Știa că privirea unui Pierit putea face pe oricine să se teamă, dar Ingtar își înfrânsese frica. Simțea încă un nod în stomac.

Coridoarele de sub fortăreață erau tăcute și slab luminate de lămpile pâlpâitoare aflate din loc în loc pe pereți. Încetini pasul când se apropie de temniță, furișându-se în vârful picioarelor, silindu-se să facă cât mai puțin zgomot cu putință. Hârșâitul cizmelor pe piatra goală părea că îi răsună în urechi. Ușa care ducea spre temniță era deschisă de o palmă. Ar fi trebuit să fie închisă și ferecată.

Rămase cu privirea ațintită la ușă; încercă să înghită, dar nu izbuti. Deschise gura ca să strige, apoi o închise repede la loc. Dacă Egwene era acolo și avea necazuri, strigătul lui nu ar fi făcut decât să îl pună în gardă pe cel care o amenința. Trase adânc aer în piept și își luă inima în dinți.

Deschise larg ușa dintr-o singură mișcare, cu teaca sabiei în mâna stângă și se aruncă în temniță, strângându-și umerii ca să se rostogolească pe paiele care acopereau podeaua și să se ridice în picioare, învârtindu-se în toate părțile, prea iute ca să vadă limpede ce era în încăpere, uitându-se disperat după cineva care l-ar fi putut ataca, uitându-se după Egwene. Nu era nimeni acolo.

Privirea îi căzu pe masă și se opri locului, încremenit; până și mintea îi înghețase. De fiecare parte a lămpii care încă mai ardea, pusa parcă în chip de ornament în mijlocul mesei, erau capetele paznicilor, în două bălți de sânge. Ochii lor îl fixau, măriți de groază, iar gurile le rămăseseră deschise într-un ultim țipăt pe care nimeni nu-l putea auzi. Rand simți că se sufocă și se cocoșă; stomacul îi zvâcnea și vărsă în paiele de pe jos. În cele din urmă reuși să își îndrepte spatele și se șterse la gură cu mâneca; simțea că gâtul îi era carne vie.

Treptat începu să își dea seama ce era și în restul camerei, lucruri pe care le văzuse numai pe jumătate și pe care nu le înțelesese pe deplin când se uitase în grabă după vreun atacator. Bucăți însângerate de carne erau împrăștiate prin paie. În afară de cele două capete nu era nimic care să aibă formă omenească. Unele bucăți păreau mestecate. „Deci asta s-a întâmplat cu restul trupurilor lor.” Fu mirat de calmul gândurilor sale; era ca și cum ar fi izbutit să-și golească mintea fără să încerce să facă asta. Își dădea seama, nedeslușit, că era din pricina șocului.

Nu recunoscu nici unul dintre cele doua capete; paznicii se schimbaseră de când fusese el acolo, mai devreme. Îi părea bine că se întâmplase așa. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi știut cine erau, chiar și Changu. Și pereții erau acoperiți de sânge – litere mâzgălite, cuvinte și propoziții împroșcate care încotro. Unele erau grosolane și colțuroase, într-o limbă pe care nu o știa, deși recunoștea scrierea trolocă. Pe altele le înțelegea, deși și-ar fi dorit să nu poată. Blasfemii și obscenități care i-ar fi făcut să se rușineze și pe ajutoarele de la grajduri sau pe gărzile neguțătorilor.

— Egwene!

Calmul îi dispăru. Își vârî teaca la cingătoare și înșfăcă lampa de pe masă, abia băgând de seama când capetele se rostogoliră.

— Egwene! Unde ești?

Porni spre ușa din interior, făcu doi pași, apoi se opri, privind scrutător în față. Cuvintele de pe ușă, întunecate și strălucind ud în lumina lămpii, erau cât se poate de limpezi.

NE VOM ÎNTÂLNI DIN NOU LA CAPUL TOMAN. NU SE TERMINĂ NICIODATĂ, AL’THOR.

Mâna îi înțepeni și lăsă sabia să cadă. Fără să-și ia ochii de la ușă, se aplecă să o ridice. Luă în schimb o mână de paie și începu să frece cu furie cuvintele de pe ușă. Gâfâind, frecă până când nu mai rămase decât o pată însângerată, dar nu se putea opri.

— Ce faci?

Auzind vocea tăioasă din spatele lui, se întoarse brusc, aplecându-se ca să ridice sabia.

În cadrul celeilalte uși stătea o femeie, cu spatele țeapăn de indignare. Părul îi era de un galben-pal, împletit în vreo douăsprezece cozi, dar ochii îi erau închiși la culoare și pătrunzători. Nu părea a fi mai mare decât el; era drăguță în îmbufnarea ei, dar felul în care își ținea buzele strânse nu-i plăcea. Apoi văzu șalul pe care îl înfășură strâns în jurul ei, cu ciucuri lungi, roșii.

„Aes Sedai. Ajute-mi-ar Lumina, e o femeie din Ajah Roșie.”

— Eu… eu doar… Sunt niște porcarii. Scârboșenii.

— Trebuie lăsat totul așa ca să cercetăm. Nu te atinge de nimic. Făcu un pas înainte, străpungându-l cu privirea, iar Rand făcu un pas înapoi.

— Da. Da, e așa cum credeam. Unul din cei care au venit cu Moiraine. Ce legătura ai tu cu toate astea?

Făcu un gest cu mâna, arătând spre capetele de pe masă și spre mâzgăliturile însângerate de pe pereți. Se zgâi la ea preț de câteva clipe.

— Eu? Nimic. Am venit aici ca s-o caut… Egwene!

Se întoarse să deschidă ușa din interior, dar femeia Aes Sedai strigă:

— Nu! Răspunde-mi!

Dintr-odată, nu putu face altceva decât să rămână pe loc, ținând în mâna lampa și sabia. Un frig de gheață îl împresura din toate părțile. Simțea că are capul prins într-o menghină înghețată; abia dacă mai putea răsufla din pricina apăsării pe care o simțea pe piept.

— Răspunde-mi, băiete. Spune-mi cum te cheamă.

Gemu fără să vrea, încercând să se țină tare, în pofida frigului care părea că îi afundă fața în țeastă, că îi strânge pieptul ca niște drugi de fier înghețați. Strânse din dinți ca să nu scoată nici un sunet. Se strădui să își rotească ochii și să se uite furios la ea, printre lacrimi. „Arde-te-ar Lumina, Aes Sedai! N-o să spun nimic, lua-te-ar Umbra!”

— Răspunde-mi, băiete! Acum!

Ace de gheață îi străpunseră creierul, îi râcâiră oasele. Înăuntrul lui se formă un gol chiar înainte să își dea seama că se gândise la asta, dar tot nu reușea să scape de durere. Simți nedeslușit lumina și căldura undeva în depărtare. Pâlpâia nesigură, dar lumina era caldă, iar el era rece. Nespus de departe, însă cumva la îndemână. „Lumină, atât de frig. Trebuie să ajung la… ce? Mă omoară. Trebuie să ajung la lumină, altfel o să mă omoare.” Se întinse disperat după lumină.

— Ce se petrece aici?

Frigul, apăsarea și acele dispărură brusc. I se muiară genunchii, dar se forță să și-i încordeze. Nu voia să cadă în genunchi; nu voia să-i dea aceasta satisfacție. Și golul dispăruse, la fel de brusc cum apăruse. „Încerca într-adevăr să mă omoare.” Gâfâind, ridică fruntea. În cadrul ușii stătea Moiraine.

— Te-am întrebat ce se petrece aici, Liandrin, spuse ea.

— L-am găsit pe băiatul ăsta, răspunse liniștită cealaltă. Paznicii au fost uciși și el e aici. Unul dintre ai tăi. Dar tu ce cauți în temniță, Moiraine? Lupta e sus, nu aici.

— Aș putea să te întreb același lucru, Liandrin.

Moiraine se uită prin încăpere, strângând puțin din buze la vederea masacrului și întrebă din nou:

— De ce ai venit încoace?

Rand se îndepărtă de ele, trase anevoie zăvoarele de la ușa din interior și o deschise.

— Egwene a coborât aici, zise el, în caz că le-ar fi interesat și intră, ținând lampa sus.

Încă mai simțea că îi tremura genunchii; nu știa cum de mai izbutește să se țină pe picioare, dar trebuia să o găsească pe Egwene.

— Egwene!

Auzi în dreapta un bolborosit cavernos și un bocănit puternic și întoarse lampa în direcția aceea. Prizonierul cu mantie elegantă era prăvălit lângă gratiile de fier ale celulei; cingătoarea era petrecută după zăbrele și în jurul gâtului. Când Rand se uită la el, piciorul îi mai zvâcni o dată, râcâind podeaua acoperită cu paie, apoi rămase nemișcat, cu limba umflată, ochii bulbucați și chipul aproape înnegrit. Aproape că atingea podeaua cu genunchii; s-ar fi putut ridica în picioare dacă ar fi vrut.

Înfiorându-se, Rand cercetă celula următoare. Bărbatul mătăhălos cu mâinile tăbăcite stătea ghemuit în fundul celulei, cu ochii larg deschiși. Când îl văzu pe Rand, țipă și se răsuci, scurmând înnebunit cu unghiile peretele de piatră.

— Nu-ți fac nici un rău, strigă Rand.

Bărbatul continua să țipe și să zgârie zidul. Mâinile îi erau însângerate, iar râcâielile lui brăzdau niște pete întunecate, de sânge închegat. Nu era prima lui încercare de a săpa în piatră cu mâinile goale.

Rand se întoarse, bucuros că își golise deja stomacul. Nu putea face nimic pentru ei.

— Egwene!

Ajunse în cele din urmă în celălalt capăt. Ușa de la celula lui Fain era deschisă; celula era goală, dar, văzând cele două siluete de pe jos din fața celulei, Rand făcu un salt înainte și se lăsă în genunchi între ele.

Egwene și Mat erau întinși pe jos, fără vlagă, leșinați… sau morți – văzu ușurat cum li se ridică și se coboară piepturile. Nu părea a fi vreun semn pe nici unul dintre ei.

— Egwene? Mat?

Puse sabia jos și o scutură ușurel pe Egwene.

— Egwene?

Fata nu deschise ochii.

— Moiraine! Egwene e rânită! Și Mat!

Mat răsufla cu greutate, iar fața îi era palidă ca de mort. Lui Rand aproape ca îi venea să plângă. „Trebuia să-mi facă mie rău. Eu am rostit numele Celui Întunecat. Eu!”

— Nu-i mișca.

Moiraine nu părea supărată, nici măcar mirată.

Încăperea fu dintr-odată inundată de lumină când intrară cele două femei Aes Sedai. Fiecare ținea în cumpănă un glob strălucitor de lumină rece, care plutea în aer deasupra palmelor lor.

Liandrin veni drept în mijlocul încăperii, ținându-și cu cealaltă mână fusta, ca să nu atingă paiele, dar Moiraine se opri să se uite la cei doi prizonieri înainte să o urmeze.

— Pentru unul dintre ei nu mai e nimic de făcut, spuse ea, iar celalalt poate să mai aștepte.

Liandrin ajunse prima la Rand și dădu să se aplece înspre Egwene, dar Moiraine se repezi în fața ei și puse mâna pe fruntea lui Egwene. Liandrin se îndreptă de spate, strâmbându-se.

— Nu e grav rănită, zise Moiraine după câteva clipe. A fost lovită aici.

Arătă spre o parte a capului lui Egwene, acoperită de părul fetei; Rand nu vedea nimic deosebit acolo.

— E singura rană pe care o are. O să se facă bine.

Rand se uită la cele doua femei Aes Sedai.

— Și Mat?

Liandrin ridică din sprâncene și întoarse privirea spre Moiraine, cu o mină răutăcioasă.

— Taci, zise Moiraine.

Ținându-și degetele pe capul lui Egwene, acolo unde spusese că fusese lovită, închise ochii. Egwene murmură ceva și se mișcă puțin, apoi rămase nemișcată.

— A?…

— Doarme, Rand. O să se facă bine, dar trebuie să doarmă. Moiraine se îndreptă spre Mat, dar de data aceasta îl atinse doar o clipă și se dădu înapoi.

— E mult mai grav, spuse ea încetișor.

Scotoci la brâul lui Mat, desfăcându-i surtucul și spuse mânioasă:

— Pumnalul a dispărut.

— Ce pumnal? întrebă Liandrin.

Deodată, din cealaltă încăpere, se auziră glasuri, bărbați care scoteau exclamații de scârbă și furie.

— Aici! strigă Moiraine. Aduceți doua tărgi. Repede.

Cineva din cealaltă camera ceru tărgi.

— Fain a dispărut, spuse Rand.

Cele două femei Aes Sedai se uitară la el. Nu putea citi nimic pe chipurile lor. Ochii le scânteiau în lumină.

— Da, vad, zise Moiraine sec.

— I-am spus să nu vină. I-am spus că e primejdios.

— Când am ajuns eu, zise Liandrin cu răceală, distrugea ce era scris în cealaltă cameră.

Rand se foi neliniștit. Acum ochii celor doua femei Aes Sedai păreau la fel. Îl măsurau și îl cântăreau, reci și nemiloși.

— Erau… erau porcării, îngăimă el. Doar niște porcării, încă se mai uitau la el, fără să scoată o vorbă.

— Doar nu credeți că eu… Moiraine, doar nu crezi că am avut ceva de-a face cu… cu ce s-a întâmplat acolo. „Lumină, oare am avut ceva de-a face? Am rostit numele Celui Întunecat.”

Moiraine nu răspunse, iar Rand simți un fior care nu slăbi nici măcar când oamenii năvăliră înăuntru cu torțe și lămpi. Moiraine și Liandrin își lăsară globurile strălucitoare să se stingă. Lămpile și torțele nu luminau la fel de bine; din adâncul celulelor se iveau umbre. Bărbații cu tărgile se repeziră la siluetele întinse pe podea. În fruntea lor era Ingtar. Smocul de păr din creștet aproape că îi fremăta de furie și părea nerăbdător să găsească pe cineva pe care să-și poată folosi sabia.

— Deci a dispărut și Iscoada Celui Întunecat, mormăi el. S-au întâmplat și lucruri mai rele astă-seară.

— Da, chiar și aici, zise Moiraine tăios.

Le porunci oamenilor care îi puneau pe Egwene și pe Mat pe tărgi:

— Fata trebuie dusă în camera ei. E nevoie de o femeie care să stea de veghe dacă se trezește în toiul nopții. S-ar putea să fie speriată, dar acum are mare nevoie de somn. Băiatul…

Îl atinse pe Mat pe când targa era ridicată de doi bărbați, dar își trase iute mâna înapoi.

— Duceți-l în apartamentele Supremei Înscăunate. Găsiți-o pe Suprema Înscăunată și spuneți-i că l-ați adus. Spuneți-i că îl cheamă Matrim Cauthon. O să vin și eu de îndată ce pot.

— Suprema Înscăunată! exclamă Liandrin. Vrei să o pui pe Suprema Înscăunată să-l Tămăduiască pe… pe preferatul tău. Ai înnebunit, Moiraine.

— Suprema Înscăunată, zise Moiraine liniștită, nu împărtășește prejudecățile tale de femeie din Ajah Roșie, Liandrin. Ea poate Tămădui un om fără să aibă neapărat un plan cu el. Haideți, le spuse ea bărbaților care purtau targa.

Liandrin se uită după ei cum pleacă, Moiraine și bărbații care îi duceau pe Mat și Egwene, apoi se întoarse spre Rand.

Acesta încercă să nu o bage în seamă. Se concentră să își bage sabia în teacă și să își scuture paiele de pe cămașă și de pe pantaloni. Totuși, când ridică capul, Liandrin încă îl mai cerceta cu privirea, iar chipul îi era inexpresiv, ca de gheață. Fără să scoată o vorbă, se întoarse să se uite, gânditoare, la ceilalți bărbați. Unul ținea corpului bărbatului spânzurat în timp ce altul se căznea să desfacă cingătoarea. Ingtar și ceilalți așteptau, plini de respect. Aruncându-i o ultimă privire lui Rand, plecă, ținându-și capul sus, ca o regină.

— Aprigă femeie, șopti Ingtar, apoi păru mirat că vorbise. Ce s-a petrecut aici, Rand al’Thor?

Rand clatină din cap.

— Știu doar că Fain a reușit cumva să scape. Și i-a rănit pe Egwene și pe Mat. Am văzut camera paznicilor – se înfioră – dar aici… Orice a fost, Ingtar, l-a speriat atât de tare pe individul ăla, încât s-a spânzurat. Cred că celalalt a înnebunit din cauza celor văzute.

— Toată lumea e pe cale să înnebunească astă-seară.

— Pieritul… l-ai omorât?

— Nu!

Ingtar își vârî cu zgomot sabia în teacă; plăselele ieșeau în afară, deasupra umărului sau drept. Părea deopotrivă furios și rușinat.

— A plecat din fortăreață, împreuna cu toți ceilalți pe care nu i-am putut ucide.

— Cel puțin ești în viață, Ingtar. Pieritul ăla a ucis șapte soldați!

— În viața? E atât de important?

Dintr-odată, pe chipul lui Ingtar nu se mai citea furie; părea ostenit și îndurerat.

— L-am avut în mână. În mână! Și l-am pierdut, Rand. L-am pierdut!

Parcă nici lui nu-i venea să creadă ce spune.

— Ce ați pierdut? întrebă Rand.

— Cornul! Cornul lui Vaiere. A dispărut, cu sipet cu tot.

— Dar era în vistierie.

— Vistieria a fost prădată, zise Ingtar istovit. Nu au luat mare lucru în afară de Corn. Doar ce le-a încăput în buzunare. Mai bine luau tot restul și lăsau Cornul. Ronan a murit, și au murit și paznicii.

Vocea îi deveni mai slabă.

— Când eram copil, Ronan a apărat Turnul Jehaan cu douăzeci de oameni, împotriva a o mie de troloci. Dar, nu a cedat ușor. Bătrânul avea sânge pe pumnal. Nimeni nu poate cere mai mult de atât.

Tăcu o vreme.

— Au intrat pe Poarta Câinelui și au ieșit tot pe acolo. Am răpus vreo cincizeci, dar au scăpat prea mulți. Troloci! N-au mai fost niciodată troloci în interiorul fortăreței! Niciodată!

— Cum au intrat pe Poarta Câinelui, Ingtar? Un singur om ar fi fost de ajuns să oprească o sută de troloci. Și toate porțile erau închise.

Se mută de pe un picior pe altul, stânjenit, aducându-și aminte de ce erau închise.

— Paznicii nu le-ar fi deschis ca să lase pe cineva să intre.

— Le-au tăiat gâtul, spuse Ingtar. Erau amândoi oameni de treabă și totuși au fost măcelăriți ca niște animale. A fost o treabă făcută dinăuntru. Cineva i-a ucis, apoi a deschis poarta. Cineva care se putea apropia de ei fără să iște bănuieli. Cineva pe care îl cunoșteau.

Rand se uită la celula goală în care fusese Padan Fain.

— Dar asta înseamnă că…

— Da. Sunt Iscoade ale Celui Întunecat în Fal Dara. Sau erau. O să aflăm curând cum stau lucrurile. Kajin cercetează acum să vadă dacă lipsește cineva. Pace! Trădare în fortăreața Fal Dara!

Încruntat, se uită de jur împrejurul temniței, la oamenii care îl așteptau. Aveau toți săbii, puse pe deasupra hainelor de sărbătoare, iar unii dintre ei purtau coifuri.

— N-avem nimic de făcut aici. Afară! Toată lumea!

Rand plecă împreună cu ceilalți. Ingtar pipăi vestonul lui Rand.

— Ce-i asta? Te-ai hotărât să muncești la grajduri?

— E o poveste lungă, spuse Rand. Prea lungă ca să ți-o spun acum. Poate alta dată.

„Poate niciodată, dacă am noroc. Poate izbutesc să scap, cu tot vacarmul ăsta. Nu, nu pot. Trebuie să aștept să se facă bine Egwene. Și Mat. Lumină, ce se va întâmpla cu el acum, când nu mai are pumnalul?”

— Probabil că Seniorul Agelmar a dublat paza la toate porțile.

— A triplat-o, spuse Ingtar, satisfăcut. Nimeni nu poate trece de porți, nici dintr-o parte, nici din cealaltă. De îndată ce Seniorul Agelmar a auzit ce s-a întâmplat, a poruncit ca nimeni să nu mai fie lăsat să părăsească fortăreața fără voia lui.

„De îndată ce a auzit?”

— Dar mai înainte, Ingtar? Ce-a fost cu porunca de mai înainte, de a nu lăsa pe nimeni să iasă?

— Porunca de mai înainte? Ce poruncă? Rand, fortăreața a fost închisă doar când Seniorul Agelmar a auzit de asta. Cineva ți-a spus prostii.

Rand clătină încet din cap. Nici Ragan, nici Tema n-ar fi născocit așa ceva. Și chiar dacă porunca ar fi fost dată de Suprema Înscăunată, Ingtar ar fi trebuit să știe. „Deci cine? Și cum?” Se uită pieziș la Ingtar, întrebându-se dacă nu cumva Shienaranul mințea. „Chiar ai înnebunit dacă ai ajuns să-l bănuiești pe Ingtar.”

Erau acum în camera paznicilor. Luaseră capetele paznicilor și rămășițele lor, dar acolo unde fuseseră mai rămăseseră pete roșii pe masă și dâre umede pe paie. Erau și două femei Aes Sedai acolo, cu chipuri blajine, înveșmântate în șaluri cu ciucuri cafenii, care cercetau cuvintele mâzgălite pe pereți, fără să le pese că fustele atingeau paiele. Fiecare avea o călimară de cerneală agățată la cingătoare și scriau ceva cu tocul într-o cărticică. Nici nu se uitară la oamenii care treceau printre ele.

— Uite, Verin, spuse una dintre ele, arătând spre o bucată de piatră acoperită cu scriere trolocă. Asta pare interesant.

Cealaltă se grăbi să se apropie, pătându-și fusta cu sânge.

— Da, văd. Mult mai bine scris decât restul. Nu un troloc. Foarte interesant.

Începu să scrie în cărticică, ridicând des privirea, ca să citească literele colțuroase de pe perete.

Rand se repezi afară. Chiar dacă nu ar fi fost femei Aes Sedai, tot nu ar fi vrut să rămână în aceeași încăpere cu cineva care era de părere că este „interesant” să citești cuvinte troloce scrise cu sânge de om.

Ingtar și oamenii lui merseră mai departe, la treburile lor. Rand mai pierdu puțin vremea pe acolo, întrebându-se încotro să o apuce. Nu era prea ușor să se întoarcă în apartamentele femeilor fără Egwene. „Lumină, dă să se facă bine. Moiraine a spus că o să se facă bine.”

Lan dădu peste el înainte să ajungă la primele trepte care duceau sus.

— Poți să te întorci în camera ta dacă vrei, păstorule. Moiraine ți-a luat lucrurile din camera lui Egwene și le-a dus la tine.

— De unde știa?…

— Moiraine știe multe lucruri, păstorule. Ar fi trebuit să înțelegi asta până acum. Mai bine ai avea grijă de tine. Toate femeile vorbesc despre cum alergai pe coridoare, agitându-ți sabia. Mai spun ca te uitai ținta la Amyrlin, de parcă vroiai s-o silești să-și plece privirea.

— Lumină! Îmi pare rău că sunt mânioase, Lan, dar am fost poftit înăuntru. Și când am auzit alarma… arde-m-ar, Egwene era aici jos!

Lan își țuguie buzele, gânditor; era singura expresie de pe chipul său.

— Nu sunt întocmai mânioase. Doar că cele mai multe cred că e nevoie de o mână de fier ca să te mai liniștească puțin. Sunt mai degrabă fascinate. Până și Domnița Amalisa tot pune întrebări despre tine. Unele dintre ele încep să dea crezare poveștilor servitorilor. Cred ca ești un prinț deghizat, păstorule. Nu e un lucru rău. E o vorbă aici, în Ținuturile de la Hotar: „Mai bine ai o femeie de partea ta decât zece bărbați”. După felul în care vorbesc între ele, se pare că încearcă să hotărască a cui fiică este îndeajuns de puternică pentru a-ți ține piept. Dacă n-ai grijă, păstorule, o să te trezești însurat cu o fată din Shienar înainte să îți dai seama ce ți se întâmplă.

Izbucni pe neașteptate în râs; era ciudat, de parcă ar fi râs o piatră.

— Să alergi pe coridoare, prin apartamentele femeilor, în toiul nopții, îmbrăcat într-un veston de lucrător și agitând o sabie. Dacă n-or să pună să te biciuiască, cel puțin or să vorbească despre tine ani buni de aici înainte. N-au mai văzut niciodată un bărbat atât de ciudat ca tine. Indiferent ce nevastă ți-ar alege, probabil că în zece ani o să facă din tine șeful propriei tale Case, ba o să și crezi că nu e decât meritul tău. Păcat că trebuie să pleci.

Rand, care se uitase cu gura căscată la Străjer, mormăi:

— Am încercat. Porțile sunt păzite și nimeni nu poate pleca. Am încercat când era încă zi. Nici măcar n-am izbutit să-l scot pe Roșcat din grajd.

— Acum nu mai are importanță. Moiraine m-a trimis să-ți spun că poți pleca oricând. Chiar și acum, dacă vrei. Moiraine l-a convins pe Agelmar să-ți dea voie.

— De ce acum și nu mai devreme? De ce n-am putut pleca mai devreme? Ea a fost cea care a poruncit să se închidă porțile? Ingtar spunea că până astă-seară n-a știut nimic de nici o poruncă de a nu lăsa pe nimeni să iasă.

Lui Rand i se păru că Străjerul era tulburat, dar acesta nu spuse decât:

— Când îți dă cineva un cal, păstorule, nu te plânge că nu e destul de iute.

— Și Egwene? Și Mat? Sunt bine? Nu pot pleca până nu știu că sunt teferi.

— Fata e bine. O să se trezească dimineață și probabil că nici n-o să-și aducă aminte ce s-a petrecut. Așa se întâmplă cu loviturile la cap.

— Și Mat?

— Tu hotărăști, păstorule. Poți pleca acum, sau mâine, sau peste o săptămână. Tu hotărăști.

Se îndepărtă, lăsându-l pe Rand pe coridor, jos, sub fortăreața Fal Dara.